Dr Ana Culcer, şefa secţiei de neonatologie a Spitalului Universitar: „Pediatria îţi arată perspectiva cuiva şi nu finalul său”

Dr Ana Culcer povesteşte de ce a ales să-şi cunoască pacienţii în sala de naşteri. La 68 de ani, pediatrul vorbeşte cu pasiune despre relaţia sa cu micuţii cu leucemie şi cum salvezi un „copil de buzunar" care cântăreşte doar 650 de grame.

Adevărul: Vorbiţi cu copiii când se nasc? Ce le spuneţi?

Dr Ana Culcer: Chiar ieri am avut o fetiţă de 3,400 kilograme, Nicoleta, din Bucureşti, cu ochi albaştri şi cu părul negru. În primele secunde s-a cuibărit în mine şi i-am vorbit la ureche. I-am zis „ce frumuşică eşti.." şi. când aude cuvântul „frumos" sau „drăguţ", copilul se lipeşte. Şi dacă îi zici „urâtule", plânge şi dacă-i ordoni „taci", el tace imediat. Ei ştiu dacă-i răsfeţi sau îi cerţi, chiar din primele minute de viaţă.

Cum aţi ajuns să faceţi neonatologie?

Eu sunt a patra generaţie de doctori, boală genetică. Străbunicul meu, Dimitrie Culcer, a fost medic-şef al Capitalei, la 1866. Şi bunicul şi tata au învăţat în străinătate medicină generală, chirurgie, boli infecţioase şi s-au întors în ţară să ridice medicina românească. Tata, Dimitrie Max Culcer, a făcut şi Institutul Pasteur. În primul război mondial a terminat facultatea la Paris şi s-a înrolat voluntar, ca ajutor de chirurg, în ţară. A terminat la sfârşitul războiului, a ieşit cu „Meritul sanitar" clasa I, era să moară cu febră tifoidă, tifos exantematic. Îmi spunea că în trei minute făcea dezarticulaţie coxo-femurală, adică piciorul era scos din articulaţie, ca să nu moară tânărul rănit, şi a fost printre primii care a folosit mucegaiul pentru vindecarea plăgilor. Nu apăruse încă penicilina şi pâinea mucegăită se punea pe plăgi şi se vindecau mai repede. E o istorie care mă obligă foarte mult.

Eu am învăţat în Bucureşti şi abia am intrat la facultate, am fost persecutată că eram copil de doctor. Când m-am înscris prima oară la medicină m-au întrebat: „ce-a fost tata?". Zic „medic". „Nu vreau să vă dezamăgesc, dar au prioritate fiii de muncitori", au zis. Se întâmpla în '61, al doilea an au picat dosarele de bursă pentru activişti şi am intrat şi noi, ăştia, duşmanii poporului. Aşa că înainte de facultate am făcut un an de şcoală sanitară. Şi am făcut nişte stagii în anul acela în spitale de pediatrie, de urologie şi de bătrâni şi atunci am realizat că eu de fapt iubesc foarte mult copiii.

Dar cum aţi conştientizat dragostea asta?

Am fost într-un spital de neurochirurgie şi acolo am văzut un fost profesor universitar care avusese un accident şi rămăsese cu jumătate de creier şi care se umplea de rahat tot. Puţea de-ţi venea rău. Şi am făcut şi stagiu de pediatrie şi copiii se legau de gâtul meu şi am simţit că pot să comunic cu ei şi am văzut că pot face caca pe ei 30 de copii, că nu miroase cât la un adult. Pe lângă toate astea, copiii sunt sinceri, adultul încearcă să nu spună toate simptomele, ca să vadă dacă doctorul se prinde de diagnostic. E foarte grea pediatria, dar e frumoasă, pentru că eu îi simt pe copii.

Cei trei micuţi abandonaţi în Spitalul Universitar 

Când eram la şcoala sanitară aproape era să vin acasă cu nişte copii abandonaţi care tot mi se legau de gât. Dar am făcut şi stagii prin spitale de copii cu leucemie, la Caraiman şi la Fundeni şi eram înnebunită, pentru că mă lipeam de ei foarte tare. Aveam la spitalul Caraiman, la madam Cimpalade, o fetiţă pe care o poreclisem Pătrăţica, pentru că era umflată de la cortizon, săraca. Avea un an jumătate - doi. Mă aştepta în capul scării şi mă lua de gât şi stăteam la raportul de gardă cu ea în braţe. Uneori ieşeam cu ea din raport, că-mi cerea s-o duc la veceu. Mi-era aşa de frică să nu păţească Pătrăţica ceva, încât doream să schimb stagiul, să plec, numai să n-o văd că păţeşte ceva.

Am realizat atunci că de fapt eu am nişte canale de comunicare foarte bune cu ei şi că, totuşi, pediatria îţi arată perspectiva cuiva şi nu finalul cuiva. Pentru că lucrând şi prin spitale cu oameni în vârstă, la urologie, era deprimant să-i vezi pe toţi. Şi nu vedeai o perspectivă prea îndepărtată. Or aici, la pediatrie, îl iei de la cota 0 şi-l duci cât trebuie.

Chiar dacă e foarte bolnav, cum era Pătrăţica?

Da, multe dintre pătrăţele s-au vindecat, adică atunci au fost primele cazuri vindecate de lecucemie limfoplastică. Dar sunt şi cazuri nefericite şi de multe ori plângeam cu mamele în braţe.

De Pătrăţica mai ştiţi ceva? A supravieţuit?

Da, Pătrăţica trebuie să fie mare acum, era născută în '65 şi intrase în remisiune. Am mai urmărit-o vreo 4-5 ani după ce-am terminat stagiul acolo. Trebuie să aibă vreo 46 de ani.

Aveţi copii?

Am unul singur, Marius-Ciprian, că n-am avut timp de mine. Am plătit scump această medicină şi am avut copilul târziu, la 39 de ani, după nişte pierderi de sarcină şi era să nu mai am copil. N-am vrut cezariană, deşi toţi au zis "eşti bătrână, să naşti prin cezariană!". Le-am zis "bătrâni sunteţi voi" şi am născut pe cale naturală ca să-l văd eu, că e bine şi că nu mă minte cineva că sunt probleme cu el. L-am alăptat, chiar dacă am început serviciul la 2 luni jumate, cum era atunci.

I-aţi privit cumva altfel pe pacienţii d-voastră după ce-aţi născut?

Da, totdeauna i-am privit ca şi pe copiii mei şi de aici am avut discuţii cu un ginecolog de la Focşani care spunea "eu nu pot să le privesc pe toate femeile ca pe nevasta mea". Şi, de multe ori, în medicină, când ai o problemă, nu te duci acasă cu capul liniştit. Te duci şi te întrebi: "dacă-i mai dădeam ceva ăluia poate-l salvam mai uşor". Te trezeşti noaptea şi te gândeşti ce să-i mai faci. N-ai linişte niciodată. Suferinţa te impresionează foarte tare. De fiecare dată când îmi murea câte un copil cu malformaţii, plângeam cu mamele în braţe. Şi n-am uitat niciodată chestia asta şi nici ele, multe, n-au uitat. S-au ţinut de mine şi au făcut câte un alt copil. Le ştiu istoria mai bine decât şi-o ştiu ele.

Meseria asta am plătit-o cu divorţ, pierderi de sarcină, e una de sacrificiu. De aceea mă disperă denigrarea doctorilor. Face enorm de mult rău, pentru că scade încrederea între medic şi pacient. S-a dovedit un lucru: dacă ai doi doctori foarte buni, în unul ai încredere şi în unul nu, la acelaşi tratament, îţi merge bine cu cel în care ai încredere. La celălalt e un fiasco. Avem şi oameni foarte buni, dedicaţi, păcat că nu-i apreciem. Asta arată şi ce s-a ales de ei. Profesorul Setlacek a murit într-o mare mizerie, profesorul Pesamosca, un titan al medicinei, este într-o mare mizerie, trăieşte în spital, deci recunoştinţa naţiei este mult sub zero. Trebuie schimbată optica, de aia şi pleacă toţi. Aici, din 10 doctori eu mai am trei. Şi eu am 68 de ani şi încă lucrez, cât o să mai lucrez? Trebuia să fiu pensionară de mult dar încă o fac din pasiune.

Acum, recent, am primit o diplomă la un eveniment, "Şi femeia contează". Am fost foarte fericită că am văzut în sală o mulţime din fostele mele mămici sau bunici şi din foştii mei copii, care aveau acum 36-38 de ani şi care şi-au reamintit de mine şi asta a însemnat mai mult decât orice diplomă. Şi acum e ediţia a doua de copii, copiii mei vin de-acuma şi nasc aici copiii copiilor mei.

Care e cel mai mic copil pe care l-aţi salvat?

Copil de 650 de grame al unor doctori, o fetiţă. Ei au considerat că e avort şi au plecat. Le-am dat telefon: "unde umblaţi, fetiţa asta vrea să trăiască, veniţi să hrăniţi copilul". Era atât de mică încât intra în buzunar, aşa le zicem, copii de buzunar. Am avut copil de ţigan de 800 de grame care a plecat la 1,5 kilograme acasă la Târgu-Jiu. Ţiganca avea parale şi stătea undeva cu chirie pe-aici, îi aduceau găini proaspete de la Târgu-Jiu ca să mănânce şi se mulgea şi venea să-l hrănească. A supt patru ani ţiganu'. L-am şi cumpărat, că între ţigani e ideea că dai doi lei pe el, să ţi-l vândă, simbolic, ca să-i meargă bine. A stat o lună jumate până a făcut un kil jumate, dar sunt unii care stau şi două-trei luni. A avut nevoie şi de un medicament scump, Surfactan, care costa 1.000 de euro, fără de care nu supravieţuia copilul. Am chemat firma, au plătit, le-am dat factura, cu chitanţă.

Melinda, Marian şi micuţa Maria Iuliana, alături de toată averea lor

Cine îşi abandonează mai mult copiii, românii sau ţiganii?

Ţiganii îi lasă ca să-i creşti. Aveam aici, vizavi de spital, un ţigan florar, şi copilul a stat aici şase-şapte luni, îl lăsau să crească, să-l hrănim noi şi ei să-şi vadă de treabă şi-l luau după aia gata crescut. Nici nu l-a declarat. Şi atunci eu mai forţez, le zic: domne, dacă nu vii să-l iei, îl dau în adopţie. Aiurea! Nu poţi să-l dai spre adopţie. Nici vorbă de aşa ceva. Dar la chestia asta ei reacţionează brutal şi vin şi-i iau. Că altfel îţi spun „ţi-l las aici". Ca şi când ar fi proprietatea mea particulară.

Trebuie făcute nişte legi care să responsabilizeze totuşi părinţii. De 45 de ani, de când lucrez eu, aştept o lege care să responsabilizeze părinţii. Acum ai mijloace de contracepţie. Nu-l fă! Dar dacă l-ai făcut, fii responsabil. Şi nu numai mama. Şi taţii. Vrei să ai un act sexual. Pune-ţi prezervativ, ia o măsură de protecţie.

D-voastră vreţi ca şi tatăl să răspundă.

Un copil nu e făcut de o singură persoană. De ce trebuie să fim responsabile numai noi, femeile? Când te gândeşti la asta, ori te gândeşti că faci un copil ca să ai grijă de el ori, dacă nu, suntem sub nivelul animalelor, nu vă supăraţi pe mine...O pisică îşi ia puiul în gură, căţeaua la fel. Când eram eu copil ne-au trimis să desfiinţăm cuiburi de ciori pentru că distrugeau recolta. Şi m-am urcat într-o salcie să iau doi pui de acolo, că mă obligau la şcoală. Când am ajuns acolo, cioara să-mi scoată ochii şi mai multe nu. Deci cioara îşi proteja puiul. Când am coborât din salcie, unul dintre pui s-a strivit de pieptul meu. N-am uitat niciodată. L-am luat, l-am înmormântat, mormânt cu flori, cu cruce. Şi eram disperată că a doua zi câinele l-a găsit şi l-a mâncat. Dar m-a impresionat foarte tare. E o cioară care are două grame de creier. Chiar suntem sub cioara asta?

Dar astăzi se mai abandonează copii în spital? Nu mi-am imaginat că la Spitalul Universitar se poate întâmpla asta.

A fost o perioadă nebună după revoluţie. Au fost foarte multe care şi-au provocat avort. Toate care erau în luna a şasea şi-au rupt membranele şi şi-au provocat avort. A fost o nebunie. Am salvat atunci 30 de copii. Acum vin de peste tot şi nasc aici. Şi ţigănci şi românce. Vin fără acte sau cu identitate falsă. 

Şi dvs la cât timp aflaţi?

Când o vezi că nu vine să-şi hrănească copilul, te alarmezi şi te duci să vezi, o cauţi şi întrebi. Spitalul e deschis, nu e puşcărie.

Acum câţi copii abandonaţi aveţi?

Trei. Sunt ţări în care dacă părintele şi-ai abandonat copilul face puşcărie. La noi, dacă îl laşi într-o unitate spitalicească, nu e considerat abandon, ceea ce e o prostie.  Una, săraca, o bolnavă psihic, a făcut puşcărie pentru că l-a abandonat într-o pungă de plastic într-un tomberon pe nu ştiu unde. Am mai avut aşa, copil pus la tomberon şi l-am făcut aici de 4 kg. Şi l-au adoptat nişte americani. Şi acum e copil de chirurg oftalmolog la New York.

Ce credeţi că ar trebui să facă statul?

Protecţia copilului să încerce să susţină mai mult aceste cazuri şi nu după ce au născut. Fiecare să-şi cunoască teritoriul foarte bine şi să ştie că în teritoriul lui e o mamă care nu are condiţii. Pentru că degeaba vine protecţia copilului după ce asta a născut şi eu trebuie să-i dau drumul în câteva zile. Dacă ele ar avea un dosar făcut dinainte , ar putea fi mutate într-un sistem de stat social unde să poată sta mama şi copilul împreună, sau mutăm copilul la familii sociale unde să poată fi îngrijit până la adopţie. Şi legea adopţiei e foarte greoaie. Sunt foarte multe familii de români care vor să adopte şi nu pot, pentru că legea e foarte complicată, trebuie să mergi până la a patra generaţie în familie.