De ce ne „cazăm“ părinţii la spital, de Sărbători

De ce ne „cazăm“ părinţii la spital, de Sărbători

Nu puţine sunt cazurile în care românii îşi abandonează rudele în spital de Sărbători

FENOMEN Nu puţine sunt cazurile în care românii preferă să-şi interneze părinţii bătrâni şi bolnavi în spitale şi azile, chiar de Sărbători. Adică atunci când ar trebui ca familia să se reunească şi să se bucure împreună. Sunt românii mai altfel decât alte naţii? Psihologii psihoterapeuţi explică în ce fel s-au schimbat relaţiile de familie sub presiunea vieţii moderne şi cât poate fi pus pe seama tendinţei către individualism.

Ştiri pe aceeaşi temă

Bunici frumoşi şi cu bună condiţie fizică surâzând nepoţilor lângă bradul de Crăciun, desfăcând cadouri. Poate doar în reclame, căci, în viaţa reală, situaţiile de acest tip au cam dispărut ca urmare a individualismului care refuză sacrificiul de sine, explică psihologul Aurora Liiceanu.

Mult mai familiară ne este imaginea bătrânilor abandonaţi de familii la spital pe durata Sărbătorilor pentru că, pe de o parte, vârstnicii sunt bolnavi şi au nevoie de supraveghere medicală, iar pe de alta, familia vrea să se distreze, iar distracţia este incompatibilă cu grija faţă de cei în vârstă şi cu probleme medicale.

Astăzi se face distincţia dintre cuplu şi familie

Se discută mult astăzi despre familie şi despre faptul că viaţa de relaţie a căpătat forme noi pe fondul multor factori care determină diferite feluri de familie, adaugă Aurora Liiceanu. „Chiar definiţia familiei este pusă în dezbateri. Dacă înainte se vorbea despre familie, astăzi se face distincţia între cuplu şi familie, considerându-se că familia este asociată ideii de existenţă a copiilor“, punctează Aurora Liiceanu. „Emanciparea femeii, globalizarea, migraţia forţei de muncă, individualismul, tehnologiile moderne ale comunicării impun din ce în ce mai mult ideea de aranjamente de viaţă. Viaţa de relaţie, atât de simplu organizată în familia tradiţională, are astăzi versiuni diferite“, adaugă psihologul.  

Relaţiile de familie intră în conflict cu relaţiile între prieteni, astfel încât copiii şi tinerii caută compania celor de vârsta lor şi au din ce în ce mai puţin ataşament faţă de familie, părinţi şi rude de sânge, mai spune Aurora Liiceanu.

Prezenţa părinţilor încurcă planurile copiilor

Un lucru este cert: o sărbătoare precum Crăciunul, prin definiţie una a familiei, pare să-şi fi pierdut din strălucire. Ritualurile s-au simplificat, obiceiurile au sărăcit de semnificaţie.

„Întâlnirea şi petrecerea în familie au devenit obligaţii. Rareori mai sunt un prilej de revedere, aşteptat cu bucurie. În acest context de obligaţie, nu se mai activează latura emoţională care să impulsioneze individul să fie mai bun şi mai empatic. În multe situaţii, părinţii în vârstă par prea solicitanţi şi sunt obositori, iar prezenţa lor încurcă planurile copiilor“, spune, la rândul ei, Keren Rosner, psiholog şi psihoterapeut.

Conştiinţa anesteziată a copiilor favorizează respingerea părinţilor în momentele când ar trebui să fie, de fapt, un prilej special de înţelegere, armonie şi recunoştinţă, adaugă Keren Rosner. „Neputinţa, boala sau deficienţele specifice vârstei sunt motive care, paradoxal, slăbesc angajamentele faţă de părinţi, nu le activează. Există un comportament de respingere. Au slăbit modelele care să îndrume, să formeze obiceiuri, să genereze cutume în care bătrânii să fie apropiaţi, nu părăsiţi. Adesea, diferenţele de gândire, înţelegere, concepţiile, deficienţele sunt surse de stres şi de conflict care determină neglijenţa, dezinteresul, abandonul celor în vârstă.“

Noile generaţii urmăresc confortul propriu

Noile generaţii par a-şi consuma resursele psihice pentru confortul propriu, fără a depune efort să stabilească relaţii bune cu părinţii, fără a le face viaţa mai confortabilă, remarcă Rosner. „Pare a fi o indiferenţă care, din nefericire, vine de la felul cum au fost educaţi, cum au fost trataţi de părinţi în copilărie. Acest bumerang ostil este efectul unui tratament nesănătos pe care l-au avut copiii de la parinţi şi de la viaţa plină de solicitări şi frustrări. Armonia şi compasiunea se învaţă în familie, aşadar ar trebui cultivată şi trăită în familie, ca să fie un model şi o variantă de care părinţii să aibă parte la bătrâneţe“, este de părere Keren Rosner.

Potrivit Aurorei Liiceanu, dacă în traiul tradiţional, familia era cea care rezolva problemele membrilor ei – locuinţă, handicapuri, sănătate, astăzi aceste probleme ale familiei sunt preluate din ce în ce mai mult de societate. „Părinţii care nu-şi cresc copiii în conformitate cu normele sociale sunt decăzuţi din drepturi şi societatea preia grija faţă de copii. Cu adulţii este mai complicat, pentru că, deşi au existat aziluri pentru vârstnici, astăzi, odată cu mărirea speranţei de viaţă şi cu declinul celor vârstnici, nevoia de asistenţă a acestora creşte, iar familia are dificultăţi în a le asigura existenţa vârstnicilor.“

Schimbări profunde

Există schimbări demografice şi schimbări sociale profunde care au modelat familia contemporană şi au modificat relaţiile de familie. „Dificultăţile şi reperele familiei de astăzi sunt şi o consecinţă a acestor schimbări. În lista ilustrativă a modificărilor sunt incluse şi aspecte ale felului cum sunt trataţi vârstnicii, cum sunt pozitionaţi în constelaţia familială. Dacă în trecut aveau o poziţie privilegiată, astăzi, prezenţa lor nu mai este atât de agreată, influenţa lor în dinamica familiei a scăzut foarte mult. Dacă în relaţia părinţi-bătrâni-copii mai exista conexiune şi grijă, în relaţia bunici-copii, aceştia din urmă şi-au pierdut interesul, simpatia şi respectul faţă de bătrâni, iar bunicii şi-au pierdut autoritatea şi pozitia de înţelept“, remarcă Keren Rosner.

Mutarea la oraşe a multor familii a dus la separarea geografică între părinţi şi copii. „Distanţa a făcut ca ajutorul către părinţii ajunşi bătrâni să nu mai fie direct şi activ, ci să fie un interes sporadic şi în situaţii grave. Membrii familiei sunt dispersaţi, nu mai există cultul familiei lărgite, în locul ei primează familia nucleară“, adaugă aceasta.

Divorţul segmentează familia

Divorţul frecvent determină segmentarea familiei şi posibilitatea limitată de a le oferi spijin părinţilor singuri sau bolnavi. Potrivit lui Keren Rosner, divorţul părinţilor duce frecvent ca unul dintre părinţi să ajungă să aibă relaţii mai reci şi rare cu copiii, astfel, detaşarea afectivă nu îi va face pe copii să se intereseze de acel părinte. „În cazul divorţului, copiilor li se va reduce posibilitatea materială şi de timp să se ocupe de părinţii ajunşi la nevoie.“

Un alt motiv al abandonului bătrânilor este scăderea numărului de copii în familie, ceea ce determină responsabilizarea mai mare per copil asupra îngrijirii părinţilor în vârstă. Alocarea timpului şi a cheltuielilor se împart la mai puţini copii şi devin mult mai solicitante.

„Rolurile tradiţionale în care familia ocupa un loc important şi bătrânii erau centrul de gravitaţie al familiei au fost înlocuite de preocupări mai individualiste, pragmatice şi lipsite de compasiune. Există mai puţin interes pentru campania de apropiere de familie, accentul este pus pe nevoia de sine. Structura familiei este democratizată, fiecare membru al familiei ia hotărâri individuale, nu se hotărăşte pentru toţi. Oamenii sunt mult mai stresaţi, presaţi de timp, obosiţi. Nu putem omite şi lipsurile materiale care contribuie la decizii dramatice în cazul părinţilor dependenţi de copii“, explică Keren Rosner.

Grija faţă de părinţi, adesea percepută ca o povară

Un alt motiv care a dus la disoluţia familiei şi la abandonarea bătrânilor este migraţia celor care ar fi trebuit să aibă grijă de ei. Aceste fenomen al migraţiei a făcut ca responsabilitatea celor care nu mai sunt aproape de rude sau de familie să fie preluată de instituţii sanitare private sau de stat, adaugă Aurora Liiceanu.

A-ţi petrece viaţa în centre pentru vârsnici este, pentru unii, un reproş adus familiei, o lipsă de responsabilitate a copiilor acestora sau rudelor apropiate, dar ele au avantajul socializării, faptului că este evitată singurătatea, remarcă psihologul. „Copiii vârstnicilor muncesc, uneori departe de ţară, iar pentru ei, responsabilitatea de a-şi ajuta părinţii devine o problemă financiară, dar absenţa fizică rămâne ceva ce nu poate fi rezolvat. Sărbătorile, vacanţele, ofertele de călătorie, turistice, fac ca adulţii să-şi pună problema cum să se descurce cu cei care au nevoie de a fi îngrijiţi, supravegheaţi uneori“, punctează Aurora Liiceanu.  

Tentaţiile vieţii fac ca problema grijii faţă de părinţi să fie percepută ca un sacrificiu. „Sigur că este importantă condiţia economică, contează să ai bani, dar rămâne problema abandonului, a absenţei fizice, care, psihologic, este foarte necesară.“

Fiecare individ, responsabil pentru sine

Psihologul Keren Rosner remarcă, la rândul său, că formele alternative de îngrijire a bătrânilor în afara familiilor sunt tot mai solicitate şi mai preferate. „Nevoia de independenţă şi de intimitate primează şi sunt criterii de a opta chiar şi de Sărbători, fără să ne intereseze singurătatea părinţilor. Consideraţia pentru vârstnici este necultivată pentru că în lumea în care trăim, puterea de acţiune este valorizată, exact ceea ce bătrânii şi-au consumat.“

Cei care îşi lasă părinţii în grija altora pe care îi plătesc îşi cumpără libertatea, dorinţa de a nu-şi sacrifica timpul, conchide psihologul Aurora Liiceanu: „Ce se sacrifică sunt banii, dacă dispun de ei. Tendinţa de a deveni fiecare individ responsabil de sine, de viaţa lui, transferă aceste obligaţii etice de la grup la individ şi acesta pare să devină viitorul, modul în care se vor modifica relaţiile“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările