INTERVIU Medicul neurolog Dana Boering: „Intervenţia rapidă în atacul cerebral înseamnă creier salvat“

INTERVIU Medicul neurolog Dana Boering: „Intervenţia rapidă în atacul cerebral înseamnă creier salvat“

Dr. Dana Boering, în cabinetul său de la Clinica Sf. Mauritius din Meerbusch, Germania FOTO Arhiva personală

Dacă tratamentul medical este început în primele trei ore de la apariţia simptomelor de accident vascular cerebral, şansele omului de a scăpa fără sechele şi de a duce o viaţă normală sunt considerabile, spune neurologul Dana Boering.

Ştiri pe aceeaşi temă

 

Dr. Dana Boering (58 de ani) este medic specialist în recuperarea neurologică la Clinica St. Mauritius din Meerbusch, Germania. E plecată din România din 1984, după ce a învăţat meserie de la doctorul Corneliu Bârsan, specialist recunoscut în reabilitarea bolnavilor cu afecţiuni neurologice, al cărui nume se îngemănează cu cel al Centrului de Recuperare Neuromotorie Dezna, Arad. Am întâlnit-o în cadrul Şcolii Internaţionale de Vară de Neurologie, de la Eforie Sud, care a avut loc la începutul acestei luni. E a patra oară când vine invitată de organizatorii evenimentului să-şi împărtăşească experienţa şi să ţină prelegeri tinerilor specialişti. Am reţinut-o într-o seară pentru a o întreba despre felul în care se face recuperare în Germania şi aşa i-am descoperit povestea captivantă şi am ajuns să vorbim despre sănătate şi viaţă, în general.

„Weekend Adevărul“: Numărul tinerilor care fac atac cerebral a crescut în mod alarmant în ultimii ani. De ce se întâmplă acest lucru?

Dr. Dana Boering: Cele mai frecvente cauze de accident vascular cerebral (AVC) în cazul tinerilor sunt emboliile (n.r. – blocarea bruscă a unui vas de sânge) cu punct de plecare din inimă. De multe ori, este vorba şi de o malformaţie cardiacă nediagnosticată, combinată cu o tromboză (n.r. – formarea unui cheag de sânge) în picior. Apoi, sunt tulburările de ritm şi disecţiile de artere apărute după traumatisme sportive sau rutiere. Nu putem omite nici ateroscleroza timpurie, care, de regulă, se manifestă la persoane cu sindrom metabolic, deci cu depozite adipoase importante, care fumează şi au lipide crescute.

Să zicem că e vorba de o persoană de până în 30 de ani, care în mod normal e în afara categoriei de risc, cum îşi dă seama că are accident vascular cerebral?

Sunt câteva constelaţii de simptome. La tineri, un AVC poate surveni după mai multe atacuri repetate de migrenă, în cadrul cărora au, pentru scurt timp, amorţeli şi sensibilitate pe o anumită parte a corpului. Aşadar, migrenoşii, în special cei care au migrenă cu aură (n.r. – bolnavul vede flăcări şi pete strălucitoare în faţa ochilor) şi alte tulburări neurologice, trebuie să fie deosebit de prudenţi. Dacă au aceste semne, să meargă la spital şi să se lase consultaţi. Mai bine să li se spună că au o migrenă decât să stea să aştepte şi să facă un atac. Durerile de cap nu sunt însă o regulă. Pot apărea direct parezele, în care atârnă un colţ al gurii, vezi dublu, ai senzaţia că lumea se învârte cu tine – nu se clatină, ci se învârte ca un carusel. Apare senzaţia de rău, de greaţă, ai dificultăţi de vorbire, de articulare, nu poţi înghiţi. Toate acestea sunt indicii care trebuie luate în serios.

Ameliorare sub seringă

În cât timp trebuie să ajungă un om la spital pentru o intervenţie şi recuperare optimă?

În maximum trei ore de  la debutul simptomelor. Dacă ajunge în acest interval, îi faci rapid o tomografie computerizată pentru a te convinge că nu are o sângerare cerebrală, ci doar o ischemie, adică o blocare a circulaţiei, şi îi aplici o liză – un tratament cu perfuzie care să dizolve cheagul format în cap. Sunt mulţi pacienţi la care avem rezultate spectaculoase. Vin cu o simptomatologie accentuată şi se ameliorează, practic, sub seringă. Rapiditatea cu care se intervine creşte şansele de a salva ţesut cerebral. La noi (n.r. – în Germania), majoritatea spitalelor au o ambulanţă interdisciplinară pentru asemenea cazuri. Bolnavul este dus imediat într-o „Stroke Unit“ (n.r. – unitate de intervenţie în atacul cerebral), unde tot ciclul logistic se realizează într-un timp foarte scurt. Mă impresionează şi mă bucură creşterea clară a eficienţei tratamentului. 

În ce măsură pot fi salvate zonele afectate de atacul cerebral? Putem spera la o recuperare totală?

În niciun caz. Plasticitatea de după un accident vascular cerebral este foarte complexă. Aceasta reprezintă un proces dinamic în care, în funcţie de timpul scurs de la producerea leziunii acute şi de unii factori pe care nu i-am înţeles complet, are loc o compensare a zonelor cerebrale distruse. Nivelul de recuperare depinde în mare măsură de gradul de extindere a leziunii, deşi există unele leziuni relativ mici, dar în zone de mare importanţă, care pot cauza consecinţe mai grave decât te-ai putea aştepta.

Recuperarea începe din primele zile

În România încă avem lacune în ceea ce priveşte reabilitarea post-accident vascular cerebral. Descrieţi-ne cum decurg lucrurile în Germania.

De la începutul anilor ’90 şi până prin anii 2000 s-a perfecţionat un sistem de definire a aşa-numitelor faze de recuperare. Pe scurt, avem o fază „A“, în care pacientul venit este diagnosticat, stabilizat, pus pe un regim terapeutic şi trimis urgent la reabilitare. Urmează faza „B“. Un pacient se află în acest stadiu dacă există cel puţin unul dintre următoarele criterii: are tulburări grave de vigilenţă, nu poate comunica, înghiţi sau respira şi trebuie să-i dai oxigen, sau dacă este atât de dezorientat şi agitat, încât trebuie supravegheat ca într-o secţie de psihiatrie. Din punct de vedere medical, în faza „B“, se combină elemente din medicina acută, pentru că sunt încă frecvente complicaţiile, cu elemente de reabilitare. Practic, din a doua zi de la sosirea în secţie, începem să-i aşezăm pe pacienţi pe marginea patului. Dacă le scade brusc tensiunea şi nu fac faţă acestui efort, îi ridicăm treptat, folosind patul – avem paturi speciale care se aduc la verticală. Pe lângă asta, îi punem să facă mişcare la o bicicletă ergometrică, fără niciun fel de rezistenţă, pentru a le antrena puţin sistemul circulator. De asemenea, li se face stimulare intraorală ca să-i reobişnuim să înghită. Sunt stimulaţi şi din punct de vedere cognitiv, la nivelul cel mai elementar.

Cât durează această fază?

Casele de asigurări care finanţează reabilitarea din faza „B“ au încercat să definească nişte limite. De aceea, ele cer o evaluare periodică a stării pacientului, folosind indicele Barthel. Este un instrument cu zece subpuncte, în care sunt notate o serie de abilităţi elementare în viaţa de zi cu zi, cum ar fi de a mânca, spăla pe dinţi, îmbrăca, transfera din pat în scaun, a face baie, a urca trepte etc. Pacientul este punctat chiar din momentul în care a ajuns la noi. De regulă, primim aprobare de terapie timpurie pentru o perioadă de trei săptămâni. Cu o săptămână înainte ca termenul să expire, trebuie să aplicăm din nou la casa de asigurări şi să le arătăm evoluţia pacientului. Pentru a putea face acest lucru, completăm indicele Barthel şi, o dată pe săptămână, avem consultări ale echipei terapeutice, în cadrul cărora stabilim ce am
realizat, ce avem de făcut şi unde sunt probleme. 

De fiecare pacient se ocupă o echipă întreagă

Aveţi o abordare personalizată a fiecărui pacient în parte.

Da. Sigur că da! Fiecare pacient este analizat din toate punctele de vedere. În afară de terapeuţi, care înseamnă neurolog, logoped, fizioterapeut etc., avem şi un lucrător social, care este implicat atunci când vedem că pacientul are nevoie de un ajutor special la externare, pentru că nu va reuşi să devină pe deplin independent.

Revenind la fazele noastre…

Aşadar, pentru faza „B“, perioada maximă acoperită de casa de asigurare este de opt săptămâni. Dacă după acest interval, pacientul nu a făcut niciun fel de progres, ni se recomandă, în principiu, să-l externăm şi să-l transferăm într-o secţie de îngrijire. Totuşi, dacă pacientul are un accident traumatic grav la cap sau o hipoxie (n.r. – lipsă de oxigen) globală după un infarct miocardic ori reanimare, iar noi avem senzaţia că se produc nişte modificări încete, această perioadă se poate prelungi cu încă trei săptămâni. Pentru asta însă trebuie să argumentăm şi să definim la ce putem ajunge în mod realist şi în ce interval de timp. Urmează faza „C“, în care pacienţii încă sunt dependenţi de ajutor în activităţile de toate zilele, precum spălatul, îmbrăcatul, dar sunt în stare să participe activ la terapie. În ultima fază, „D“, pe care o cuprinde reabilitarea în spital, pacienţii devin independenţi, dar încă au deficienţe de apucare, vorbire şi memorie.

Am înţeles că bolnavii pot beneficia şi de o îngrijire la domiciliu. Aşa este?

După externare, unii pacienţi pot avea nevoie de suport. Pentru aceştia, casa de asigurare alocă o anumită sumă cu care să angajeze asistente medicale care să vină la domiciliu de două-trei ori pe zi sau de câte ori e nevoie pentru a-i ajuta să se spele, să se îmbrace, să mănânce etc. Sumele plătite nu acoperă complet această îngrijire, astfel că şi familia trebuie să contribuie.

Atac pe stânga, depresie mai devreme

Cum le redaţi bolnavilor motivaţia de a relua anumite activităţi? După accidentul vascular, se ştie că sunt căzuţi cu moralul.

Lucrurile sunt chiar mai complicate decât par. Atât cei care au avut accident vascular pe partea stângă, cât şi cei ce l-au avut pe partea dreaptă fac într-un procent foarte mare depresie. Aceasta nu e dată numai de observarea situaţiei, ci se pare că are şi o componentă organică. Mai mult, latenţa cu care apare la cei care au făcut AVC pe partea stângă este puţin mai scurtă decât la cei cu atac pe partea dreaptă. Fără să ştim din ce motiv. Există o bază de evidenţă solidă care arată că tratamentul antidepresiv are efecte favorabile asupra recuperării funcţiilor motorii şi asupra procesului de reabilitare în ansamblu.

Câţi români aţi tratat în Germania? Aveţi pacienţi români care vin să se trateze?

Sinceră să fiu, nu am văzut niciun adult român încă în spitalul unde sunt, spitalul de lângă Düsseldorf. Au fost două cazuri de copii cu pareze trimişi de case de asigurări româneşti. Avem o competenţă foarte bună în neuropediatrie. ;

În Germania, un accident vascular cerebral este astăzi un caz clar, prevăzut în codul social de asigurare. Nu se mai poartă dezbateri de genul «o fi cazul» sau «hai să ne mai gândim» şi se pune un accent tot mai mare pe transferul cât mai timpuriu şi mai nebirocratic al pacienţilor din spital în secţiile de reabilitare"

Cum e în România

Dacă în Germania fiecare oraş mai mare are un centru unde persoanele cu boli neurologice pot face recuperare, în ţara noastră există doar două asemenea instituţii. „Nu avem centre de neuroreabilitare la nivel judeţean, nu avem servicii la domiciliu, ci doar două spitale de neuroreabilitare la Iaşi şi la Cluj“, a precizat prof. univ. dr. Dafin Mureşanu, preşedintele Societăţii Române de Neurologie. Şi aceasta în condiţiile în care România se află printre ţările cu cea mai mare incidenţă a accidentelor vasculare cerebrale.



Dr. Dana Boering, într-o convorbire telefonică legată de situaţia unui pacient.

STRESUL ŞI SEDENTARISMUL NE OMOARĂ CREIERUL

Ce ne afectează ţesutul cerebral? 

E ceva foarte complex. De cele mai multe ori, creierul este omorât în urma aterosclerozei. Este cel mai frecvent şi cel mai temut factor de risc, mai ales că vine împreună cu hipertensiunea, obezitatea, diabetul, fumatul şi tulburările de somn, cum ar fi apneea.

Faptul că suntem legaţi de tehnologie poate fi o cauză?

Da, în sensul că am devenit mult mai sedentari. Există date serioase care arată că un efort fizic mediu, adică 30 de minute de plimbare, de circa trei ori pe săptămână, ar scădea în mod relevant riscul de accident vascular cerebral. Vă daţi seama la ce grad de sedentarism suntem!

Unii specialişti spun că şi radiaţiile emanate de dispozitivele electronice ar avea un rol nefast.

Nu ştiu, nu există încă o bază suficient de serioasă ca să pot confirma treaba aceasta. Sunt mulţi cei care aderă la aceste teorii. Eu sunt un medic de formaţie clasică, nu am treabă cu ezoterismele acestea.

Ce altceva ne mai dăunează?

Stresul este cel mai mare duşman. Astăzi, pentru a ne integra în ritmul de viaţă, suntem puşi în faţa unei nevoi condiţionate de a reacţiona la stimulii cărora ne expunem. Modalităţile de comunicare s-au modificat foarte mult. Acum facem schimb de mesaje mult mai scurte, mai concise, mai superficiale. Şi toată chestia asta este, de fapt, parte a unui cerc vicios, în care ritmul tot mai accelerat de emitere-recepţie se combină cu sedentarismul. Aşadar, avem clipurile video, reclamele de tot felul, SMS-urile, mail-uri
scurte etc. – toate într-un ritm de consum şi de intrare-ieşire tot mai crescut, care creează un anumit nivel de stres. Iar cel mai grav e că suntem cumva obligaţi să funcţionăm aşa şi că treaba aceasta o facem stând în fund. ;

După vârsta de 55 de ani, riscul de a face un accident vascular cerebral se dublează cu fiecare decadă, acesta fiind cu până la 40% mai frecvent la bărbaţi decât la femei. “

CEAUŞESCU A „AJUTAT-O“ SĂ PLECE

Povestiţi-ne cum aţi ajuns în Germania.

Am ajuns de nevoie, cum s-ar zice. Eu am făcut parte din generaţia de studenţi de la Cluj care au terminat în 1981 şi care ar fi urmat, în principiu, să dea în 1984 examenul de secundariat, după cei trei ani de stagiatură. Noi am fost prima generaţie căreia Ceauşescu i-a spus „Patria-Mumă are nevoie de medicină preventivă şi de doctori la ţară, aşa că nu mai facem secundariate“. Atât generaţia mea, cât şi generaţia soţului meu, care este tot român şi e cu un an mai mic decât mine, s-au trezit fără niciun fel de perspectivă. Cel puţin, nu pe măsura aşteptărilor şi a efortului investit. Atunci a fugit soţul meu. Era vara anului 1985. Eram căsătorită de doi ani şi eram şi gravidă. El a fugit, iar eu am rămas şi mi-am dus soarta. Apoi, în primăvara anului 1986 am născut-o pe fetiţa mea, iar la sfârşitul anului 1987 am reuşit să ajung şi eu în Germania.

Prin furcile Securităţii

Aţi putut pe vremea aceea să plecaţi aşa simplu? Cum a fost cu Securitatea?

Nu. Nu a fost uşor. A fost chiar foarte greu, cu momente în care am disperat. Nici măcar astăzi nu ştiu prin ce minune, până la urmă, m-au lăsat să plec. Efectiv, m-am dus săptămânal la nenorocitul de ghişeu al Securităţii din Arad. Mergeam şi întrebam: „Mai aveţi ceva noutăţi în cazul meu?“ şi mi se răspundea „Nuuu, doamnă“, „Cam când credeţi?“, „Păi… nu ştim“, „Păi, bine. O să revin“. Şi treaba asta am făcut-o cu tenacitatea apei care cade pe piatră, până când, la un moment dat, piatra cedează. Unii au speculat că au fost ceva înţelegeri între statul german şi cel român, eu fiind de origine etnică germană.

Era pe vremuri un film foarte frumos care se numea «Dreptul de a iubi», unde o femeie merge şi cere, cu petiţie, să-şi viziteze bărbatul. Aveam senzaţia că trăiesc scena din filmul respectiv.

Aţi obţinut acte, deci. A fost totul legal.

Face reabilitare neurologică de 12 ani

Numele: Dana Boering

Data şi locul naşterii: 

2 ianuarie 1956, Arad

Starea civilă: 

Căsătorită, un copil

Studiile şi cariera:

În 1975 a absolvit Liceul Ioan Slavici din Arad.

În 1981 a absolvit Institutul de Medicină şi Farmacie  Cluj-Napoca. 

În 1987 a obţinut titulatura de medic în Germania.

În 1994 a obţinut specializarea în neurologie, în 2001 – în neuroreabilitare, iar în 2002 – în neurobiologie.

Din 2002 lucrează în cadrul Clinicii St. Mauritius din oraşul Meerbusch. 

Între 1994 şi 2002 a colaborat cu Universitatea din Essen.

Din 2002 colaborează cu Universitatea din Düsseldorf.

Din 2009 colaborează cu o echipă de cercetători de la Coma Science Group a Universităţii din Liège, Belgia.

Locuieşte în: oraşul Meerbusch, Germania.


Cu plecatul acesta a trebuit să-mi descompun toată identitatea română. A trebuit să mă duc la toate ministerele, să-mi dea în scris că nu mai lucrez în România, că nu mai sunt ce-am fost, să-mi traducă diploma de Bacalaureat, să mă anuleze în registrul de circulaţie şi să-mi dea un permis de circulaţie pentru Germania. Nici nu mai ţin minte! În orice caz, senzaţia mea a fost aceea că încet-încet încep să-mi împachetez personalitatea românească, începeam să mă anulez. Iar în Germania a avut loc exact fenomenul invers. Toate chestiile pe care aici le-am redus, acolo a trebuit să le reconstitui. Pentru fiecare pas din biografia ulterioară a trebuit să am un document german. Pe care, iarăşi, a trebuit să-l obţin cu poveşti cu Tanda şi Manda! Aşa ceva nu este niciodată simplu.

Dezicerea prietenilor

Când aţi revenit pentru prima dată?

Am venit înapoi după un an şi ceva. Am adus copilul. Şi asta pentru că am plecat oficial, prin reîntregire de familie.

Dar soţul? El avea familie aici? Au avut ai lui de suferit din cauza fugii?

Mama lui a fost poeta Eta Boeriu. Se stinsese cu un an înainte de fuga lui, iar tatăl, care a fost profesor la Universitatea din Cluj şi medic internist şi cardiolog, era pensionat şi nu au fost repercusiuni. Cu el nu s-a văzut o bună bucată de vreme. Mai exact, soţul a venit în ţară după căderea lui Ceauşescu.

Şi cu prietenii cum a fost?

Pentru că eram în vizorul Securităţii, mulţi dintre ei
s-au dezis de mine şi s-au ferit. Într-un fel, asta mi-a uşurat integrarea în Germania, pentru că rămâi cu un gust amar şi cu senzaţia că s-a dezintegrat întreg mediul pe care l-ai lăsat în urma ta. ; 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: