Conf. dr. Liliana Pădure: „Artrita la copii îmbracă forme severe“

Conf. dr. Liliana Pădure: „Artrita la copii îmbracă forme severe“

Conf. dr. Liliana Pădure descrie drama copiilor pe care îi tratează FOTO Eduard Enea

SEMNAL Dacă nu este tratată cum se cuvine, artrita poate persista şi afecta creşterea şi dezvoltarea armonioasă a copiilor, alterându-le definitiv calitatea vieţii

Ştiri pe aceeaşi temă

Când treci pragul Centrului Naţional Medical de Recuperare Neuropsihomotorie pentru copii „Dr. Nicolae Robănescu“, din Bucureşti, te iau fiorii. Ştii că acolo e multă suferinţă. Conf. univ. dr. Liliana Pădure (59 de ani), medicul primar recuperare care conduce această primă secţie de recuperare funcţională a copiilor cu deficienţe fizice şi neuromotorii din România, cunoaşte cel mai bine acest lucru. Am reţinut-o mai bine de o oră, după o zi plină de muncă, pentru a ne vorbi despre artrita juvenilă, o afecţiune care, aşa cum ne-a explicat, se poate solda cu invaliditate, dacă nu se intervine la timp cu tratament corect administrat şi mai ales cu terapie funcţională. A ţinut să mergem împreună în saloanele copiilor la finalul discuţiei, cu argumentul „până nu vedeţi, nu puteţi înţelege cu adevărat“.

 „Weekend Adevărul“: Multă lume crede că bolile articulare îi afectează doar pe adulţi. Dumneavoastră însă trataţi copii cu artrită. Vă rugăm să ne spuneţi despre ce este vorba.

Conf. dr. Liliana Pădure: În primul rând, trebuie să lămurim doi termeni: artrita şi artroza. De artrită poate să sufere oricine, chiar de la naştere – am văzut artrită la nou-născut –, până la 90 de ani sau mai mult, cât durează viaţa. Forma bolii articulare pe care o face numai omul în vârstă este artroza. Aceasta se referă la degenerescenţa cartilajului articular, ce atrage modificări secundare asupra oaselor care intră în componenţa articulaţiilor. Vorbim, deci, de uzură. Artrita, în schimb, defineşte o boală acută a articulaţiei, o inflamaţie a sinovialei, adică a membranei care tapetează interiorul capsulei articulaţiilor. Că poate să existe şi artroza-artrită, asta este deja altceva.

De ce apare artrita la copii? Se ştie care sunt cauzele sau cel puţin factorii care contribuie la dezvoltarea ei?

E o întrebare la care putem răspunde doar parţial, deocamdată. Cauzele nu sunt bine cunoscute încă. Majoritatea specialiştilor sunt convinşi că artrita cronică juvenilă sau, mai corect, artrita idiopatică juvenilă, aşa cum este denumită boala, este dată de mai mulţi factori, printre care o interpretare eronată a sistemului imunitar.

Aşadar, e o boală autoimună.

Da, se consideră că artrita juvenilă este o consecinţă a răspunsului anormal al sistemului imunitar, care îşi pierde o parte din capacitatea sa de a distinge celulele normale de cele periculoase, atacând astfel propriile sale ţesuturi. Chiar dacă nu se ştie cu exactitate de ce se întâmplă acest lucru, credem că atât ereditatea, cât şi mediul joacă un rol important.

Cum anume? Detaliaţi, vă rog.

Se suspectează că infecţiile cu virusuri, cum ar fi parvovirusul B19 ,virusul rubeolei, virusul Epstein-Barr, cu diferite bacterii sau mycoplasma (n.r. – microorganisme la limita dintre regnul vegetal şi cel animal) declanşează dezvoltarea artritei la copiii cu anumite trăsături genetice. Ele sunt detectate la unii copii cu artrită şi sunt considerate markeri genetici pentru această boală.

ÎNŢEPENIREA DE DIMINEAŢĂ

Să înţelegem că acest tip de artrită se moşteneşte?

Nu neapărat. Artrita juvenilă nu e o afecţiune ereditară, deoarece nu se transmite de la părinţi direct la copiii lor. Cum vă spuneam, există unii markeri genetici, dar asta nu înseamnă că boala se moşteneşte. Nu toţi copiii cu aceşti markeri fac artrită, în timp ce alţii, fără markeri, se pot îmbolnăvi. Suntem încă pe un teren plin de necunoscute, care aşteaptă să fie elucidate, iar eforturi în această direcţie continuă să se facă. S-a efectuat recent un studiu, care a inclus rudele copiilor cu artrită juvenilă şi care a scos la iveală o răspândire mai mare a altor boli autoimune decât în alte familii. Concluzia care s-a tras a fost că aceste familii deţin anumite gene, care îi fac pe membrii lor mai vulnerabili la bolile autoimune, incluzând artrita şi psoriazisul. N-aş lăsa loc de prea multă îngrijorare şi aş menţiona că în practică se întâmplă foarte rar ca în aceeaşi familie să apară doi copii cu artrită juvenilă, chiar şi atunci când poate exista o predispoziţie genetică.

Cât de frecventă este această afecţiune? Aveţi date privind incidenţa ei în ţara noastră?

Literatura de specialitate spune că artrita afectează aproximativ un copil sub 16 ani dintr-o mie. Din păcate, în România nu avem informaţii colectate în ceea ce priveşte numărul de cazuri înregistrate şi nu pot oferi cifre concrete.

Vorbiţi-ne de simptome. Cum să-şi dea seama părinţii că un copil are artrită?

Rubor, calor, dolor şi functio-laesa, adică roşeaţă, căldură, durere şi funcţie lezată. Acestea sunt principalele semne. Pentru a înţelege mai bine, am să vă descriu, pe scurt, ce se întâmplă la nivelul articulaţiei. Când sistemul imunitar ţinteşte greşit sinoviala, aceasta răspunde prin producerea de fluid sinovial (n.r. – lichid lubrifiant necesar pentru facilitarea alunecării suprafeţelor articulare) în exces, ceea ce duce la tumefiere, durere şi limitarea mişcării. O trăsătură caracteristică a inflamaţiei articulare este rigiditatea care apare după repaus prelungit. Avem, deci, o înţepenire articulară, deosebit de accentuată dimineaţa. De multe ori, copilul încearcă să reducă durerea prin menţinerea articulaţiei într-o poziţie care se numeşte „antalgică“, la jumătate între flexie (n.r. – complet îndoit) şi extensie (n.r. – în întregime drept). De asemenea, simptomele mai pot include febra, pierderea în greutate, oboseala şi iritabilitatea, inflamaţia ochilor, rinichilor, plămânilor şi chiar şi a inimii, în funcţie de tipul artritei cronice juvenile.

Conf. dr. Liliana Pădure subliniază importanţa reabilitării funcţiei articulare FOTO Eduard Enea

ORBIREA, UNA DINTRE COMPLICAŢII

La ce anume vă referiţi?

Există mai multe tipuri de artrită juvenilă, care se disting în baza numărului de articulaţii afectate în primele şase luni de la debut. Cea mai frecventă este forma pauciarticulară, numită şi oligoartrita. În cadrul ei sunt atinse una până la patru articulaţii, în special articulaţiile mari, cum sunt genunchii. Urmează forma poliarticulară, cu cinci sau mai multe articulaţii inflamate, de obicei aceleaşi pe ambele părţi ale corpului. Mai avem şi artrita sistemică, cunoscută şi ca maladia Still, care reprezintă aproximativ 10% din totalul cazurilor de artrită juvenilă şi prezintă simptomatologie generalizată, precum febra, de regulă înaltă, de 39-40 de grade, cu două-trei vârfuri zilnice, erupţie de culoare roz, mărirea ganglionilor, ficatului şi splinei. În cazul acestei forme, inflamaţia poate afecta orice număr de articulaţii, inclusiv pe cele ale pumnului, cotului şi şoldului, dar şi învelişul unor organe precum inima şi plămânii, realizând aspectul unei boli severe care poate pune în pericol viaţa copilului. Mai poate exista şi o formă cu iridociclită (n.r. – inflamaţie oculară ce afectează irisul), destul de gravă, care şi orbeşte. Nu se ştie de ce iridociclita este legată de boala articulară. E important însă să reţinem că artrita şi iridociclita pot avea evoluţii independente, astfel încât examinările periodice cu lampa cu fantă trebuie să fie continuate, chiar dacă artrita intră în remisie.

Apropo de remisie, cum se ajunge acolo? Ce tratamente se aplică?

Nu există o terapie specifică pentru a vindeca artrita juvenilă. Scopul tratamentului e acela de a permite copiilor să ducă o viaţă normală şi de a preveni afectarea articulaţiilor şi organelor, în timp ce se aşteaptă remiterea spontană a bolii. Tratamentul se bazează în principal pe utilizarea medicamentelor antiinflamatoare şi pe procedurile de reabilitare care păstrează funcţia articulaţiilor şi ajută la prevenirea deformărilor. De multe ori, artrita juvenilă atacă şi distruge cartilajele de creştere, împiedicând dezvoltarea şi creşterea normală, astfel încât copiii nu mai cresc, iar calitatea vieţii lor este definitiv alterată. Aici e drama acestei boli, de fapt. Am internată o tânără de 21 de ani care trece prin aşa ceva. Ea este anchilozată în poziţia semi-şezândă. E în flexum de şold şi de genunchi şi când doarme. Din acest motiv, nu poate să doarmă decât pe spate şi nu poate să meargă. Boala a debutat pe la 7-8 ani şi ea a stat aşa pentru că toată lumea îi zicea în faza acută să nu se mişte ca să nu-i facă rău. Ca rezultat, a crescut şi a proliferat cartilajul articular de la nivelul articulaţiei atinse, s-a distrus şi a creat acolo o masă care a blocat articulaţia. Din păcate, o articulaţie la care apar şi calcificări este greu de recuperat.

„Copilul făcut părtaş la tratament se vindecă mai repede“

Când e recomandată începerea reabilitării şi cât durează aceasta?

Reabilitarea poate să fie făcută după încheierea tratamentului medicamentos, fie concomitent cu acesta. La noi în spital, copiii stau în jur de două săptămâni până reuşim să vedem o îmbunătăţire. Reabilitarea este o componentă esenţială a tratamentului şi aş vrea ca părinţii să înţeleagă acest lucru şi să le explice celor mici de ce vin la doctor. Mi se întâmplă de multe ori să constat că pacienţii sunt pierduţi şi speriaţi, pentru că nu li se vorbeşte acasă despre ce li se întâmplă. Copilul trebuie făcut părtaş la tratament, pentru că altfel nu va coopera, iar efectele eforturilor medicale vor întârzia să apară. E greu, pentru că se lucrează cu durere şi nu e simplu să convingi un copil să facă ceva care-i provoacă durere. Este esenţial să capeţi încrederea copilului.

În ce constă reabilitarea, pe scurt?

Se fac exerciţii speciale, adaptate, pentru a conserva mobilitatea articulaţiei, iar acolo unde este necesar, se prescrie purtarea de atele pentru a corecta postura. Este importantă menţinerea forţei musculare. Muşchii sunt cei care mobilizează oasele. În funcţie de mişcarea lor, ei acţionează şi în acelaşi timp protejează articulaţiile. Dacă nu avem masă musculară, presiunea pe articulaţie va fi foarte mare.

Dacă tot veni vorba de presiune, ce impact are greutatea corporală în cursul bolii?

Unul major. Gras şi sănătos un copil nu poate fi. Dacă articulaţiile portante –  ale genunchiului, şoldului sau gleznei – duc o greutate mai mare, atunci şi durerea, şi impotenţa funcţională a articulaţiei respective sunt pe măsură. Păstrarea greutăţii în limitele normale ar trebui să fie un scop educativ. Gândiţi-vă că atunci când mergem sau stăm în picioare, fiecare şold suportă de patru ori greutatea organismului. Una este 4 x 57 kilograme, cât am eu, spre exemplu, şi alta este 4 x 67 kilograme, dacă aş avea.

Dar clima, ce rol are în apariţia şi evoluţia artritei juvenile?

Clima rece şi umedă este favorizantă. Cunosc persoane care s-au mutat din Brăila, unde era mai umed şi mai frig, la Piteşti. Ca rezultat, s-au diminuat şi astmul de care suferea copilul, şi artrita juvenilă, care s-a autostins. E cert că frigul şi umezeala trebuie evitate.

Dieta? Trebuie modificată în vreun fel?

În toate bolile, dieta este foarte importantă. Încă Hipocrate spunea foarte limpede „alimentele să fie medicamentele voastre şi medicamentele să vă fie alimente“. Lucrurile au fost clare dintotdeauna, doar că noi tot încercăm să reinventăm apa caldă. Cea mai bună terapie biologică este cea cu enzime, pe care le găsim în fructe şi legume proaspete. Aşadar, recomandăm cât mai multe crudităţi.Trebuie evitate alimentele sărate şi redus consumul de produse animale, pentru că au un conţinut ridicat de produşi de catabolism azotat, toxici pentru articulaţie. Necesarul de proteine, în cazul copiilor, este de maximum 12 grame, nu de 28-40 de grame, cum am învăţat noi. Şi ele pot fi luate şi din plante, precum soia, lintea, mazărea şi fasolea. 

În fruntea Centrului „Dr. Nicolae Robănescu“, de la înfiinţare

Numele: Liliana Pădure

Data şi locul naşterii:
22 ianuarie 1955, Rădeşti, judeţul Argeş

Starea civilă:
căsătorită, două fete

Studiile şi cariera:

În 1980 a absolvit Facultatea de Pediatrie, din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“, Bucureşti;

În 2002 obţine titlul de doctor în ştiinţe medicale;

Din 2008 este conferenţiar la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“, Bucureşti;

Din 2006 până în prezent coordonează două cercetări ştiinţifice în domeniul reabilitării copiilor cu tulburări neurologice;

Din 2007 este managerul Centrului Naţional Medical de Recuperare Neuropsihomotorie pentru copii „Dr. Nicolae Robănescu“;

Este autor şi coautor a peste zece cărţi medicale.

Locuieşte în: Bucureşti.

Una din două

Cine sunt mai afectaţi de artrita juvenilă, băieţii sau fetele?

Noi la spital avem mai multe fete afectate decât băieţi şi aşa scrie şi în literatură.

Ce este mai indicat, înotul sau mersul pe bicicletă?

Înotul, şi mersul pe bicicletă. Condiţia e ca pacientul să le agreeze. Înotul are avantajul că poate fi practicat şi în faza acută a bolii, pentru că, eliminând gravitaţia, mişcarea se face cu uşurinţă.

Factorii genetici sau cei de mediu?

Predispoziţia familială are o mai mare influenţă asupra bolii decât factorii de mediu.

Se întâlneşte mai des la preşcolari sau la copiii mai mari?

În spitalul nostru sunt mai mulţi copii de vârstă şcolară. Media de vârstă este undeva la 8-10 ani.

Kinetoterapia sau balneoterapia?

Şi una, şi alta. Dacă zic factor balnear înseamnă să-l trimit undeva într-o zonă cu climat sedativ, care îi scade reactivitatea organismului, ca Băile Felix sau 1 Mai. Acolo însă va face şi kinetoterapie în apă. Aşadar, cele două nu se exclud. Pledez pentru transformarea kinetoterapiei într-un mod de viaţă, pentru că aduce nenumărate beneficii sănătăţii. Am o fetiţă cu scolioză idiopatică juvenilă şi diabet, care vine periodic la spital, chiar şi în timpul şcolii, să facă gimnastică aici, pentru că îi scade necesarul de insulină.

Acest interviu a apărut în Weekend Adevărul

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: