Dr. Irinel Popescu: „Atât cât preţuieşte societatea medicina, atât va primi înapoi”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Academician, profesor universitar şi chirurg, Irinel Popescu este unul din marii chirurgi ai României. „Cel mai mare” spun unii, dar doctorul îi contrazice. L-am găsit în biroul său din Clinica de Chirurgie şi Transplant Hepatic a Institutului Clinic Fundeni. Un loc ticsit cu diplome, premii, certificate, lucrări de specialitate, dosare şi… icoane. „Cu atât mai interesant va fi”, mi-am spus când le-am văzut.

M-am format într-o şcoală foarte serioasă.

Se spune că, dacă te operezi la profesorul Irinel Popescu, eşti pe mâini bune şi ai şanse maxime, pentru că sunteţi cotat ca fiind cel mai bun sau, cel puţin, unul dintre cei mai buni. Cum aţi ajuns aici?

Aceste etichetări sunt relative. M-am format într-o şcoală foarte serioasă. Profesorul Dan Setlacec, maestrul meu, a fost a vremea lui nu neapărat cel mai bun (e bine să ne ferim de astfel de încadrări absolute), dar unul dintre cei mai buni chirurgi ai României, fără îndoială, care a format o şcoală foarte solidă.

În ce mă priveşte, am avut şansa unor specializări în străinătate, în unele din cele mai mari spitale, care s-au adăugat formării din Institutul Fundeni. Parţial în Germania, în Franţa o perioadă relativ scurtă şi trei ani fără întrerupere în Statele Unite, unde, personal, am pus multă pasiune şi multă implicare, încercând să profit de şansa pe care am avut-o. Acestea au condus la o anumită maturizare profesională şi un anumit mod de a înţelege şi a practica medicina, apropiat de standardele internaţionale. În timp, am păstrat legătura cu foarte mulţi dintre cei ce m-au format, chiar am extins cercul relaţiilor internaţionale către chirurgii asiatici, de la care am avut şi avem foarte multe de învăţat.

Astfel, am încercat să aduc aici, în cadrul echipei, ce s-a format şi ea treptat, lucruri noi, într-o luptă permanentă pentru perfecţiune, pe care însă n-o atingi niciodată. Întotdeauna trăieşti cu speranţa că generaţiile următoare vor depăşi neîmplinirile şi, uneori, eşecurile noastre (nu trebuie să evităm a le menţiona).

E greu să îmi închipui instrucţia unui chirurg care stă cu ochii pe ceas, aşteptând ora la care trebuie să plece.

Ce sfaturi daţi studenţilor dumneavoastră?

Fără să dramatizăm, eu continui să cred că medicina implică un grad de devotament foarte mare. Deşi este evident, unii vorbesc chiar de sacrificii de timp, în detrimentul familiei şi al lucrurilor care ţi-ar face personal plăcere (spectacole, hobby-uri etc.).

În ultima vreme, lucrurile s-au mai schimbat, au apărut nişte corective, conform unor directive europene. Oficial s-a introdus o anumită limită a orelor de lucru pe care un medic le poate petrece în spital. Nu neg justificarea de la care s-a plecat, anume că după foarte multe ore de muncă poate fi afectată capacitatea de a raţiona, ceea ce poate avea repercusiuni într-un diagnostic rapid, într-o indicaţie chirurgicală promptă şi poate chiar în execuţia actului chirurgical propriu zis.

Însă, după cum ştiţi, bolnavii au o suferinţă continuă, care nu se opreşte nici la ora două după-amiaza, nici la ora şase seara. Este bine ca responsabilitatea îngrijirilor să revină aceleiaşi echipe, oameni ce cunosc foarte bine cazul şi sunt aproape de pacient, care pot să acţioneze prompt, ori de câte ori este nevoie. Altfel, dacă medicul responsabil pleacă acasă pe la ora două şi la trei jumătate apare o complicaţie la pacient, ce necesită o decizie promptă, până se lămureşte echipa următoare se pot pierde momente preţioase.

Mai ales în perioada de instrucţie, rămân la părerea că rezidenţii, tineri în formare, trebuie să aibă viziunea unui caz de la un capăt la altul, chiar şi responsabilitatea acestei îngrijiri, precum şi a rezultatului final la pacientul respectiv. E greu să îmi închipui instrucţia unui chirurg care stă cu ochii pe ceas, aşteptând ora la care trebuie să plece.

De altfel, în chirurgie nu există acele pauze (de cafea, de gustare etc.) din alte meserii, care permit, şi pentru care am tot respectul. Aici, boala pacientului fiind continuă, operaţia nu poate fi întreruptă de pauză. E o altă viziune asupra acestei meserii. Poate că am o viziune clasică, datorită formaţiei mele, în special din perioada petrecută în SUA, unde era o activitate aproape non-stop, timpul de odihnă fiind măsurat în ore.

Cât mai e de actualitate acest model mi-e greu să spun. Generaţiile noi, dacă se vor forma după modelul orelor limitate de lucru, pe care mi-a fost greu să-l admit, poate că se vor adapta şi vor reuşi să găsească soluţii pentru obstacolele menţionate.

Eu cred în continuare în menirea medicului care, pe lângă partea strict profesională, are şi o valoare morală: mai întâi denotă responsabilitatea şi angajarea medicului pentru salvarea vieţii pacientului, iar al doilea rând insuflă încredere acestuia, încredere care participă la actul vindecării.

Filosofia echipei de aici a fost întotdeauna cea de a forţa limite.

Dacă am putea vedea frumuseţe într-o operaţie, care a fost cea mai frumoasă operaţie a dvs?

E greu de spus, dar din cele pe care mi le reamintesc, a fost un transplant la o fetiţă. Prim-transplantul unui fragment de ficat de la mamă s-a complicat cu o tromboză de arteră şi atunci tot ficatul a trebuit înlocuit în urgenţă cu un fragment de ficat de la tatăl fetiţei. În aceste condiţii complicate, împreună cu toată echipa am apreciat că a fost o realizare tehnică. Poate au fost şi altele.

Câteodată sunt lucruri pe care nici noi nu ni le explicăm. Alegem un anumit plan de intervenţie, efectuăm anumite gesturi şi anumiţi timpi operatori iar finalul poate fi surprinzător chiar şi pentru noi. E genul de operaţie complicată la sfârşitul căreia spui „Da, lucrurile au ieşit aşa cum ne-am fi dorit”.

Şi reversul. Care a fost cea mai complicată operaţie, care v-a solicitat cel mai mult?

Au fost destule. Filosofia echipei de aici a fost întotdeauna cea de a forţa limite. Retrospectiv, nu ştiu ce concluzii să trag şi nu ştiu ce aş recomanda generaţiilor viitoare. Forţarea acestor limite ne-a adus, uneori, satisfacţii. Au fost cazuri incredibile, despre care nimeni n-ar fi crezut că pot să scape. Alteori, ne-a adus şi insuccese , fără doar şi poate. 

Dacă n-am fi forţat limitele, n-ar fi existat procentul de oameni care au fost salvaţi, printr-o operaţie spectaculoasă cu final pozitiv. Dar n-ar fi existat nici procentul celor care, datorită unor complicaţii grave, şi-au pierdut viaţa. Am fi avut doar nişte oameni care nu beneficiau de tratament.

Forţarea limitelor a plecat din dorinţa noastră de a face mai mult decât obişnuitul. Poate că a contribuit şi faptul că spitalul Fundeni a fost considerat ultima staţie din România la care mai poate apela un pacient cu o boală gravă, considerată la limita dintre rezolvabil şi nerezolvabil.

În unele tipuri de cancer am arătat că se pot rezeca structuri în plus, cu rezultate bune. De pildă, în cancerul de pancreas, vena portă se rezecă cu succes, ceea ce altă dată constituia un factor clar de abandon. 

Înţeleg că ţineţi foarte mult la echipa dumneavoastră. Cum aţi alcătuit-o şi ce criterii trebuie să îndeplinească cel ce doreşte să intre în ea?

Criteriile de alcătuire a echipei au ieşit din tipare. Vă exemplific cu o poveste. Thomas Starzl a introdus transplantul hepatic în lume cu o echipă care avea aspectul unei legiuni străine, în care erau japonezi, sud-americani, italieni şi foarte puţini americani. La început, chiar se spunea că dacă vrei să-ţi îngropi o carieră, te duci să operezi cu Starzl, pentru că transplantul de ficat e o metodă din care va ieşi un nimic şi-ţi vei rata cariera. Cei care au venit lângă el, erau nişte „posedaţi”, cu un spirit total de aventură, de sacrificiu şi de dăruire, dar şi cu o credinţă nestrămutată într-un ideal. După ce s-a reuşit transplantul hepatic, a devenit o meserie interesantă şi pentru americani şi acum mulţi dintre ei se specializează.

Aici, într-un fel, am fost în aceeaşi situaţie cu alcătuirea echipei. Eram singur cu pregătire în acest domeniu şi împreună cu şeful echipei anestezice, profesorul Tulbure, am şi realizat primele operaţii. Cei care au venit în echipă au venit pe acelaşi model, fiind mai curând devotaţi unei idei, decât unei cariere chirurgicale. Ei nu şi-au pus probleme de accedere a unor trepte de carieră, ci au venit pentru o operaţie care era puţin înaintea posibilităţilor din România acelor vremuri.

În momentul de faţă doi dintre ei sunt şefi de echipe şi pot face independent operaţia de transplant. Astfel, împreună am dovedit că transplantul hepatic şi chirurgia hepato-bilio-pancreatică pot să constituie o specialitate atractivă pentru tinerii care vor să ne urmeze. Noi suntem şi centru naţional de pregătire, unde au venit din ce în ce mai mulţi cursanţi, care pe viitor vor putea să facă independent operaţiile care se fac aici.

Cei care, încă din etapa de pionierat, au avut o mare doză de curaj, venind într-o echipă care încearcă să introducă ceva nou, şi au rămas alături, au ajuns acum la maturitate. În curând vor prelua ştafeta şi vor duce şcoala românească de chirurgie hepato-bilio-pancreatică şi de transplant hepatic într-o perspectivă a unei meserii stabile, atractive, bine codificate şi cu rezultate probate.

Starzl, care a fost pentru noi un zeu (folosesc aici termenul fără reţineri) prin credinţa lui profundă în succesul metodei , a demonstrat că se poate. Deşi i s-a spus că operaţia nu se poate face, că sunt prea multe decese, că niciodată nu se va ajunge la rezultate care să justifice investiţiile materiale, umane şi tehnologice făcute, până la urmă a reuşit. Iar după reuşita lui au apărut foarte multe centre de transplant, cărora le e foarte uşor să meargă pe un drum bătătorit.

Moral, este inacceptabil să spui că nu poţi vindeca un pacient pentru că n-ai banii necesari.

Medicii sunt, cumva, ca şi preoţii. Preocuparea lor este boala şi vindecarea pacientului. Există însă o tendinţă (ca şi la preot) de a-l transforma pe medic într-un manager, care nu se mai ocupă doar de boala în sine, ci administrează şi paturile de spital, medicamentele, materialele sanitare, etc. Cum vedeţi această tendinţă?

Trebuie privită cu maxim de responsabilitate. Din păcate, multe din aceste lucruri administrative nu se pot evita. Eu n-am crezut că o să ajung la acest moment în care robotul nostru chirurgical DaVinci, pe care îl folosim cu mult succes, având multe avantaje, să devină victima unui parametru care, până nu demult, nu intra niciodată în discuţie: costul. Deşi îmbunătăţeşte foarte mult calitatea şi precizia actului chirurgical, are nişte costuri de operare. Ca atare, nu ne putem permite decât pentru situaţii foarte bine precizate.

La fel, anumite tratamente sunt salvatoare de viaţă dar costurile le-au dus la punctul la care sunt făcute liste de aşteptare. Un exemplu: în timpul pregătirii mele în SUA, Noua Zeelandă nu avea program de transplant hepatic, dar avea o convenţie cu Australia, unde plătea doar pentru şase bolnavi pe an. Dacă intrai în cei şase, bine, dacă nu...

Administraţia pleacă de la eficientizarea actului medical, în aşa fel încât din bugetul pe care îl ai să rezolvi maximul de probleme. Un om nu poate fi bun în toate direcţiile. Unii pot fi minunaţi clinicieni sau chirurgi, dar foarte slabi administratori.

N-avem cum să evităm partea aceasta administrativă. Medicina modernă a venit cu multe avantaje şi cu multe costuri aferente. Au apărut chiar şi întrebări din partea publicului, unele justificate, gen interesele marilor companii din domeniu, pe care trebuie să ni le punem cu toată responsabilitatea.

Am remarcat că, după 1990, în chirurgie a fost o adevărată explozie de metode şi tehnologii noi: transplantul de organe s-a extins cu transplantul de ficat (socotit imposibil) datorită eforturilor acestui titan în domeniu, Thomas Starzl; au apărut laparoscopia şi moleculele noi în oncologie. În momentul actual suntem însă pe un platou, în ultimii ani n-a mai apărut nimic de aceeaşi dimensiune, iar preocupările s-au deplasat destul de mult către partea administrativă. SUA rămân cel mai bun exemplu cu programul Obamacare: la el s-a ajuns de la constatarea unei realităţi care nu convenea nimănui, un număr foarte mare de pacienţi neasiguraţi, refuzaţi de spitale.

Moral, este inacceptabil şi pentru care conduc naţiunile şi pentru medici, nu mai vorbim de bolnavi, să spui că nu poţi vindeca un pacient pentru că n-ai banii necesari. Problema a trecut aproape în prim-planul discuţiilor din revistele de specialitate. Eu iau „The New England Journal of Medicine”, cea mai prestigioasă revistă medicală din lume, unde foarte multe articole de top abordează finanţarea, organizarea şi administrarea sistemelor de sănătate.

Nu sunt lucruri simple, sunt destul de complicate. Resursele materiale ale omenirii sunt finite, numărul pacienţilor şi gravitatea bolilor depăşeşte capacitatea acestor resurse. Nimeni nu acceptă că sunt bolnavi pe care suntem obligaţi să-i abandonăm din motive financiare, din lipsuri materiale, toţi încearcă să găsească soluţii, dar acest lucru nu este deloc uşor.

Există această provocare a abandonului pacientului din lipsă de resurse?

Da, există, există. La un moment dat Marea Britanie avea o astfel de filosofie, legată în special de vârstă: bolnavii peste o anumită vârstă, care aveau boli fatale, nu erau trataţi, pentru că sistemul de sănătate nu-şi permitea, se considera că nu se justifică costurile mari. Acum, durata de viaţă a crescut, nu mai sunt consideraţi atât de vârstnici. Fiecare comunitate medicală încearcă să-şi găsească propriile soluţii, de aceea şi satisfacţia populaţiei este diferită (exemplu Danemarca şi Grecia).

În această ecuaţie, un rol important îl joacă şi pacienţii. Atunci când au încredere în corpul medical şi au relaţii bazate pe încredere cu acesta, rezultatele sunt mai bune şi, în mod ciudat, chiar şi costurile nu sunt atât de mari. De pildă, în SUA, costurile ce rezultă din pletora de procese de malpraxis pe care pacienţii uneori sunt încurajaţi să le deschidă, deşi multe sunt pierdute în favoarea corpului medical, se reflectă în valoarea crescută a asigurărilor de sănătate. La polul opus, în Japonia, procesele de malpraxis sunt aproape inexistente, deoarece japonezii au mare încredere în corpul medical, pe care îl ştiu extrem de calificat, şi ştiu că posibilitatea unei erori medicale este foarte mică. Asta duce la scăderea costurilor în sănătate.

În acelaşi timp, atitudinea profilactică aduce costuri mai mici. De pildă, în cancerul de colon oricine ştie că peste 40 de ani e bine să-ţi faci o colonoscopie, iar dacă e negativă şi nu ai factori de risc în familie, 5 ani poţi fi sigur că şansa de a dezvolta un cancer de colon este foarte, foarte mică.

Aşadar, o populaţie avizată, care interacţionează cu corpul medical, care ştie ce să ceară şi care sunt aşteptările de la corpul medical, ajunge să participe la un sistem de sănătate care se apropie de optim.

Prevenţia, educaţia şi mentalităţile sunt componente foarte importante. Pacientul are libertatea să se informeze, să selecteze medicul la care se tratează şi să-i acorde toată încrederea, chiar să ceară şi o a doua sau a treia opinie medicală, ceea ce consider un lucru bun. Având mai multe variante, le analizează, apoi ia o decizie, după care trebuie să participe cu toată încrederea la actul terapeutic.

Atât cât preţuieşte societatea medicina, atât va primi înapoi.

Pentru că am ajuns la mentalităţi. Pacientul român are ideea că, la spitalul public, te duci cu plicul. Pentru el, pare că prima problemă nu e boala, operaţia sau tratamentul, ci cât şi cui se dă. Când aţi mai fost întrebat de „problema plicului”, aţi oferit un răspuns tranşant: „fie te complaci cu «micile atenţii», fie trăieşti la limita subzistenţei”. Cum vedeţi rezolvarea?

Înainte, lucrurile acestea erau rezolvate. Când eram copil, medicii din spitalul orăşelului meu aveau salarii foarte mari. Nu numai că nu aveau nevoie să primească ceva de la pacienţi, bai chiar celor mai săraci le dădeau bani de tren. România anilor `50-`60 ştia să rezolve această problemă.

Fondul problemei este aşezarea fiecărui profesionist pe palierul de venituri corespunzător calificării şi răspunderii pe care o are. Asta este şi un semnal pentru copiii care vor să-şi aleagă o carieră, evaluându-şi posibilităţile.

Medicina are un grad de calificare uriaş, cu toate specializările, supraspecializările şi învăţatul permanent, dar şi un grad de răspundere foarte ridicat, pentru că fiecare problemă a unui pacient poate fi un potenţial proces de malpraxis. Pentru un tânăr care îşi alege această carieră acestea trebuie să se reflecte într-un nivel de trai pe măsură. Eu nu vorbesc de plicuri, salarii sau alte stimulente, ci de nivelul de viaţă pe care şi-l permite medicul.

Astfel, în societate apar profesii mai atractive şi un feedback, o notă de plată, care vine foarte repede. Dacă pretenţiile societăţii sunt foarte mari iar nivelul pe care societatea îl aşează pe medic este foarte scăzut, generaţiile următoare nu se vor mai îndrepta către medicină, alegând meserii mai atractive. Iar medicina va rămâne o profesie descoperită.

Finalul este că, atât cât este preţuită această muncă, atât va primi societatea înapoi.

Este nerealist să credem că toţi medicii vor fi precum Sfinţii Doctori fără de arginţi. E greu să ne bazăm la nivel de corp medical, în întregime, doar pe voluntariat şi apostolat, câtă vreme acest lucru nu-i cerut unor meserii mai puţin solicitante şi mai bine remunerate.

Încrederea pacientului apare din detaliile pe care le compară între spitalele public, privat şi din străinătate.

A apărut sistemul privat de sănătate, la care mulţi dintre români tind să apeleze, iar unii dintre români aleg să se opereze în străinătate. Este un semn al scăderii încrederii în sistemul public de sănătate? Dacă da, cum s-ar recupera această încredere?

Părerea mea e că această tendinţă nici nu poate fi şi nici nu trebuie să fie contracarată. Atâta vreme cât România face parte din UE şi asistăm la un proces de globalizare, iar pacientul poate să aleagă medicul şi spitalul, e bine să fie lăsat să şi-l aleagă.

Uneori mi s-au cerut păreri şi recomandări vizavi din spitale din Viena, Paris sau Istanbul şi mi le-am spus cu toată onestitatea, pentru că şi la noi vin să se opereze bolnavi din alte judeţe, deşi aveau trei spitale mai aproape. Nimeni n-a descurajat asemenea tendinţă.

Fundamental este ca pacientul să vină cu toată încrederea. Şi pentru că aţi amintit de încredere, se spune că „geniul e în detalii”. Oamenii văd aceste detalii şi compară şi realizează că şi rezultatele pot fi diferite. Asta ţine de gradul general de civilizaţie, de educaţie, de mentalităţi şi de nivelul la care se află societatea ca înţelegere a modului de funcţionare al sistemului (ţinuta personală, grija de mediu, curăţenia, adresarea, felul de a privi un pacient).

Cei care s-au străduit să facă performanţă s-au concentrat, din păcate, doar pe actul medical ca atare, au încercat să realizeze şi aici operaţii din ce în ce mai complexe, ca în Occident, ca transplantul hepatic, de pildă. Însă n-au avut timpul necesar să controleze toate detaliile care alcătuiesc experienţa pacientului într-un spital, de la intrare până la ieşire. Iar unele dintre aceste detalii sunt destul de diferite între sistemul public şi privat sau faţă de spitalele din străinătate.

Nu ştiu dacă nu cumva ministrul Sănătăţii este chiar prizonierul sistemului de sănătate.

Aţi fost implicat şi în viaţa politică, ca senator, preşedintele CNAS şi secretar de Stat în Ministerul Sănătăţii. Dacă la ora actuală aţi fi Ministru al Sănătăţii, ce aţi face?

Sistemul de sănătate e o poveste foarte complexă. Din păcate, de-a lungul timpului nu s-a conturat o viziune unitară. Din diverse motive politice s-au amestecat doctrine ideologice cu concepţii politice şi măsuri de dreapta cu măsuri de stânga. A rezultat o mixtură din care, câteodată, ministrului îi este foarte greu să iasă. Nu ştiu dacă nu cumva ministrul este chiar prizonierul sistemului.

Iau doar exemplul preţului la medicamente, cu toate neajunsurile pe care le atrage. Măsura a fost luată în anul 2009, de ministrul de atunci. Ministrul de acum se vede confruntat cu ea şi trebuie să găsească soluţii, sub ameninţarea exportului paralel, a lipsei de medicamente pe piaţă etc. E de ajuns doar acest exemplu ca să ne dăm seama cât de dificil este ca ministru. Şi asta este doar una dintre probleme. Mai avem depistarea bolilor, bolile cronice, asistenţa primară, spitalele, ale căror clădiri nu mai corespund de mult, proiecte de spitale noi şi aşa mai departe.

Sistemul are foarte multe probleme. Oricât se încearcă a evita termenul, sistemul este subfinanţat, raportat la tot ce se investeşte în sănătate faţă de alte ţări europene. Şi nu are o concepţie unitară. Câteodată funcţionează cârpind lucruri, iar dacă apare o urgenţă încercăm să o stingem pompieristic, pierzând ansamblul problemei sistemului.

După mine, puţini miniştri au avut ocazia unui mandat suficient de lung în care să pună în aplicare un program coerent şi cu rezultate la sfârşit. Unii au mandate foarte scurte, alţii moştenesc probleme pe care nu ştiu cum să le rezolve, aşadar e o poziţie ingrată.

Este un mare act de curaj să-şi asumi o asemenea poziţie, iar societatea ar trebui să înţeleagă misiunea pe care o are şi, poate, să-l ajute cumva să depăşească momentele dificile.

În actul terapeutic, şi mai ales cel chirurgical, e nevoie de un anumit sânge rece şi de luciditate.

Ce este medicul: un zeu care decide viaţa pacientului sau un slujitor al acestuia?

După mine, aceste atribute sunt uşor ridicole, fie că ne sunt atribuite, fie că ni le atribuim. Mi-aduc aminte că, în momentul retragerii, un mare chirurg a spus că, după atâţia ani de experienţă, nu cred că există greşeală în chirurgie pe care să nu o fi făcut, unele chiar de mai multe ori. Teologia ne învaţă că omul e supus greşelii, e un lucru fundamental pe care, dacă-l negăm, suntem ipocriţi sau mincinoşi de-a dreptul. Distanţa de la medicul care se frământă (dacă a făcut bine sau dacă se putea face mai bine, dacă a făcut greşeli, cum le poate corecta etc.) şi până la perfecţiunea unui zeu e mare. Oamenii rămân nişte pământeni, cu inegalităţile lor, departe de perfecţiune. Personal nu agreez termeni care să sugereze perfecţiunea când vorbim de om.

În medicină, ca în orice meserie, cei care-şi iubesc meseria tind spre perfecţiune. Această tendinţă poate că este drumul către Dumnezeu-Unul şi ea poate fi benefică pentru bolnav. Un doctor care-şi pune problema de a face lucrurile mai bine va fi un doctor care va oferi servicii de calitate pacienţilor săi.

De fapt, în actul vindecării, vindecarea în sine aparţine lui Dumnezeu. Doctorul face o manevră terapeutică care îşi propune să vindece, dar vindecarea adevărată vine de la Dumnezeu pentru că reacţiile organismului nu pot fi controlate decât într-un anumit procent. Există situaţii, rare din fericire, în care, deşi actul medical a fost executat cu maximum de precizie, rezultatul este negativ pentru că intervin factori care nu pot fi controlaţi.

Pentru că aţi amintit de Dumnezeu: ce simte profesorul Irinel Popescu atunci când operează un om, despre care mulţi medici spun că este o maşinărie minunată, care este creaţia divinităţii?

Deşi omul este o creaţie minunată, incredibilă din multe puncte de vedere, nu este o creaţie perfectă. Multele minuni din alcătuirea omului pot să insufle un sentiment de adânc respect şi admiraţie.

Medicul trebuie să depăşească, cumva, acest prag psihologic. În actul terapeutic şi mai ales cel chirurgical, e nevoie de un anumit sânge rece şi de luciditate. Structurile anatomice trebuie privite ca structuri anatomice şi atât, pe care trebuie să le repare în cele mai bune condiţii. Când intervin emoţiile în faţa măreţiei inimii care bate, dar pe care trebuie să o operăm, nu este în beneficiul bolnavului.

În schimb, în interacţiunea cu pacientul, după operaţie, şi mai ales după vindecare, poate să vadă în el din nou o fiinţă umană în toată măreţia ei, cu emoţia aferentă.

Pentru mine, credinţa este o problemă de identitate. Am pretenţia să mi se accepte ideea că vreau să-mi păstrez identitatea.

Aţi fost distins de către Patriarhia Română cu Crucea Patriarhală ca semn de apreciere şi susţinere pentru activitatea dumneavoastră. Cum este omul credincios Irinel Popescu?

Vă răspund cu maximum de sinceritate. Pentru mine, credinţa este o problemă de identitate. Toţi factorii care ţin de identitatea naţională au fost şi sunt contestaţi, pe rând: religia, limba, istoria naţională. De curând am semnat un Apel al unor membri ai Academiei Române în sprijinul susţinerii identităţii, suveranităţii şi unităţii naţionale.

Nu sunt genul care să încerc să fac prozeliţi. În acelaşi timp, am pretenţia să mi se acorde minimul de respect, care să accepte ideea că un om care s-a născut cu o anumită identitate vrea să şi-o păstreze.

După mine, generaţiile care vor veni vor funcţiona poate altfel, însăşi noţiunea de identitate va fi altfel definită, va fi poate o altă lume. Dar eu m-am născut într-o anumită lume, cu o anumită identitate, iar religia este o parte a acestei identităţi, în particular religia creştin-ortodoxă, deşi respect toate celelalte confesiuni şi religii din lume.

Nu pot fi confundate, însă, ajutorul pe care l-am oferit Bisericii cu gradul de înţelegere şi apropiere de Dumnezeu. Când funcţionezi într-un mediu laic, nu-i uşor să te apropii de Dumnezeu. Ştiţi bine de ce au fugit călugării în pustie.

Poate că apropierea de Dumnezeu vine, încet-încet, şi odată cu vârsta şi ea ar trebui să se traducă într-o relaţie reală cu divinitatea. Rugăciunea, dincolo de lucrurile pentru care ne rugăm, este un mod direct de comunicare cu Dumnezeu, pe care, ca trăire, îl ai sau nu.

Am spus totdeauna că găsesc creştinismul superior altor religii pentru că noi, creştinii, în rugăciune folosim şi cuvinte şi cântece. După mine, acestea ajută mai mult decât o gândirea pură. Dar pentru asta, ca şi în medicină sau preoţie, sunt mulţi chemaţi şi puţini aleşi.

Încrederea te va ajuta să te vindeci.

Pe final, ce recomandări aţi face pacienţilor şi rudelor acestora?

Atunci când familia este suportivă şi este alături de bolnav şi de noi, înţelegând ce se întâmplă, chiar şi când apar complicaţii, rezultatul este bun în imensa majoritate a cazurilor.

Nu judec, dar constat că multe familii care au un bolnav cu o afecţiune gravă şi o evoluţie complicată, dezvoltă o reacţie pe care o numesc un fel de sindrom psihic acut. O spun cu toată responsabilitatea mai ales că eu însumi am trecut prin aşa ceva cu ani în urmă, când tatăl meu a avut o boală gravă. Recompunând comportamentul meu de atunci mi-am dat seama că nu era ceva firesc. Nu am agresat corpul medical, dar mereu îmi puneam problema dacă totul s-a făcut bine, ce se întâmplă şi altele, cu o judecată emoţională afectată.

Acest lucru are consecinţe negative. Mai întâi, pune o presiune asupra medicului. Apoi, transmite bolnavului o stare negativă, care poate avea influenţă asupra finalului. De aceea e bine ca pacienţii să gândească de o mie de ori când îşi aleg medicul şi spitalul. Odată ce l-au ales, să aibă maximum de disponibilitate la colaborare, pentru un rezultat pozitiv. Alegerea trebuie făcută cu toată încrederea. Să fii conştient de faptul că această încredere te va ajuta să te vindeci.

Ce transmiteţi publicului?

Este un public din ce în ce mai informat, aşa că aş spune ce i-aş dori: un sistem de sănătate mai bun decât cel actual. Aş dori ca o cercetare a publicului să ajungă la concluzia că gradul de satisfacţie faţă de sistemul de sănătate să se apropie de maxim. Acela ar fi momentul în care oricine a lucrat în sănătate, chiar şi dincolo de lumea asta, un sentiment de satisfacţie.

Şi, pentru că dialoghez cu dumneavoastră, le-aş dori să le ajute Bunul Dumnezeu tuturor.

Şi eu vă urez, în numele publicului cititor, sănătate, putere de muncă şi Sărbători binecuvântate.

Mulţumesc, la fel.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite