Ceauşescu şi Dej au vândut 250.000 de evrei

Interviu cu Radu Ioanid, director la Muzeul Holocaustului din Washington


în arhivele din Israel, dar şi în cele din România, afacerea vânzărilor de evrei. Recent, Ioanid a fost decorat de statul francez cu Ordinul "Chevalier des Arts et des Lettres". În exclusivitate pentru Adevărul, Ioanid vorbeşte despre detaliile acestei afaceri morbide, care a inclus şi vânzarea de nemţi şi români. O afacere de milioane de dolari, parte din "Averea Diavolului".
Guvernul român nu şi-a cerut scuze evreilor
- V-aţi ocupat pe larg de vânzarea evreilor din România şi aţi scris o carte - Răscumpărarea evreilor - Istoria acordurilor secrete între România şi Israel, publicată la Editura Polirom, Iaşi, în 2005 - pe acest subiect. Cum aţi caracteriza această operaţiune?
- Vânzarea evreilor, a germanilor şi a unor etnici români a fost un capitol mizerabil din istoria regimului comunist român. Liderii comunişti români au reuşit să implementeze "visul de aur" al antisemiţilor români: nu numai că au eliminat aproape toţi evreii din România, dar au şi profitat masiv de pe urma acestei eliminări. Nici legionarii şi nici guvernarea Antonescu nu au reuşit acest lucru, în ciuda crimelor lor. Duplicitatea şi cinismul guvernanţilor comunişti români au fost greu de egalat chiar şi dacă şi alte ţări, cum ar fi Germania de Est, Irak şi Etiopia, au practicat şi ele comerţul cu fiinţe umane. Pe de o parte, autorităţile române negociau acorduri secrete cu guvernele Israelului şi Germaniei de Vest, conform cărora cetăţenii "celei mai strălucite şi libere ţări" erau vânduţi la bucată şi contra unor avantaje financiare şi politice, iar pe de altă parte, aceleaşi autorităţi persecutau sau îi şicanau pe candidaţii la emigrare, prezentându-i opiniei publice ca fiind trădători de ţară. Prin ministrul său de externe Adrian Severin, România post-comunistă a exprimat "adâncul regret" şi a cerut iertare pentru vânzarea etnicilor germani atât Germaniei, cât şi etnicilor germani vânduţi. Guvernul român nu şi-a cerut însă scuze nici statului Israel, nici evreilor români pe care i-a oprimat şi vândut şi nici emigranţilor români ale căror familii aflate în Vest au fost şantajate financiar în vederea obţinerii emigrării lor.
Conturile şi responsabilii
- Care ar fi punctele cele mai importante care ar trebui subliniate atunci când vorbim de vânzarea evreilor? Cine au fost cei care au pus la cale "vânzarea evreilor"?
- Să observăm că, exceptând Germania de Est şi România, ţările comuniste nu s-au implicat în general în comerţul cu fiinţe umane. Vânzarea evreilor statului Israel, cea a germanilor vânduţi Germaniei de Vest şi vânzarea unor etnici români (a se vedea operaţiunea Peregrinii) au fost aprobate şi coordonate direct de vârfurile ierarhiei comuniste române, respectiv de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi de Nicolae Ceauşescu. Au existat momente când Nicolae Ceauşescu negocia direct cu emisarii israelieni condiţiile legate de emigrare. Implementarea comerţului cu fiinţe umane se făcea în mod nemijlocit de către DGIE/DIE/CIE (direcţiile succesive de informaţii externe ale Securităţii) şi, indirect, de diverse firme din sistemul comerţului exterior românesc. Această operaţiune era supervizată de miniştrii de interne care raportau direct secretarului general al Partidului Comunist. Spre exemplu, în primăvara anului 1978, printr-un ordin semnat de ministrul de interne Teodor Coman, Nicolae Ceauşescu a preluat direct controlul asupra unui cont colector numit OV 78, care reunea conturile TN 73 şi TN 75, ce conţineau valuta obţinută din vânzarea germanilor şi evreilor. În acest cont se aflau, la înfiinţarea sa, 64.761.473 dolari SUA. Ordinul lui Coman prevedea o metodologie de ameliorare a veniturilor provenind din comerţ exterior care urma să fie coordonată de generalii DIE, Ion Mihai Pacepa, Alexandru Dănescu, Gheorghe Marcu şi Teodor Sârbu. La începutul anilor '80, prin ordinul secret al lui Nicolae Ceauşescu cu numărul 000320, s-a înfiinţat o unitate ultrasecretă a CIE, UM 0107AVS, care avea autoritate discreţionară în cadrul Securităţii în ceea ce priveşte operaţiunile de comerţ exterior. Şefii acestei unităţi raportau direct sau prin Tudor Postelnicu (în capacităţile lui succesive de şef al Securităţii şi de ministru de interne) lui Nicolae Ceauşescu. Această unitate, condusă mai mulţi ani de colonelul Stelian Octavian Andronic, a coordonat şi transferarea în ţară a sumelor obţinute din Germania de Vest şi Israel din emigrarea germanilor şi evreilor.
Trocul şi avantajele Bucureştiului
- Banii din vânzarea de evrei, români şi germani au intrat, cel puţin o parte din ei, în aşa-numita "Avere a Diavolului", banii lui Ceauşescu. Dvs. aţi făcut un calcul privind sumele de bani obţinute din aceste tranzacţii?
- Din cauza surselor finaciare complexe şi diverse prin care se obţineau banii de pe urma vânzării evreilor (troc, vânzări cu bucata, la care se adaugă împrumuturi fără dobândă, exportul de produse de calitate inferioară, uneori pur şi simplu impuse partenerilor israelieni, compensărilor israeliene anuale ale balanţei comerciale cu Israelul, tarife "speciale" la schimburile valutare, transfer de tehnologii speciale etc) şi din cauza accesului inegal la arhive, pe această temă, o evaluare exactă este imposibilă. Discutăm însă de sume de ordinul a sute de milioane de dolari, care reprezintă venituri direct şi indirect legate de vânzarea unor cetăţeni români, de origine germană, evreiască şi română.
- Domnule Ioanid, câţi evrei au fost vânduţi în perioada comunistă?
- Toţi evreii români emigraţi în Israel între 1950 şi 1989 au fost practic vânduţi. Discutăm de aproximativ un sfert de milion de oameni, mai exact, conform datelor oficiale israeliene, de un număr de 242.827 de oameni.
- Recent, preşedintele Băsescu a declarat că se opune desecretizării acestor dosare. A sugerat că ar fi vorba de faptul că în Occident ar mai putea fi în funcţii persoane care s-au ocupat de aceste tranzacţii. Dvs. ce opinie aveţi?
- Nu am calitatea de a evalua criteriile conform cărora şeful statului român şi CSAT decid în materie de desecretizare a unor dosare de acest tip. Ne putem întreba însă ce fel de secrete poate comporta vânzarea evreilor între anii 1948 şi 1968, la patruzeci-şaizeci de ani după ce acea etapă a comerţului cu fiinţe umane a avut loc? Pot să vă spun însă că, atunci când am scris cartea Răscumpărarea evreilor, în timpul guvernării preşedintelui Emil Constantinescu, am beneficiat de un serios sprijin documentar atât la Cotroceni, cât şi la SRI şi SIE. Deci, atunci când există sprijin politic real pentru un proiect de cercetare de acest tip, se găseau şi soluţiile practice de desecretizare. Va fi interesant să vedem dacă colegii mei din Comisia Tismăneanu, care şi-au propus să analizeze şi vânzarea evreilor şi germanilor în timpul regimului comunist, vor avea acces la aceste dosare aşa cum li s-a promis.

Israelul a dat la schimb şi tehnologie, dar şi împrumuturi fără dobândă
- Din câte ştim, Israelul nu a plătit doar bani pentru evreii cumpăraţi din România. Israelul a oferit contracte economice, a participat la anumite companii. Într-un cuvânt, a fost vorba de o afacere cu mai multe aspecte, între două ţări angajate într-o relaţie complexă...
- Într-adevăr, vânzarea evreilor nu se poate reduce la preţul de 2.500-3.000 de dolari SUA pe care Israelul l-a plătit începând cu anii '60 statului român pe cap de evreu apt de muncă (nu s-a plătit niciodată direct pentru pensionari sau copii).
La începutul anilor '50, Israelul a livrat statului român, contra emigrării a zeci de mii de evrei, instalaţii de foraj petrolier americane care se aflau sub embargo. Din 1958 şi până la venirea lui Ceauşescu la putere, emigrarea evreilor români a fost finanţată prin troc (în special cu produse agroalimentare). Apoi, Ceauşescu a impus o anumită sumă cash pe cap de emigrant. În paralel însă, statul Israel garanta statului român împrumuturi pe termen lung fără dobândă şi permitea partenerilor comerciali români să exporte în fiecare an dublu în Israel (de multe ori produse de calitate necompetitive pe plan internaţional) faţă de exporturile israeliene spre România. Excedentul balanţei comerciale era echilibrat în fiecare an de Israel, prin plata unor sume în valută care erau considerate de ambele părţi ca fiind "încasări necomerciale reprezentând cheltuieli legate de cei care pleacă în Israel", mai precis un gest de bunăvoinţă al Israelului direct legat de continuarea emigrărilor. În plus, Israelul se angaja să amelioreze relaţiile economice şi politice ale României cu SUA. Israelul obţinea în schimbul acestor masive "investiţii" economice şi politice imigranţi şi "un post de ascultare" unic în Europa de Est, în condiţiile în care, după 1967, România era singura ţară comunistă care nu rupsese relaţiile diplomatice cu Israelul. Nu ar trebui însă înţeles că România lui Ceauşescu era un prieten sau aliat al Israelului.
Cu toate că în plan politic Ceauşescu pretindea că este echidistant în conflictul dintre Israel şi ţările arabe, în fapt, el ducea o politică pro-arabă. Spre exemplu, el nu a făcut niciodată o vizită în Israel şi nu a permis niciunui prim-ministru român să facă o asfel de vizită. În acelaşi timp, lideri arabi direct implicaţi în operaţiuni teroriste internaţionale erau primiţi la Bucureşti cu onoruri. În plan intern, Ceauşescu nu a permis declanşarea unor campanii oficiale antisioniste, dar a tolerat şi uneori a încurajat antisemitismul cercurilor ultranaţionaliste.