INTERVIU George Litarczek, părintele anesteziei din România: „L-am anesteziat de patru ori pe Gheorghiu-Dej“
0
Profesorul George Litarczek (87 de ani) vorbeşte despre provocările la care a fost supus în postura de „părinte al anesteziei din România“ şi despre trecutul glorios al familiei sale.
S-ar putea să nu fi auzit niciodată de numele românului Litarczek – nici de Anton, bărbatul care a pilit coroana lui Carol I, nici de Carol, fostul inginer-şef al Craiovei, care a construit Teatrul Naţional din Iaşi şi tramvaiul din urbea cu tei, nici de fostul bursier Rockefeller, decorat în Primul Război şi specialist în histologie. Vi-l prezentăm pe descendentul lor, a cărui biografie nu-i de ici, de colo nici ea: George Litarczek s-a născut în 1925, în Boston, Massachusetts (SUA) şi e, mai degrabă, cunoscut drept „părintele anesteziei din România“. A învăţat meserie peste 1.000 de medici, care, la rândul lor, au învăţat meserie alţi medici. Şi tot aşa. George Litarczek e modest şi corect politic: „Poţi să dai tonul, să fii deschizător de drumuri, dar trebuie să ai suport social“.
„Weekend Adevărul“: Domnule profesor, v-aţi născut în Boston, în Statele Unite. Cum au ajuns părinţii acolo?
George Litarczek: Pentru că tata obţinuse o bursă Rockefeller şi i-a convins pe cei de la ambasada americană să meargă cu nevasta. Era 1925 când m-am născut. 22 decembrie. Revoluţia e de ziua mea, dar eu am fost înainte. În 1926, am plecat cu vaporul în Anglia, la Cambridge, unde am avut o dădacă englezoaică, Wennie, care a avea un iubit în marină. Cu Wennie am învăţat limba mea maternă.
Wennie ştia română?
Limba engleză. În 1927, când m-am întors în ţară, aveam aproape 3 ani şi ştiam doar engleză. A doua limbă a fost însă limba germană, pentru că aveam dădacă o nemţoaică.
Şi româna?
Rupeam puţin şi româneşte.
Nu era uşor confuz? La 7 ani ştiaţi trei limbi!
Nu. Nu ştiu cum se ordonează treburile la mine-n cap, pentru că, atunci când vorbesc o limbă străină, pentru mine nu-i străină. Vorbesc, de pildă, ca un neamţ.
Unde sunt enoriaşii de la Biserica Luterană
Aveţi o istorie care vă transforma, din ’47, într-un duşman al poporului. Aţi avut probleme?
Au vrut ei să mă dea afară, dar am avut nişte colegi evrei, care conduceau studenţii de la Medicină şi care m-au apărat, în ciuda faptului că tata era considerat cu descendenţă germană! În ’45, tatei i-a fost frică să nu-l ridice. Noroc că cei de la Biserica Evanghelică au ars documentele şi nu mai exista lista cu enoriaşi.
Au mers să caute?
I-au luat pe toţi după lista de enoriaşi. Biserica Luterană e altfel organizată: enoriaşii constituie o comunitate aparte. La satele săseşti, ei constituiau o adevărată organizaţie. La început, cultele n-au fost recunoscute. Abia în anii ’50 a ieşit Legea Cultelor.
Şi dumneavoastră n-aţi fost afectat?
Probabil c-am avut un comportament aparte, că nu făceam politică, potrivit teoriei tatălui meu.
Coana Lenuţa şi jumătate din membrii CPEx
Dar, după ’47, aţi fost membru de partid?
Din ’73. Am intrat odată cu profesorul Dan Setlacec (n.r. —doctor chirurg). Nu aş fi putut fi profesor altfel, fiindcă se împotrivea coana Leana. Eu am condus secţia de anestezie din „Elias“ din 1963 până în 1989, unde i-am dat patru anestezii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, două anestezii coanei Lenuţa şi la jumătate din membrii CPEx. Am fost în miezul problemei medicale a Comitetului Central. Mai mult decât atât, a trebuit să am relaţii cu Securitatea, că acolo era securistul lângă tine. A trebuit să iscălesc şi un contract de colaborare cu ei.
Şi veneau la dumneavoastră să vă întrebe sau vă duceaţi singur?
Mă întrebau acolo.
Ce?
Despre problemele mele de spital. Diverşi bolnavi în diverse situaţii. Orice bolnav care avea o afecţiune gravă era de terapie intensivă. Fiind de terapie intensivă, era sub controlul meu direct.
Dar cum se comporta pacientul Dej?
Domnule, el, ca persoană, nu era respingător. Era o persoană agreabilă. Am mâncat şi cu el la masă. După ce-a ieşit, m-am invitat la el, la vilă.
Stătea securistul lângă dumneavoastră când vă îngrijeaţi de el?
Treaba decurgea altfel la anesteziile lui Dej. La început, trebuia să fac nişte protocoale: scriam pagini întregi cu toate lucrurile care ar fi putut să se întâmple în cazul oricărei decizii pe care aş fi putut s-o iau. Asta m-a şi pus într-o lumină foarte bună. La un moment dat, am spus că rahianestezia n-o să prindă. Am scris asta, am scris şi ce s-ar putea întâmpla şi care sunt soluţiile. S-a dovedit că am avut dreptate şi, din ’63, după treaba cu rahianestezia, am fost numit la „Elias“. Totuşi, nicio persoană de la Securitate nu a intrat vreodată în sala de operaţie. Poate să fi fost vreo soră medicală cu ochii în patru.
„Dej? Nu era prost deloc“
Dar care erau fricile lui?
Era ca orice bolnav şi avea foarte mare încredere în doctori. Ca persoană, puteam conversa cu el la fel cum conversez acum, cu dumneavoastră. Dar el urmărea un plan, discuta verzi şi uscate, dar punea anumite întrebări: care e situa-ţia cu medicina, ce avem, ce nu avem, cum e ministrul şi aşa mai departe. Dar ţi le strecura printre alte subiecte, aproape că nici nu-ţi dădeai seama. Prost nu era deloc. Partea neumană ieşea, probabil, la iveală în anumite momente: când intra în pielea de conducător de stat şi de partid, când acţiona în conformitate cu contextul în care se afla.
Se putea întâmpla ca anestezistul să greşească. Dacă s-ar fi întâmplat aşa cu Dej?
În decembrie 1962, când i-am dat prima anestezie lui Dej, riscurile erau mult mai mici. Aveam nişte certitudini în ce priveşte tehnica anesteziei. În mai ’62 îl avusesem şi pe Bodnăraş. Domnule, uită-te la cursele de Formula 1 de azi! Cine-i bate pe toţi? Sebastian Vettel. Câţi ani are? 26 de ani. E cel mai tânăr. Valoarea nu aşteaptă niciodată numărul de ani.
Incredibila epopee a familiei Litarczek în România
Cum a ajuns un nume precum Litarczek în România?
Păi, străbunicul meu a venit de la Viena în România. El era bijutier. Înaintea lui, în 1838, venise un alt bijutier, Josef Resch, adus de domnitorul Valahiei. Şi-a stabilit un ate-lier pe Calea Victoriei, pe nume Resch. În 1842, şi-a adus un ajutor: pe străbunicul meu, Anton. Anton s-a însurat la Braşov cu o săsoaică pe numele ei Amalie Gaudi – nume suedez, dar mai există un „Gaudi“ şi-n Spania. Un strămoş al săsoaicei fusese medicul lui Carol al XII-lea. Dacă ştii ceva istorie, Carol al XII-lea al Suediei a fost în război cu Petru I cel Mare al Rusiei. S-au bătut ei ce s-au bătut şi, la Poltava, a mâncat bătăie de la Petru cel Mare. Rănit, a venit la Bucureşti şi a stat un timp aici. Din suita lui, ale cărei urme le puteţi găsi în Biserica Luterană, Gaudi s-a dus la Braşov.
În anul 1927, George Litarczek avea doar doi ani. Era plimbat, în căruţul de copii, prin Cambridge
De unde ştiţi toate lucrurile astea?
Sunt în cartea familiei. Nu de pe linia Gaudi, ci de
pe o linie mai târzie, care vine din 1690, îi ştiu pe toţi strămoşii mei.
Ce-i o carte a familiei?
În familiile săseşti, se scriau cărţi în care generaţie după generaţie îşi scria amintirile. Practic, cartea conţine amintirile tuturor generaţiilor de ascendenţi.
Străbunicul a devenit, aşadar, lucrător la bijuterie.
În atelierul acesta au fost pilite coroanele regilor României. Cine putea să le pilească decât Resch şi Litarczek!
După ce abia împlinise un an, George Litarczek traversa Atlanticul în braţele mamei. Destinaţia: Cambridge, Marea Britanie
Şi bunicul dumneavoastră s-a remarcat în profesia sa.
Anton a avut doi fii: pe Victor şi pe Carol. Victor a fost trimis la Viena să studieze medicină şi, ca student, a făcut tuberculoză şi a murit acolo. Carol s-a dus la Zürich să facă inginerie. Întorcându-se, a fost numit la Craiova, unde a fost inginer-şef al judeţului Dolj. Acolo a pavat, cu granit adus din Belgia, din Ardeni, străzile Craiovei, a construit liceul „Carol I“ şi multe altele. Apoi, s-a dus la Iaşi, unde a contribuit la construcţia Teatrului şi a tramvaiului. A murit în timpul războiului, când tata era retras cu trupele în Moldova.
Deci, în Primul?
Da. Tata e născut în 1888, odată cu Ateneul Român. Dar tata s-a născut înainte ca maică-sa să se mărite cu Carol. Carol, bunicul, era căsătorit cu altă cucoană nemţoaică, Iulia Radetzky – o chema ca pe general. Aşadar, pe bunica mea au trimis-o în Italia în timpul sarcinii. La întoarcere, în tren, i-a venit sorocul la Lugoj, în Austro-Ungaria. S-a dat jos şi a născut acolo.
„Am fumat din ’44 până în ’65“, zice Litarczek. La început, recunoaşte, prefera trabucurile
Asistată medical?
Probabil. În 1888 era asistenţă medicală de vreme ce, în Timişoara, prima anestezie s-a făcut în 1847, la sfârşit de februarie. Dar, după ce-a născut, tot n-a stat la Craiova. Nu se cădea ca o femeie nemăritată să aibă copil, mai ales că era încurcată cu inginerul-şef al Craiovei. A stat prin Belgia, la Gent, prin Germania, la castelul lui Münchausen. Până la urmă, bunicul a divorţat de Iulia şi s-a căsătorit cu bunica mea, Ecaterina. Din prima căsătorie avea un fiu, Robert Litarczek, care a fost administrator al moşiilor regale din România, la domeniul de la Sinaia. Casa lui există şi azi, la Poiana Ţapului.
La masa de studiu, tânărul Litarczek se relaxa cu o revistă bună
Iar tatăl?
Tata a făcut liceul la „Carol I“, în Craiova. Apoi, a plecat în Belgia, unde a făcut primii doi ani de medicină. Următorul an l-a făcut la München, însă a absolvit la Berlin, în 1915, când noi eram în neutralitate (n.r. – în Primul Război Mondial). Vine în ţară, e luat în armată, iar în 1916 pleacă pe front. A fost mobilizat într-un regiment de obuziere. Trebuia să meargă la Turtucaia, însă bătălia a fost pierdută până să ajungă el acolo. A fost trimis în Carpaţi, a luat parte la bătăliile de pe Valea Prahovei – chiar am fost cu el şi mi-a povestit.
Spitalul Colţea, sala de operaţie nr. 1. În spatele său se află primul aparat de anestezie din România
Cum vedea zona?
Ca un combatant. Apoi, a făcut retragerea în Moldova, a participat la Mărăşeşti, unde a fost şi decorat. A trebuit să aducă nişte răniţi peste un câmp care era bombardat. A calculat ritmul tirului, pentru că nemţii trăgeau în salve, iar între salve rămânea un timp în care reîncărcau. După ce cădea un obuz, sărea în gropile lăsate plecând de la ideea curentă în vremea respectivă că obuzul nu cade de două ori în aceeaşi groapă. Aşa a traversat un câmp şi a salvat mai mulţi răniţi. Decoraţia a aruncat-o după ce au venit comuniştii, de teamă să nu i-o găsească.
După război, a început să profeseze?
A fost numit întâi la Catedra de Histologie, la Facultatea de Medicină, unde a cunoscut-o pe mama. Apoi, a fost numit la clinica medicală de la Spitalul Filantropia, unde profesor era Mitică Ionescu, fratele lui Toma Ionescu, marele chirurg. Mitică Ionescu a trimis mulţi subalterni în străinătate, iar pe tata l-au trimis în America şi în Anglia.
„Covorul de bombe s-a oprit la 100 de metri de casa noastră“
Aţi făcut o şcoală nemţească până în ’36. N-a fost şi o educaţie politică?
În cazul meu, în şcoala primară, nu s-au reflectat în niciun fel tendinţele politice. N-am avut de-a face cu Hitler în niciun fel. Apoi, am trecut la şcoală românească, la „Spiru Haret“, unde am avut câteva dificultăţi la limba română în primele clase. Am avut câteva extemporale cu nota 2.
Familia era implicată în mediul politic?
Nu era. Tata mi-a spus mereu: „În viaţa ta să nu faci politică“. Mi-am văzut mereu numai de meserie. Oamenii fac politică pentru că se gândesc să câştige ceva. Nici tata nu s-a băgat în politică – de aia nici n-a putut să progreseze mai departe de un anumit plafon, cu toate că era foarte apreciat. Eu am avut mai mult noroc decât el, pentru că am intrat într-o meserie în care am fost oarecum deschizător de drumuri.
De ce nu se curăţă locul de muncă
Nu oarecum. Aţi fost, ce să mai vorbim!
Niciodată, treaba pe care o faci într-un domeniu, nu o faci de unul singur. Poţi să dai tonul, dar trebuie să ai suport social. Eu am avut suport social din partea unor personalităţi foarte mari, începând cu profesorul Hortolomei, care mi-a diriguit complet activitatea. Eu terminasem facultatea, făcusem internatul în ortopedie şi voiam să mă fac ortoped. Tata a vorbit pentru mine cu Hortolomei, care avea uşa deschisă la Gheorghiu-Dej pentru că era unul dintre profesorii care îi scriseseră o scrisoare lui Antonescu să ieşim din război, în primăvara lui ’44. Am fost numit la Hortolomei, până la urmă. Îmi zicea „Şurubel“.
De ce?
Pentru că aveam abilităţi tehnice. Tata m-a dus, în timpul şcolii, timp de două veri, să învăţ meserie la un atelier auto. Mecanicul era neamţ. Am început cu spălatul pieselor, cu demontatul, lucru de atelier. Mi-a plăcut grozav şi am învăţat nişte lucruri care mi-au rămas: în primul rând, când lucrezi, te îmbraci ca de lucru. Nu intri la bucătărie cu hainele în care stai în casă. Apoi, locul de muncă nu se curăţă, ci se menţine curat. Pe fiecare sculă pe care o iei, înainte s-o pui la loc, trebuie s-o ştergi. Dacă scoţi o roată de la maşină ca să schimbi un sabot de frână, va cădea noroi uscat pe jos. Nu trebuie să aştepţi sfârşitul zilei ca-l cureţi.
Pauza de bombardament
Aţi dat examenul la Medicină chiar în timpul bombardamentelor din ’44. Unde eraţi?
Domnule, bombardamente erau în tot Bucureştiul, că ăia aruncau covor de bombe, spre deosebire de azi, când fixezi o ţintă cu laser. De multe ori mai şi ratau – dădeau covorul mai la dreapta sau mai la stânga. Aşa au scăpat rafinăriile de la Ploieşti. Bombardamentele erau anunţate – se ştia de la radio. La examenul de admitere, am început lucrarea, s-a dat anunţul, am lăsat-o pe masă, am plecat şi duşi am fost. Ne-am întors la 12.00 şi ceva, când au plecat americanii acasă.
Şi-aţi continuat cu aceleaşi subiecte?
Da, pe-aceeaşi foaie. După două-trei ore.
O pauză de bombardament, în timpul examenului. Sinistru!
Când eşti acolo, nu ţi se pare aşa. Înainte să dau examenul, am fost mobilizat ca premilitar în Bucureşti, la apărarea antiaeriană. M-au pus pe Arcul de Triumf, unde era un telemetru, cu care măsuram distanţa până la formaţiile de avioane. Am fost demobilizat, ne-am evacuat lângă Ploieşti, la Pucheni, unde era reflector german, cu 5-6 soldaţi şi-o mitralieră antiaeriană. Într-o zi, unul dintre avioane nu-şi golise suita de bombe şi s-a gândit s-o golească în câmp. Păi, s-a oprit covorul de bombe la 100 de metri de casa noastră. Bum, bum, bum! Dar ştiam un singur lucru: nu auzi niciodată bomba care te omoară. Ştiu că mi-am păstrat calmul. Ce putea să mi se întâmple cel mai rău? Să-mi cadă-n cap şi să dispar. Asta e.
Moarte, quarc, string şi alte informaţii
Priviţi aşa detaşat?
Sunt destul de calm în faţa situaţiilor stresante şi inedite. Nu mă panichez. Domnule, dacă mă iei din punct de vedere filosofic, sunt un credincios: cred în existenţa corpului şi a sufletului. Nu-ţi fac toată teoria, dar totul e bazat ştiinţific: materia e energie informatizată, adică structurată, iar Einstein a confirmat-o cu ecuaţia lui. Cobori sub atomi şi ce ai? Quarc. Şi sub quarc? Ai string, adică unde de câmp electromagnetic oscilant.
E curios că sunteţi întrebat despre moarte şi vorbiţi despre quarc şi string.
Păi, asta e toată treaba. Toată structura în care noi ne mişcăm e generată informaţional de o inteligenţă superioară.
Litarczek, inimă de gheaţă
Sentimentele nu sunt aşa analitice. Frica, bucuria.
Îţi e frică atunci când îţi e. Un atac de panică n-am avut niciodată. Dintre elevii mei, unii m-au denumit „Kaltes Herz“ (n.r. – inimă rece). E o observaţie făcută din afară, nu eu mi-am pus numele ăsta, pentru că tocmai în situaţii dramatice, în sala de operaţie, de pildă, eram calm.
1965, Balul Operei din Viena. Litarczel, alături de prietenii săi londonezi
Cum puteţi?
Nu mă-ntreba, că nu ştiu. Nu trebuie să te grăbeşti. Lucrurile trebuie făcute ordonat şi într-o anumită cadenţă, ca să iasă cum trebuie. Sigur că pentru asta trebuie să ai anumite calităţi intrinseci. Dacă vrei să scoţi pistolul, ca-n filme, şi să mai şi nimereşti, trebuie să ai talent. Reflexul în execuţia sportivilor este foarte bine antrenat.
„Băi, Şurubel, ia vezi ce-i cu aista!“
Mai citiţi lucrări de medicină?
Medicina pe care am practicat-o eu e masiv depăşită de ceea ce se face azi. Numai că azi, în domeniul medical, din păcate, calitatea umană a fost denaturată de mercantilism. S-au atins cote alarmante. Adică şpagă, domnule, pe româneşte. Eu, care am avut o încredere foarte mare în medicina românească, sunt dezamăgit acum. Păi, Timişoara, Arad, Oradea pleacă în Ungaria să se trateze. De ce ne pleacă doctorii? Finul meu de la Oradea, conferenţiar acolo, a avut 3 secundari din 10 care au plecat în Anglia. Dintre care şi fata lui. Purceaua-i moartă-n coteţ, ca să zic aşa. Poate că numai afacerile particulare merg bine – să ştiţi că se poate să ai o afacere pe care s-o desfăşori în cadrul legal şi să-ţi meargă bine. Se poate, ascultaţi-mă!
Aţi debutat în meseria în care v-aţi consacrat la un aparat adus din America de profesorul Hortolomei. Cum s-a întâmplat?
Şi pe care nu ştia nimeni de ce cap să-l apuce. I-am dat de cap cu literatură sovietică. Pe unul dintre autori l-am şi cunoscut mai târziu. Hortolomei m-a numit pe 1 noiembrie 1950 în clinică şi, în prima zi în care m-am dus acolo, mi-a pus aparatul în braţe: „Băi, Şurubel, vezi ce-i cu aista!“. El fusese în America vara şi adusese acest aparat cu toate anexele.
De ce să fi avut încredere în dumneavoastră? Eraţi novice, la începutul carierei.
Nu ştiu. Aveam 25 de ani, abia ieşit de pe băncile facultăţii. Dar până în ’55 am fost chirurg, în paralel.
„Tovarăşa Elena Ceauşescu, nu ştiu să dau anestezie cum îmi spuneţi“
Aţi avut pe masă o mulţime de oameni de stat. Puteaţi să-i priviţi ca pe simpli pacienţi?
Nu-i consideram altfel. Nu mă emoţiona titlul şi poziţia lor. Lucram cu ei ca şi când aş fi lucrat cu Ghiţă de la sat.
Cu Elena Ceauşescu cum a fost?
Am avut o discuţie cu ea. Voia să-i dau anestezie într-un anumit fel. I-am spus: „Tovarăşa, nu ştiu să dau cum îmi spuneţi dumneavoastră“. „Ieşi afară!“ Am ieşit. Peste cinci minute a trimis după mine: „Ştii ceva, doctore? Facem cum zici dumneata!“.
Rahischizisul lui Manea Mănescu
Dar cu ce probleme venise tovarăşa?
Domnule, cu operaţii relativ mici, simple.
Pe cine-aţi mai avut?
Nici nu mai ţin minte, pentru că au trecut prin mâna mea mulţi, din toate gradele şi din toate zodiile. Unul dintre pacienţii care m-au ajutat pe mine foarte mult a fost Manea Mănescu. El avea nişte dureri mari la coloana vertebrală. Am văzut pe radiografie şi am văzut că are rahischizis: inelul pe care-l fac vertebrele în jurul coloanei era deschis în cazul a trei vertebre. Se făcuse un ţesut de fibroză, ca tendoanele, care strangulează nervii şi dau o criză dureroasă. Eu operasem rahischizis. „Tovarăşu’ Manea, dumneavoastră aveţi un rahischizis!“, dar reumatologii care-l consultaseră nu ştiau. Îi dădeau tot felul de boabe. I-am făcut peridurală, un anestezic suedez, cum i-am făcut, cum a adormit băiatul. Se pare că a avut o remisiune şi, timp de câţiva ani, n-a mai avut nimic. Prin ’64, hop!, îl internează pe Manea cu dureri de spate. Toţi marii profesori erau pe lângă el – eu eram şef de lucrări la Fundeni în clinia de chirurgie. Eu le-am spus că trebuie să se opereze. A venit un francez care a observat că are rahischizis, deci m-a confirmat încă o dată. În fine, aventurile mele la nivelul conducerii de partid şi de stat care ne-a ghidat au fost multiple. Au fost oameni pe care i-am văzut în lumina lor de pacienţi, nu de conducători de stat.
„Îmi trimiteau coşuri cu conserve“
Aţi pregătit peste 1.000 de studenţi.
Nu studenţi, doctori. E vorba de învăţământul suprauniversitar, cursuri de specia-lizare şi de perfecţionare. Îmi trimiteau, sigur, coşuri cu conserve, cu mâncare, cu fructe. De mâncare ne trimiteau de obicei. Dar trebuie notat un lucru: eu aveam patru locuri de muncă – în învăţământ, făceam clinică, în spitale. Nu aveam lipsuri financiare.
Aţi luat şpagă?
Am mai luat şi eu câte ceva, dar nu am cerut niciodată. Nici eu, nici Setlacec. În primul rând, n-aveam nevoie: la baruri nu mă duc, după femei n-am alergat, iar pe munte nu costă mult să mergi cu cortul. Şi la schi era relativ ieftin, aveam o gazdă acceptabilă la Buşteni. 150 de lei o cameră de hotel, în condiţiile în care numai leafa de profesor era de 7.000.
Comerţ cu piper la conservă în Ungaria anului 1956
Când aţi plecat prima oară în străinătate?
Nu uita că în fiecare weekend eram pe munte: iarna stăteam trei săptămâni la schi. Înainte de război, din ’34 până în ’38, în fiecare an, am făcut câte-un voiaj în străinătate cu familia. După război, în 1956 am fost. Cu motocicleta în Ungaria.
În vacanţă, la ski
Cu motocicleta?
Cu motocicleta! Înainte de revoluţia din Ungaria!
Ce motocicletă aţi avut?
Domnule, în timpul războiului, până în ’44, am avut o bicicletă cu motor de 50 de centimetri cubi. În ’45 mi-am cumpărat un Puch de 125, o motocicletuţă foarte vioaie, cu care am început să umblu prin ţară până în ’53. Din ’53, am schimbat Puchul pe un IJ de 350. Cu suspensie, chestii, o maşinărie formidabilă. În ’56, cu IJ-ul am făcut voiajul.
Cum aţi reuşit, totuşi, să plecaţi?
Am avut permis de circulaţie de la Poliţie, pentru că un coleg avea relaţii. Nu era paşaport. Am circulat uşor. Treaba era că nu aveam bani. Aşa că luat în maşina colegului o băutură spirtoasă pe care am vândut-o în Cehoslovacia. Prietenul meu era dintr-o familie care avusese o fabrică de conserve. S-a dus la fabrică, a luat mai multe conserve de mazăre, dar în care a băgat piper.
De ce piper?
Era foarte căutat în Ungaria. L-a vândut la o măcelărie şi se vindea atât de bine că am stat o săptămână la Budapesta ca belferii.
Se încarcă comentariile...
