Dr. Dragoş Calangiu: „Doar 30% din adulţii români mai au toţi dinţii naturali“

Dr. Dragoş Calangiu: „Doar 30% din adulţii români mai au toţi dinţii naturali“

Dr. Dragoş Calangiu repară zâmbete, zâmbind FOTO David Muntean

GRAV În România, doi din trei adulţi au recunoscut că au pierdut cel puţin un dinte definitiv, potrivit unui Eurobarometru. Este un procent de două ori mai mare decât media înregistrată în ţările din Uniunea Europeană

Sănătatea dentară continuă să fie un punct nevralgic în ţara noastră. Cel mai recent Eurobarometru tematic dezvăluie o Românie „ştirbă“. Igiena precară ori chiar lipsa ei, inconştienţa, motivaţiile financiare, dar şi ignoranţa sunt printre principalele cauze care au condus la o statistică pe care nimeni nu vrea s-o vadă: peste două treimi din populaţia adultă nu mai are toţi dinţii naturali. Despre toate acestea, dar şi despre implicaţiile pierderii dinţilor asupra sănătăţii în general şi, nu în ultimul rând, despre soluţii, am vorbit cu medicul Dragoş Calangiu (45 de ani), specialist în implantologie şi estetică dentară, în cadrul Clinicii Dent Estet din Bucureşti.

„Weekend Adevărul“: Cum stăm cu sănătatea orală? Au circulat la un moment dat nişte statistici îngrijorătoare, potrivit cărora 80% din români ar avea probleme dentare.

Dr. Dragoş Calangiu: Iar eu am să vă mai spun ceva: doar 30% din adulţii români mai au toţi dinţii naturali în gură. Şi asta în timp ce media la nivel european în această privinţă este de 59%.

De la ce vârstă încep românii să piardă dinţi permanenţi?

De la 7-8 ani!

Serios?

De la 6 ani încep să iasă dinţii permanenţi şi, pentru că părinţii sunt neglijenţi, sunt pitici care pierd dinţii permanenţi de la 8 ani. Degeaba le spui părinţilor să aibă grijă că de la 6 ani apar dinţii care nu se mai schimbă. Trăiesc foarte mulţi cu senzaţia că, dacă are doar 6 ani, dinţii copilului sunt tot de lapte. Şi dacă face o carie, nu-i nicio tragedie, căci oricum se schimbă. Ei, aceşti dinţi nu sunt de lapte şi nu se mai schimbă, trebuie să-i ţină până la pensie. Mă refer la molarii de 6 ani, primele măsele care răsar. E până la urmă o problemă de educaţie a părinţilor, nu a copiilor. Aceştia sunt prea mici ca să înţeleagă importanţa igienei orale.
Când vine vorba de aspectul şi integritatea danturii, toată lumea se gândeşte la efectele estetice şi implicaţiile asupra stării emoţionale.

Vă rog să ne spuneţi însă ce consecinţe medicale are pierderea dinţilor. Cum se repercutează asupra sănătăţii, în general? 

Consecinţele medicale, într-adevăr, nu sunt cele care primează pentru pacient. „Aoleu, am o lipsă...“, „Aoleu, ce mă fac?“, cam acestea sunt grijile. Sunt indivizi care pierd dinţi din faţă, dar nu se adresează dentistului. Nu, se obişnuiesc să coboare buza şi vorbesc de aşa o manieră că nici nu te prinzi că nu-i mai au. Dar dacă-i pui să zâmbească, imaginea nu-i prea plăcută. Esteticul este primul lucru care afectează. Asta cu toate că din punct de vedere medical sunt o grămadă de belele.
 

EFECTUL DOMINO

Să le luăm punctual.

Prima ar fi afectarea articulaţiei temporo-mandibulare (n.r. – cea mai complexă articulaţie a organismului, care leagă maxilarul inferior de craniu). De ce? Pentru că dinţii nu sunt nişte structuri fixe, ei au tendinţa să se mişte. Sunt tot timpul în nişte poziţii de echilibru: dintr-o parte împinge obrazul, din cealaltă parte împinge limba, în faţă avem buzele. Cum găsesc un spaţiu liber, cum tind să-l umple. A dispărut un dinte, vecinii lui vor începe să se deplaseze. Antagonistul (n.r. – dintele corespondent de pe arcada opusă) va lua şi el parte, coborând să umple spaţiul. Din cauza asta apar nişte blocaje în mişcările mandibulei. Ei, acestea nu au consecinţe imediate, dar peste ani de zile vor avea. Mandibula are nişte „excursii“, pe care le face ghidată de anumiţi dinţi, şi când apar aceste blocaje, ea este forţată să le ocolească. Azi ocoleşte, mâine ocoleşte, poimâine la fel şi aşa apare o afectare în articulaţie. Mulţi spun: „Am dintele pierdut de zece ani şi nu mi s-a întâmplat nimic“. Sigur, mai aşteaptă cinci şi într-o bună dimineaţă n-o să mai poţi deschide gura.

Alta?

Este afectarea gingiilor. Dinţii care tind să umple golul lasă spaţiu liber între ceilalţi dinţi. Acolo se strecoară alimente, care bat direct în gingie, presând-o. Gingia începe să se retragă, formează pungi, gingivită iniţial, apoi parodontoză. 

Şi aşa riscăm să-i pierdem şi pe ceilalţi...

Da, e un fel de reacţie în lanţ. Dacă pierzi un dinte, a migrat cel de lângă, următorul fiind cel ce va fi afectat. Şi să ştiţi că nu durează foarte mult până când se întâmplă. Lucrurile se propagă. Dacă ai trei lipsuri, poţi considera că ai pus în pericol şase-şapte dinţi. Cine zice „nu e mare lucru, am 32 de dinţi“ se cam amăgeşte... Foarte important de menţionat este că lipsa dinţilor dă peste cap funcţia masticatorie. Dacă randamentul masticator se duce de râpă, vor apărea alimente neprocesate în tubul digestiv. Acestea vor cauza tulburări digestive, iar de aici încolo problemele încep să se răsfire. E ca la domino. Dacă ajungi să atingi digestia, îngreunezi absorbţia, încep să apară carenţe şi afectări în alte zone. Problemele apărute în paralel determină la rândul lor stări infecţioase, cu repercusiuni pe renal, pe cardiac, pe articular.

Încep să cadă „piesele“...

Da, e un spectacol. Unul pe care nu vrea nimeni să-l trăiască. Mai grav e că nu-l vede nimeni. E ca atunci când eşti pe scenă şi nu ştii.

DE LA SÂNGERAREA GINGIEI LA DINŢI CĂZUŢI

Parodontoza este una dintre cauzele majore ale pierderii dinţilor. Vorbiţi-ne despre ea. Care-i sunt semnele precoce? Cum o putem preveni?

Parodontoza este o boală destul de perversă. Ea nu dă semne evidente şi, în general, nu doare. Singurul simptom este sângerarea gingivală, peste care însă se trece atât de uşor. Dacă sângerează puţin dimineaţa la periaj, omul nu se impacientează. Crede că s-a zgâriat cu periuţa, ori cu vreo coajă de pâine sau cu te miri ce altceva, că s-a înţepat cu furculiţa. Problema este că imediat ce gingia e afectată, începe să se resoarbă osul de dedesubt. Procesul progresează până când dispare implantarea dintelui. Ei, în momentul în care au început să se mişte dinţii, pacientul vine la stomatolog de urgenţă. Doar că e deja prea târziu.

Din câte ştiu, se pot face adiţii de os...

Se pot face, dar acestea sunt tratamente paliative. Ele doar pot întârzia un deznodământ previzibil şi inevitabil. Boala parodontală poate fi stopată doar dacă e prinsă din timp. Nu există însă niciodată o recuperare integrală, adică o readucere a osului în situaţia iniţială. Însă dacă ai prins-o
într-un stadiu avansat, nu mai ai ce să faci, eşti cu mâinile legate. Ajungi să scoţi dinţi, să faci tratamente protetice, să pui implanturi...

MESTECAREA MÂNCĂRII PROTEJEAZĂ DINŢII

Am întâlnit bătrâni care aveau toţi dinţii în gură şi la peste 70 de ani. De ce înaintaşii noştri aveau o dantură mai sănătoasă decât omul modern?

Există mari diferenţe între noi şi ei. Una dintre ele ar fi că alimentaţia noastră este foarte procesată comparativ cu ce aveau ei. Noi am evoluat şi am fost adaptaţi pentru acel tip de alimentaţie. Nu am evoluat încă până într-acolo încât să putem mânca ciocolată. O mâncăm pentru că ne place, dar asta nu înseamnă că suntem şi pregătiţi pentru ea. Apoi, mai există ceva. Mulţi oameni au impresia stranie că, dacă mănâncă alimente de o duritate mai mare, li se strică dinţii. Culmea e că dacă le mănâncă li se curăţă dinţii. Văd adeseori la pacienţi că pe partea pe care au o anumită problemă fac tartru, în timp ce partea opusă, pe care mănâncă, este curată. Există şi o autocurăţare, care până la urmă ne ţine în viaţă. Dar ca să existe, avem nevoie de alimente mai tari, care să nu fie lipicioase. Nu o să te cureţi cu ciulama sau cu paste. Niciodată!

Apropo de tendinţa părinţilor de a le oferi copiilor preponderent piureuri, supă-cremă şi tot felul de preparate trecute prin blender. Poate fi aceasta o cauză a problemelor dentare cu care se confruntă cei mici?

Aici e o balanţă. Părinţii preferă genul acesta de alimente pentru că le e confortabil lor, în primul rând. Piticul nu trebuie să mestece, mănâncă în cinci minute şi gata. Toată lumea e fericită, au scăpat de-o grijă. Să fim sinceri acum. Cât timp alocă părinţii copiilor astăzi? Foarte puţin! În aceste condiţii, timpul petrecut împreună e drămuit. Dacă îi dau celui mic o mâncare pe care trebuie s-o mestece, luarea mesei n-o să mai dureze cinci minute, ci o jumătate de oră. Părinţii nu mai sunt dispuşi să „consume“ această jumătate de oră, pentru că au un program foarte strict. ;

„După un periaj corect, trebuie să fii obosit“

Dacă se întâmplă să pierdem un dinte, în cât timp trebuie să luăm măsuri pentru umplerea golului creat?

Cât mai repede. E un răspuns bătut în cuie de toate şcolile. În această privinţă, nu există diferenţe de opinie. Deoarece cu cât se intervine mai repede, cu atât consecinţele nefaste sunt mai mici.

Ce tipuri de implanturi există în acest moment? Cum alegem un model potrivit?

Un om alege un implant împreună cu medicul lui, niciodată singur. Există implanturi pentru diverse
situaţii. Nu poţi să citeşti într-o carte şi să spui „ăsta-i implantul pe care mi l-am dorit de când eram mic“ (râde). Medicul este cel care vine cu propuneri, adaptate cazului concret al pacientului. Totuşi, ca şi variante constructive, plaja s-a restrâns. Epoca experimentelor s-a încheiat şi acum au rămas pe piaţă tipurile de implanturi care chiar au rezultate pe termen lung.

Cât timp ne slujeşte un implant?

Depinde într-o proporţie de 90% de personajul care-l poartă. Nu poţi afirma că un implant ţine zece ani. Poate să ţină şi trei ani. Dacă omul nu se spală niciodată, îl va pierde. Igiena este marele punct sensibil. Cei mai mulţi oameni au impresia că s-au spălat pe dinţi. De fapt, foarte puţini o fac. Dacă nu stai trei minute cu peria în gură, nu eşti spălat pe dinţi. Lumea pune pasta de dinţi cu gust mentolat nemaipomenit şi după un periaj de douăzeci de secunde are senzaţia de fresh şi crede că-i perfect. Nu e deloc aşa. Vin pacienţi cu conştiinţa împăcată, care declară senin că se spală pe dinţi de două ori, ba chiar şi de trei ori pe zi. În mod normal, după un periaj corect, trebuie să fii obosit. Vorbesc serios!

TEHNICA DE PERIAJ SE DEPRINDE ÎN COPILĂRIE

În ce sens?

Sunt nişte mişcări pe care nu le faci uzual – sunt doar trei minute, de două ori pe zi –, deci nu ai antrenament pentru ele, iar acest lucru face ca, după un periaj ca la carte, mâna să-ţi cam atârne. Apropo, tehnica de periaj corectă e cunoscută de foarte puţini. Perierea se face întotdeauna dinspre gingie în lungul dintelui, minimum zece mişcări pe fiecare latură, suprafaţa masticatorie fiind singura zonă unde mişcările de periaj sunt orizontale, adică stânga-dreapta. Altfel, tot ce iei de pe dinte bagi sub gingie.

O cale sigură spre parodontoză...

Exact. Indivizii care se spală pe dinţi incorect ajung să dezvolte această boală. În primul rând, timpul alocat periajului este foarte scurt şi, de fapt, nu se face o curăţare, ci mai degrabă o amestecare a plăcii bacteriene. În al doilea rând, tehnica de periaj greşită duce la consecinţe mai grave decât nespălarea. Practic, dacă nu te speli pe dinţi, faci carii. Dacă te speli prost, faci parodontoză... Şi aici voi menţiona din nou un lucru incomod: tehnica de periaj este un reflex care se capătă în copilărie. Foarte greu educi un adult care ani de zile nu s-a periat corect să-şi schimbe obiceiul. O va face în prima săptămână, când o găseşte ca pe o joacă şi dă atenţie lucrului respectiv. Verificaţi-l peste o lună şi o să constataţi că se spală ca înainte de instructaj. 

COSTĂ ŞI DOARE MAI PUŢIN, DACĂ AJUNGI DIN TIMP

Suntem o cauză pierdută, să înţeleg?

Aproape. Glumesc. Vizita aia la şase luni la dentist spală păcatele. Pentru că atunci poţi face un detartraj, un periaj profesional, un airfloss (n.r. – procedeu de curăţare cu un jet rapid de aer şi picături de apă), tot ce înseamnă profilaxie. Ce n-ai făcut în şase luni încearcă asistenta să remedieze. Medicul e lângă, aşa încât, dacă apare vreo problemă, o poate intercepta din timp. Revin şi subliniez că este foarte important să intre bine în conştiinţa colectivă nevoia acestor vizite regulate, din jumătate în jumătate de an. E mai puţin dureros, durează mai puţin şi costă mai puţin! Una este să prinzi o carie superficială şi alta este s-o tratezi după ce a avansat. În loc să pui o plombiţă, care nu e un efort pentru nimeni, financiar vorbind, ajungi să pui coroane, să pui implanturi, care se simt la buzunar.

Poate că motivaţia reală este frica de dentist. Cât de des vă întâlniţi cu ea?

Aproape tot timpul. Nu vine nimeni în pasul ştrengarului la dentist. De fapt, dentofobia este motivul principal pentru care oamenii evită întâlnirea cu medicul stomatolog. Sunetul de freză e folosit şi în filmele de groază. De cum îl aud, oamenii se schimbă la faţă, transpiră, tremură, au o grămadă de reacţii ca acestea, incontrolabile. Există şi reversul, sunt şi oameni care vin zâmbind. Am avut la un moment dat nişte puşti, doi fraţi, cu o diferenţă de un an între ei, care să băteau care să urce primul pe scaun. Efectiv se trăgeau de pantaloni. Ei bine, dacă reuşeşti să induci starea asta de mic, lupta e pe jumătate câştigată. 


„Implantul este un cordon ombilical carevă leagă de mine“

Care sunt riscurile de eşec în cazul unui implant?

Aici există două categorii de riscuri. Din punct de vedere funcţional, un implant are şanse să-şi facă treaba undeva pe la 95-98%. Restul de 2-5% înseamnă complicaţii, care impun îndepărtarea implantului. Majoritatea lor au cauze infecţioase. Însă, cu o profilaxie postchirurgicală bună, acestea pot fi evitate. Apoi, există riscurile de lezare a diverselor structuri vecine: presarea unui nerv ori chiar secţionarea lui, intrarea într-un sinus etc. Şi acestea ţin întotdeauna de pregătirea cazului. Dacă eşti heirupist, poţi avea asemenea „surprize“. Din păcate, pe piaţă sunt mulţi specialişti supraestimaţi, care cred că-s în stare să facă orice. Ceea ce vreau să spun este că rata de succes a unui implant depinde foarte mult de pregătirea medicului care-l pune. Contează ce experienţă are, ce a întâlnit, ce a văzut la alţii. E bine să nu faci tu experiment pe pacienţi, e bine mai întâi să vezi la alţii. Există cursuri pentru asta şi aici mă refer la cele de valoare, pentru că sunt şi fără, din cele ţinute la colţul blocului. Poţi să înveţi cu adevărat doar de la nişte oameni care au mii de implanturi puse.

Ce poţi face dacă ai un implant pus de o manieră nefericită? 

Depinde de nefericirea care a fost provocată. Se găsesc soluţii şi în aceste cazuri. Dar iarăşi, doare mai mult şi costă mai mult. Vreau, totuşi, să se înţeleagă foarte clar că implantul nu este capăt de linie. Mulţi cred că, dacă ajung să pună implanturi, următorul pas va fi proteza. Într-adevăr, un implant are o durată de viaţă medie de 15 ani, dar dacă pacientul vine periodic la medic şi acesta observă că a apărut o problemă mică şi o rezolvă din timp, durata lui de viaţa creşte considerabil. El poate fi dus cu succes până la sfârşitul sfârşitului.

 

S-a specializat în Germania

Numele: Dragoş Calangiu

Data şi locul naşterii:

18 februarie 1969, Braşov

Starea civilă:

Căsătorit, un copil

Studiile şi cariera:

În 1998 a absolvit Facultatea de Medicină Dentară, în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“, din Bucureşti.

Din 2004 îşi desfăşoară activitatea în cadrul Dent Estet.

În 2006 a obţinut Competenţa în Implantologie Orală.

În 2007 a făcut un curs de regenerare osoasă şi estetică a ţesuturilor moi şi un training pentru sistemul implantologic SKY, organizat de către compania Bredent, Germania.

În 2008 a făcut cursul practic de implantologie dentară – „Advanced Techniques in Oral Implantology“ (Tehnici Avansate în Implantologia Orală).

Se numără printre primii medici stomatologi din ţară specializaţi în tratamentul cu un sistem inovator de implanturi dentare.

Locuieşte în: Bucureşti.

 

După cât timp putem considera că avem un implant reuşit?

În general, după aproximativ şapte ani.

ŞI PENTRU DIABETICI

Există vreo garanţie în această perioadă?

Garanţia ţine de pacient. De fapt, aceasta reprezintă o rezultantă a colaborării dintre medic şi pacient. Dacă în calitate de specialist reuşeşti să convingi pacientul să vină la control o dată la şase luni şi să aibă o igienă bună, atunci poţi să-i dai garanţie pe viaţă. Dacă pui un implant şi omul nu vrea să mai audă te tine, poţi considera că acela este un caz nereuşit. E evident că omul respectiv nu va mai avea grijă de el şi de implant. Le spun tuturor: „Atenţie, dacă sunteţi de acord să punem un implant, veţi avea un cordon ombilical care vă leagă de mine! Suntem în stare să avem legătura asta sau nu suntem?“.

Sunt situaţii în care punerea implantului este contraindicată? Care sunt acestea?

Există şi astfel de situaţii. Acestea pot ţine de afecţiuni locale sau generale. Nu poţi să pui un implant într-o tumoră şi nici unui alcoolic. La diabetici există nişte limite. Sunt valori ale glicemiei până la care se poate face operaţia de implant dentar şi valori ale glicemiei care contraindică această intervenţie. Mai împiedică tratamentul implantologic o categorie a problemelor funcţionale, de genul bruxismului (n.r. – scrâşnirea dinţilor). Această tulburare poate avea cauze dentare, dar şi cauze emoţionale. Nu vreţi să ştiţi cum au şoferii profesionişti dinţii. Îi au complet abrazaţi şi forţa musculară foarte mare. Nici cazul lor nu reprezintă o contraindicaţie absolută, pentru că poţi să măreşti numărul de implanturi, astfel încât să forţeze să fie distribuite pe suprafeţe mai mari în os. Subliniez, întotdeauna există soluţii. 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: