Fereşte-ne, Doamne, de cancer!

Societatea românească nu are pe agenda sa problemele cu adevărat importante. Să le rezolve. Mult mai atractive sunt prognozele meteo (iar plouă!), înmormântările unor persoane cu notorietate îndoielnică (motive de socializare tâmpă) ori soarta câinilor vagabonzi.

N-am văzut în spaţiul public dezbateri aplicate despre cancer şi despre sistemul medical românesc care îi tratează pe pacienţi. Cum să devină mai eficient? În realitate, sistemul nici nu-i tratează, ci îi conduce mai repede spre moarte. În România, nu ai nicio şansă dacă te îmbolnăveşti de cancer. În secţiile de oncologie, sunt mai mulţi preoţi decât medici. Iar oamenii în halate, care mai lucrează acolo, par să fie scăpaţi din spitalele de nebuni. (Într-adevăr, e foarte greu să trăieşti zi de zi în preajma morţii!) Pentru bolnavii care n-au bani să se trateze în străinătate, sistemul medical românesc este „capătul liniei”. În străinătate, ai mari şanse să scapi, chiar să scapi şi cu mintea întreagă pentru că există şi asistenţă psihologică. În România, nicio şansă. Sistemul, adică medicii şi asistentele, şi birocraţia îi distrug psihic pe pacienţi. Trupul e devastat de cancer şi psihicul e distrus de cei care ar trebui să-l trateze. Fără scăpare.

Trupul e devastat de cancer şi psihicul e distrus de cei care ar trebui să-l trateze.          

În societatea românească există o pudoare dobitoacă de a vorbi deschis despre soarta bolnavilor de cancer. Românii, mari „iubitori“ de viaţă, bagă sub preş şi aceste chestiuni care, până la urmă, ţin de viaţa lor. Se vorbeşte în şoaptă. Orice român atins de această boală este tras pe „dreapta” şi abandonat ca o „rablă“ pe marginea şoselei: la serviciu, în anturaj, uneori în familie. Trebuie să-şi vadă singur de cancer, de parcă ar fi eşecul său personal. El este vinovat, pentru că s-a îmbolnăvit. „Aşa a vrut Dumnezeu!“ – ridicăm ipocriţi din umeri şi ne facem cruce, semnul neputinţei neghioabe. Dar nu facem nimic pentru ca aceşti oameni să nu se simtă nişte „ghinionişti” în propria lor viaţă. Nici nu ştim să vorbim cu bolnavii noştri. Suntem prea „îndrăgostiţi“ de viaţa noastră, prea preocupaţi de „viitor“, de „lumină“, prea suntem angajaţi în proiecte măreţe pentru ţară, popor, societate, nişte rahaturi! O societate ipocrită, cinică şi mizerabilă, măcinată de un individualismul mărunt. Abia aşteptăm înmormântările: ferească Dumnezeu! - şi iarăşi ne facem cruci pentru ca acest cancer să nu ne lovească pe noi, care ne ducem zilele stupide, dintr-o bârfă în alta, dintr-o isterie în alta. Şi fundaţiile care „luptă“ împotriva cancerului sunt nişte „glume“, care par să imite (fără succes) inţiativele din străinătate.

În presa noastră se vorbeşte despre cancer numai la modul senzaţionalist ori lăcrămos. Atât îi duce capu’ pe ziarişti. Cancerul nu face audienţă, ne produce indispoziţii, depresii, morţii cu morţii, noi suntem vii! Suntem idioţi. Pentru că nu suntem în stare să punem la punct un sistem care să lupte eficient pentru viaţa compatrioţilor noştri. Pentru că suntem indolenţi şi ipocriţi. Aşa a vrut Dumnezeu să fim!