Anatomia unui strănut: picăturile pot călători pe distanţe mari

De fiecare dată când strănuţi sau tuşeşti, se formează un nor de picături care pot parcurge o distanţă de până la şase metri.

Nimic nu este mai eficient în limitarea răspândirii virusurilor sau bacteriilor decât gestul de a-ţi acoperi gura cu mâna când strănuţi sau tuşeşti, spun specialiştii. O confirmă, însă, un studiu recent realizat de oamenii  de ştiinţă de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT), Boston.

În timpul unui strănut sau în timpul tusei, omul expulzează un „nor“ alcătuit din gaz, aer cald şi umed, în care se regăsesc în suspensie picături de diverse dimensiuni. Picăturile conţin agenţii patogeni care transmit boli.

Potrivit cercetătorilor de la MIT, norul respectiv menţine în aer picăturile infecţioase mai mult timp decât credeau specialiştii în trecut. Acestea pot parcurge astfel o distanţă şi mai mare decât se ştia, în special picăturile cele mai mici. Motivul? Interacţiunea dintre picături şi faza gazoasă a norului. De fapt, aceste interacţiuni creează o circulaţie aparte a picăturilor în cadrul norului, care-i permite acestuia să se mărească şi chiar să-şi schimbe direcţia.

„Fără nor, picăturile mai mari de 100 de micrometri se propagă până la cel mult 2 metri, în vreme ce picăturile mai mici (între 1 şi 50 de micrometri) nu ar depăşi un metru. Dar, ţinând cont de norul pe care-l formează, constatăm că picăturile mari cad primele, iar cele mici pot parcurge chiar şi 6 metri“, explică Lydia Bourouiba, autor al studiului şi profesor de inginerie civilă şi de mediu la MIT, pentru „Le Figaro“.

Aduse de nor, picăturile de 100 de micrometri parcurg o distanţă de cinci ori mai mare decât se credea până acum, în vreme ce picăturile mici pot călători de 5 până la 200 de ori mai mult. „Dacă nu ţinem cont de situaţia reală, aceea a strănutului sub formă de nor, riscăm să subestimăm potenţialul de propagare a bolilor“, precizează Bourouiba.

În plus, norul respectiv se deplasează şi pe orizontală, dar şi pe verticală, fiindcă aerul cald şi umed este mai uşor şi se ridică. Rezultatul: germenii contaminează foarte rapid întreaga încăpere şi, purtaţi de curenţii de aer, ajung chiar şi în alte încăperi. „Dacă atunci când se ridică, intră în sistemele de ventilaţie, germenii pot rămâne acolo pe termen lung“, explică cercetătoarea.

Această descoperire deschide o nouă breşă în circuitele de menţinere a unui nivel scăzut al infecţiilor în spitale, de exemplu, sau în avioane.

Rămâne ca specialiştii să descifreze cu precizie compoziţia norului – dimensiunile picăturilor, numărul lor şi cantitatea de agenţi infecţioşi, pentru a înţelege mai bine mecanismele de propagare şi de contaminare a anumitor agenţi patogeni transmişi pe calea aerului.