Complicaţiile difteriei. Rate mai mari de deces la copiii sub cinci ani şi la adulţii de peste 40 de ani

Diagnosticul de difterie se stabileşte de obicei pe baza manifestărilor clinice ale bolii. Severitatea acesteia impune iniţierea rapidă a tratamentului, chiar şi în absenţa rezultatelor de laborator.

Difteria este o boală foarte contagioasă produsă de bacilul Corynebacterium diphteriae, având o perioadă de incubaţie între două şi cinci zile. Diagnosticul de difterie se stabileşte pe baza manifestărilor clinice ale bolii, iar confirmarea acestuia, prin culturi din leziuni şi fragmente de ţesut colectate din zona faringelui.

Tulpinile bacilului sunt testate pentru producerea de toxine, complicaţiile bolii fiind determinate de efectele acestor toxine în organism. Medicii atrag atenţia că severitatea bolii şi a complicaţiilor sunt strâns legate de extinderea efectelor locale determinate de trecerea toxinei în circulaţia sanguină.

Forma respiratorie are complicaţiile cele mai grave

Difteria are două forme: respiratorie şi cutanată. Pentru forma respiratorie, complicaţiile includ miocardita – inflamaţia muşchiului inimii; polinevrita – inflamaţia muşchilor periferici; obstrucţia căilor respiratorii cu insuficienţă respiratorie. Rata de deces este între 5 şi 10% din cazuri, cu rate mai mari, de până la 20%, la copiii sub cinci ani şi la adulţii de peste 40 de ani, potrivit statisticilor Societăţii Române de Pediatrie.

Alte complicaţii posibile ale formei respiratorii sunt afectarea renală, trombocitopenia – reducerea numărului de trombocite; otita medie, paralizia palatului moale, oculară, a membrelor şi a diafragmei, aceasta din urmă putând determina pneumonii secundare. Pentru forma cutanată, rata complicaţiilor şi a deceselor este mult mai mică.

Pentru evitarea complicaţiilor şi a decesului instituirea tratamentului este o urgenţă pentru persoanele suspecte de difterie. Tratamentul constă în administrarea de antitoxină difterică în doze adecvate; administrarea de antibiotice şi izolarea după diagnosticul prezumtiv şi până în momentul obţinerii culturilor.

Antitoxina difterică este utilizată în prezent numai în tratamentul difteriei, iar efectele ei constau în neutraşizarea toxinei circulante, nu şi a celei fixate în ţesuturi, prevenind într-o oarecare măsură progresia bolii.

Tratament şi pentru persoanele în contact cu bolnavii

Tratamentul cu antibiotic ţinteşte eliminarea bacteriei, întreruperea transmiterii bolii şi prevenirea complicaţiilor de tipul pneumoniei. Sunt recomandate penicilina, ampicilina, eritromicina, aceasta din urmă fiind preferată pentru tratamentul purtătorilor cronici întrucât are o penetrare mai mare în ţesuturi. În funcţie de severitatea bolii, administrarea se face oral sau injectabil, timp de 14 zile.

Transmiterea bolii se întrerupe după 48 de ore de la instituirea tratamentului cu antibiotic. Se consideră că bacilul a fost eliminat din organism dacă două culturi consecutive după finalizarea tratamentului cu antibiotic sunt negative.

Pentru persoanele cu care bolnavuil a intrat în contact se face doza de rapel de vaccin difteric, în funcţie de vârstă şi se administrează antibiotic injectabil sau oral, timp de şapte-zece zile.