„Dotarea neurochirurgiei în România este medie spre slabă“
0
Visul medicului neurochirurg Dan Cristian Voinescu, şeful secţiei de Neurochirurgie de la Spitalul Elias, este să facă rost de o serie de aparate şi de instrumente cu ajutorul cărora operaţiile de extirpare a tumorilor din creier să fie mai sigure şi mai precise.
Spitalul Universitar de Urgenţă Elias are reputaţia spitalului de vedete, fiindcă aici şi-au tratat bolile de inimă şi afecţiunile sistemului nervos central şi Ion Iliescu, şi Traian Băsescu, şi Sergiu Nicolaescu. Pe regretatul regizor l-a operat chiar şeful secţiei de neurochirurgie, medicul Dan Cristian Voinescu, în 2008. După aproximativ 30 de ani de neurochirurgie, medicul Voinescu încă este fascinat de creierul uman. Şi, cu fiecare operaţie în parte, speră să găsească indiciul care ar putea revoluţiona şi medicina, şi religia: de unde izvorăşte sufletul, conştiinţa omului.
„Weekend Adevărul“: De obicei, numele sonore ajung aici, la Elias.
Dr. Dan Cristian Voinescu: Aici ajung, da.
Şi acesta este un avantaj sau un dezavantaj?
Eu îl văd ca pe un dezavantaj, pentru că lumea e concentrată pe oamenii aceştia şi orice se întâmplă cu ei este foarte urmărit. Suntem în vizorul publicului şi suntem aşa... sub presiune. Sunt lucruri în neurochirurgie pe care le poţi controla şi lucruri pe care nu le poţi controla. Şi oamenii te judecă după rezultate. E şi normal aşa, dar, din păcate, nu totul depinde de tine. Omul are şi alte boli, are şi probleme cu inima, cu ficatul, de exemplu, poate să vină cu o grămadă de boli. Şi atunci riscurile sunt printre cele mai mari.
Cum staţi cu dotarea în neurochirurgie?
Noi suntem o ramură care depinde sută la sută de dotare şi de instrumentar. La noi nu merge chestia aia cu: iei trei pastile şi vezi ce se întâmplă după aia. Noi ori avem ce ne trebuie, ori nu. Şi, din câte ştiu eu, dotarea neurochirurgiei este medie spre slabă.
De ce am avea nevoie?
Dacă ar veni cineva la noi în secţie şi m-ar întreba: „De câţi bani are nevoie secţia, că vreau să fac o donaţie?“, i-aş spune: între un euro şi două milioane de euro. Şi toţi banii ar fi justificaţi, nu pentru fantezii, nu pentru excese. Neurochirurgia a evoluat mult mai ales sub aspectul dotării şi al instrumentarului. Acum există instrumentar care costă 60.000-70.000 de euro, pe care nu-l am. Există microscop de 140.000 de euro, există RMN intraoperator, care este jumătate de milion de euro şi pe care ni l-am dori. Acestea sunt lucruri esenţiale pentru precizia operaţiilor.
Fondurile sunt foarte limitate
Şi noi cu ce ne descurcăm în prezent?
Nivelul nostru este mediu. Noi, dacă avem un microscop, ni se pare că e ceva extraordinar, dar microscopul este basic (n. r. – de bază), nu e ceva deosebit. Ne situăm undeva la tehnologia de acum mulţi ani. De exemplu, eu acum încerc printr-o fundaţie, prin sponsorizări, să-mi aduc nişte aparate care, la nivelul unui spital, nu costă foarte mult – 70.000 de euro. Dar fondurile sunt atât de limitate şi conducerea nu ştie cum să le împartă, încât 70.000 de euro reprezintă foarte mult. Este vorba despre un aparat care mă ajută în siguranţa mea de a scoate tumorile cerebrale. Un aparat care face diferenţa pentru un bolnav tânăr cu o tumoră între a pleca pe picioare sau hemiplegic, adică paralizat. Am avut acum un băiat tânăr, de 25 de ani şi a plecat hemiplegic.
Am prins perioada când nu exista computer tomograf în România. Şi investigaţiile erau foarte empirice. Se băgau nişte substanţe de contrast în carotidă şi se făcea un fel de radiografie în funcţie de vascularizaţie. Şi, când nu ştiam ce are bolnavul, care era comatos, îi dădeam trei găuri de mici dimensiuni în craniu ca să vedem: poate printr-una dintre ele nimerim cauza problemei.
Ce face aparatul acesta pe care vi-l doriţi?
Este un aparat care aspiră ultrasonic tumora. Practic, nu mai apuci şi tragi de tumoră, aparatul e ca un aspirator care dizolvă şi scoate tumora precis şi fără riscuri. Acest aparat intră în dotarea obişnuită a unei secţii de neurochirurgie în Vest şi nouă ne lipseşte.
Cum a evoluat patologia care necesită neurochirurgie în ultimii ani?
S-a schimbat patologia. Acum, numărul de tumori a crescut foarte mult, mai ales al metastazelor cerebrale. Or, o parte dintre acestea se pretează la radiochirurgie: ce se face la Bagdasar, cu Gammaknife. Dar o parte trebuie operate. Şi există dispozitive care se cheamă neuronavigaţie, adică aparatul îţi localizează tumoarea, îţi focalizează microscopul şi te duce exact şi ai scos tumora. Noi nu avem aşa ceva, noi mergem pe alte măsurători...
Se teme de operaţiile simple
Există percepţia generală că neurochirurgia este cea mai complexă ramură medicală. E adevărat?
Este. În primul rând pentru că pregătirea unui neurochirurg implică cel puţin 15 ani. 15 ani ca să ajungi la nivelul basic. Nu vorbesc de perioada de facultate, o excludem. Sunt cei şapte ani de rezidenţiat, încă cinci ani ca să ajungi primar şi, ca să ai şi experienţă, ai nevoie cam de 15 ani ca să fii un neurochirurg bun.
Se îndreaptă tinerii către ramura asta?
Este foarte interesant. Da, se îndreaptă şi sunt extrem de dotaţi. Din punctul de vedere al calităţii factorului uman nu avem probleme. Foarte mulţi, aproape toţi colegii mei – şi suntem un colectiv mic, de cinci oameni – toţi au stagii afară. Şi nu vorbesc de o săptămână-două, ci ani întregi. Eu am fost cinci ani afară. Problema este că uneori nu poţi să aplici aici ceea ce înveţi afară. Aici e cea mai mare problemă.
Dar vin suficienţi tineri în această direcţie?
Vin, da, pentru că sunt fascinaţi. Noi operăm pe un centimetru jumate lăţime şi, uneori, pe 15 centimetri adâncime. Fiecare mişcare a noastră, chiar şi de un milimetru, poate fi o problemă majoră. Spre deosebire de alte specialităţi chirurgicale, unde se taie şi se vede în interiorul organelor fără probleme majore, la noi totul este extrem de fin şi de delicat. Şi în momentul în care îţi reuşeşte o operaţie, ai mari satisfacţii.
De ce se teme cel mai mult un neurochirurg?
Eu cel mai mult mă tem de operaţiile uşoare, la care toată lumea zice că succesul este sigur. De exemplu, hernia de disc. Operezi zeci, sute, poate şi toată lumea se aşteaptă să iasă bine. Dar pot apărea complicaţii şi la aceste operaţii uşoare şi atunci lumea este foarte deziluzionată. Lucrurile uşoare dezamăgesc. În cazul unei operaţii dificile, al unei tumori, de exemplu, lumea ştie că e greu şi se pregăteşte şi pentru ce e mai rău.
Eu ştiu că dacă cumva ating ceva într-o anumită zonă a creierului, pacientul poate rămâne paralizat sau nu mai poate vorbi sau nu mai poate simţi. În 80% din cazuri aşa e, dar în 20% din cazuri nu se întâmplă nimic.
Creierul copiilor, cel mai sensibil
Ştiu că sunteţi specializat şi pe neurochirurgie pediatrică. Cum este operaţia pe creierul unui copil faţă de cea pe creier de adult?
Este teribil. Eu, înainte de a veni aici, am lucrat la Bagdasar, la profesorul Ciurea, în neurochirurgie pediatrică. Mi se pare una dintre cele mai grele subspecialităţi ale neurochirurgiei. Pentru că lucrezi cu copiii şi este extrem de dificil. Copiii vin cu naivitate şi cu o inocenţă care te dezarmează. Au tumori grave, îi operezi, dar nu ştii cum va evolua starea lor... şi ei te întreabă când se pot duce la şcoală sau îţi povestesc ce vor face când ies din spital. Această discrepanţă între inocenţa copilului şi realitatea bolii te dărâmă. Şi cazurile care veneau erau foarte grave.
Şi ăsta este motivul pentru care aţi plecat de la Bagdasar?
Nu, a fost o conjunctură. Eu am fost plecat cinci ani afară, în Kuweit. M-am întors la vechiul meu loc de muncă acolo, la Bagdasar, şi pe urmă s-a ivit o ocazie, că voia profesorul Oprescu (n. r. – Sorin Oprescu, actualul primar al Capitalei a fost managerul Spitalului Elias) să înfiinţeze secţia de Neurochirurgie aici. Şi-am dat examen şi am luat aici.
V-a plăcut Kuweitul?
Este o ţară incredibil de bogată. Acolo, asistenta mea avea vilă de un milion-un milion jumate de dolari.
Şi nu aţi vrut să rămâneţi acolo?
Una dintre fetele mele s-a născut în Kuweit, dar nu este suficient să te naşti acolo ca să capeţi cetăţenie. Dacă avea ea cetăţenie, probabil că rămâneam. (Râde) Problema este că acolo ei te ţin numai atât timp cât eşti bun. Banii ţi-i primeşti în mână, fără să-ţi oprească pentru asigurări, pentru pensii, nimic. În momentul când nu mai eşti bun, ai plecat într-o lună. Doamne fereşte dacă te îmbolnăveşti, dacă faci o greşeală. N-ai nicio garanţie şi foarte mulţi străini au luat plasă. În ce sens? Aveau copii daţi la şcoli, la facultăţi acolo şi-şi făceau planuri pe trei, pe cinci ani... Ei, a fost un doctor care a făcut hepatită. Într-o lună a trebuit să plece cu familie cu tot. Nimic nu era sigur. Plus că la 60 de ani trebuie să părăseşti ţara. Nu poţi să rămâi în Kuweit la bătrâneţe. Acolo e bine numai cât te ţin forţele, să te duci să munceşti, să faci un ban şi-ai plecat.
„Nici până la ora asta nu ştim unde este conştiinţa“
Cum este să lucraţi cu creierul uman, unul dintre organele cu cele mai multe necunoscute?
Da, aşa e, e greu să lucrezi cu un organ cu atât de multe necunoscute. Într-una dintre revistele noastre de specialitate, „Journal of Neurosurgery“, scria că până la ora asta – şi era vorba de luna septembrie 2012 – nu se ştie unde este situat sufletul omului, unde este conştiinţa. De-a lungul istoriei, au fost formulate mai multe teorii: unii spuneau că e în inimă, alţii spuneau că e în ficat... La ora actuală, cel mai aproape de a afla adevărul sunt neurochirurgii. Noi observăm că, de exemplu, după ce se scoate o jumătate de creier, bolnavul se trezeşte şi vorbeşte cu tine la fel ca şi înainte. Deci se poate lipsi de o anumită parte din creier. Vin ăştia cu traumatisme, care au creierul zdrobit şi totuşi vorbesc cu tine, înţeleg, îşi amintesc tot... Sau sunt bolnavii de epilepsie cărora li se stimulează anumite zone din creier şi ei îţi spun ce simt... Deci noi, neurochirurgii, suntem cei mai apropiaţi de creier. Şi, cu toate astea, nici până la ora asta nu ştim unde este conştiinţa. Pentru că este o diferenţă, o trecere de la partea fizică a creierului la partea metafizică. Cum se realizează asta nici noi nu ştim. E foarte interesant. Şi sunt zone în creier foarte bine cunoscute. De exemplu, eu ştiu că dacă cumva ating ceva într-o anumită zonă a creierului, pacientul poate rămâne paralizat sau nu mai poate vorbi sau nu mai poate simţi. În 80% din cazuri aşa e, dar în 20% din cazuri nu se întâmplă nimic.
Noi operăm pe un centimetru jumate lăţime şi, uneori, pe 15 centimetri adâncime. Fiecare mişcare a noastră, chiar şi de un milimetru, poate fi o problemă majoră.
A lucrat cu profesorul Constantin Arseni
V-a fascinat dintotdeauna creierul?
Nu. Eu când am terminat facultatea şi m-am apucat de neurochirurgie, nu ştiam nimic. Pentru că în perioada aia nu se făcea stagiu. Dar mi-am dat seama că e un domeniu pe care nu-l cunoşteam deloc, de exemplu, nu văzusem niciodată o operaţie pe creier. Eram medic şi nu văzusem niciodată o operaţie pe creier! Şi m-am gândit să fac ceva mai puţin cunoscut. De dermatologie ştie toată lumea, de dureri de stomac ştie lumea, dar neurochirurgie e un domeniu aparte. Dacă ne întâlnim undeva mai mulţi doctori, din mai multe domenii, noi, neurochirurgii, nu prea avem subiecte de conversaţie cu ceilalţi. M-au fascinat operaţiile. Iar eu l-am prins pe Arsene, care a fost întemeietorul neurochirurgiei româneşti. Şi era un singur centru de neurochirurgie în Bucureşti şi cel mai mare din ţară, majoritatea cazurilor mergeau acolo. Şi era o muncă foarte mare şi foarte interesantă.
Care a fost prima senzaţie pe care aţi avut-o atunci când aţi pus bisturiul pe creier?
În primul rând, prima senzaţie a fost neplăcută. Pentru că venise un accident rutier şi bolnavul avea oasele zdrobite şi înfundate, iar creierul era pe-afară. Şi m-am gândit că sigur n-o să supravieţuiască sau că n-o să mai fie om. Ei, a doua zi, acest bolnav vorbea. Într-adevăr, era accidentat într-o zonă care permite treaba asta...
Cum este textura creierului?
Creierul este extrem de delicat şi aproape că nu vrei să-l atingi, pentru că ştii că fiecare atingere este o agresiune. Nu poţi să tai şi să dai la o parte, ca la alte organe. Are o mare plasticitate şi, în acelaşi timp, poate ascunde foarte bine obiectele străine. Am avut cazuri, de exemplu, când în creier ştiam sigur că este un corp metalic, pe radiografie se vedea clar unde este. Or, când puneam mâna şi palpam nu se simţea absolut nimic. Are aşa o consistenţă încât nu-ţi permite să delimitezi un corp mai dur. Şi când este o hemoragie la nivelul creierului este... catastrofal.
Se încarcă comentariile...
