Adrian Covic: „Este un mit urban că medicii sunt bogaţi“

Adrian Covic: „Este un mit urban că medicii sunt bogaţi“

Specialistul în nefrologie, Adrian Covic, la cabinetul său de la Spitalul „C.I. Parhon“

Adrian Covic (44 de ani), medic primar în Nefrologie şi managerul Spitalului „C.I. Parhon“ din Iaşi, spune că medicul are datoria să facă orice efort pentru un pacient. Acesta a moştenit pasiunea pentru medicină de la părinţi, ambii medici cunoscuţi. A avut ocazii să practice Nefrologia în străinătate, dar nu a vrut să părăsească ţara.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Adevărul": Când v-aţi hotărât să daţi la Medicină şi cum v-aţi ales Nefrologia?

Adrian Covic: Am dat la Medicină înainte de '89, deci sunt un produs al epocii de dinainte. Demn de subliniat este că atunci exista o mult mai mare atracţie către Medicină, pentru că atunci meseria de medic era mult mai apreciată. Paradoxal, pentru că s-a ajuns ca într-o perioadă de libertate medicul să fie mai desconsiderat de societate. Cu alegerea Nefrologiei este o poveste interesantă. Pe scurt, în anul VI am câştigat o competiţie pe universitate, unul dintre cele şase locuri care mi-a dat dreptul să merg cu o bursă obţinută de profesorul Cristian Dragomir în Anglia. Aşa am ajuns în preajma unei personalităţi extraordinare în medicina internă, un nefrolog deosebit, profesorul Peter Ackrill. Atracţia a fost reciprocă de la început şi practic am devenit într-un fel elevul lui favorit.

Ce studii clinice se fac în Nefrologie?

Noi suntem implicaţi de exemplu în tratamentul anemiei renale, în tratamente noi şi moderne, în terapii care încearcă să încetinească progresia deteriorării renale. Medicina este într-o fierbere extraordinară.

Care sunt cele mai frecvente probleme de rinichi cu care se prezintă pacienţii?

Este cert o creştere a numărului de bolnavi şi această creştere reflectă de fapt succesul medicinei. Pacienţii nu mai mor la 50 de ani, 60 de ani, aşa cum mureau înainte. Vârsta medie a pacienţilor internaţi în momentul de faţă este 70-80 de ani. De exemplu, în garda de ieri am avut nişte pacienţi de 90 de ani, care sunt oarecum rezolvaţi la externare. În momentul de faţă, noi tratăm o cu totul altă patologie a vârstnicului.

Cât durează în medie un transplant de rinichi? Care este rata succesului?

Eu fac parte dintr-o echipă în ceea ce priveşte transplantul la Iaşi. Este o zonă de activitate pe care trebuie să o acoperim. Aici, lucrurile le facem bine, rata noastră de succes este peste rata medie de succes din Europa. Asta poate pentru că, fiind mai puţine cazuri, avem grijă mai mare de ele.

Presupun că au fost şi eşecuri. Cum aţi trecut peste ele?

În momentul de faţă nu avem niciun deces. Dacă rinichiul a cedat dintr-un motiv sau altul ,pacienţii s-au întors în dializă, sunt doar cinci astfel de pacienţi. Nu am avut complicaţii deosebite.

Sunt românii educaţi să-şi doneze unul dintre organe?

Poporul român este foarte bine educat din acest punct de vedere, problema este că legea în România este proastă, este o lege restrictivă, complet neconformă cu legislaţia europeană, unde există ceea ce se numeşte consimţământul prezumat. Se presupune că oricine refuză în timpul vieţii să doneze este automat un donator în momentul în care se întâmplă o catastrofă pentru respectivul individ.

La noi nu există doar consimţământul rudelor de gradul I, ci al oricărei alte rude. Am avut situaţii absolut hilare, când singura rudă în viaţă era un văr de gradul n şi care nu se mai văzuse deloc cu aparţinătorul, nici nu-l mai ştia, de aia nici nu dorea să vină la spital să-şi dea consimţământul. Astfel se pierdea o şansă pentru transplantul a cel puţin cinci pacienţi. Este o aberaţie. Suedia, Danemarca, Spania, ţări puriste din punct de vedere al religiei, ţări catolice, aşezate, au o lege cu mult mai permisivă şi mai clară.

Au existat situaţii semnalate că s-ar face o afacere din vânzarea de organe.

Este o întreagă legendă urbană. Aceste cazuri nu sunt numai la noi, ele sunt prezente peste absolut oriunde în lume. În unele ţări foarte dezvoltate se discută absolut pe faţă despre aceste situaţii pentru că, sigur, e opţiunea fiecăruia de a face ce vrea cu corpul lui. Din start spun că la noi nu a fost nicio astfel de situaţie, de vânzare-cumpărare, şi legea de la noi este extrem de riguroasă. Sunt convins că între anumite perechi a existat recunoştinţă, dar, sincer să fiu, şi eu aş fi recunoscător şi fratelui meu dacă mi-ar dona un rinichi. În ţările nordice se discută despre recompensarea fie de către stat, fie de către primitor a donatorului. În astfel de ţări civilizate şi normale se discută absolut pe faţă de această recompensare. Unii o acceptă, alţii nu, dar nu le este frică să discute despre ea şi în niciun caz nu este în afara legii.

Unde se situează România în domeniul Nefrologiei faţă de alte ţări?

În acest domeniu se situează foarte bine. Centrul nostru de dializă din Iaşi este cel mai mare din toată jumătatea Europei şi cu cele mai bune rezultate în ceea ce priveşte calitatea vieţii. Nefrologia românească a făcut paşi extraordinari în mai multe grupuri, destul de recunoscute. Eu ocup poziţia a doua în Societatea Europeană de Nefrologie. Este o funcţie aleasă şi vine ca o recunoaştere a colegilor. Nefrologia românească este o poveste de succes a medicinei româneşti.

"Centrul nostru de dializă din Iaşi este cel mai mare din toată jumătatea Europei şi cu cele mai bune rezultate în ceea ce priveşte calitatea vieţii."

Carte de vizită

- Este născut pe 6 mai 1967 la Iaşi;
- Este profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa" Iaşi;
- Este şef la Secţia „Dializă şi transplant renal" la Spitalul „C. I. Parhon" din ianuarie 1999;
- Este director general al Spitalului „C. I. Parhon" din 20 martie 2003;
- Este preşedintele Societăţii Române de Nefrologie din septembrie 2005;
- Este secretar-trezorier al European Renal Association ERA/EDTA din iunie 2005;
- A făcut stagii de pregătire în Anglia, Belgia, Franţa, Germania, SUA

„Jumătate dintre medici sunt la limita subzistenţei"

Aţi avut foarte multe intervenţii chirurgicale. Aveţi una care v-a rămas în minte?

 Noi avem foarte multe şi de aceea ne uzăm. Trăim memorabil pentru fiecare dintre ele, chiar şi pentru o banală infecţie urinară. Fiecare lucru contează. Ne bucurăm de mari succese, dar la fel de mult ne bucurăm şi că o banală hipertensiune sau infecţie urinară e tratată şi la fel de mult suferim în orice fel de insucces.

Ce contează cel mai mult în meseria dumneavoastră?

Două lucruri. Primul este umanitatea, trebuie să facem totul pentru pacientul nostru, orice efort. Nu trebuie să refuzăm un act medical. Trebuie să ne chinuim pentru un pacient. A doua condiţie este profesionalismul şi este subscrisă primei. A treia condiţie care derivă din umanitate este că noi ar trebui să fim şi foarte buni colegi şi să fie o castă, în sensul bun al cuvântului. Văd o degradare a medicilor nu pentru că oamenii sunt mai răi, ci pentru că societatea întreagă s-a schimbat. Este un mit urban că medicii sunt bogaţi, de multe ori nu este aşa. Jumătate dintre medici sunt la momentul de faţă la limita subzistenţei şi de asta pleacă din ţară.

Aveţi contact şi cu studenţii fiind şi profesor universitar. Cum vi se par tinerii?

Din păcate, nu mai avem nici aceeaşi selecţie. Eu când am dat la facultate eram 8 pe un loc, acum sunt 1,5. Acum e o combinaţie de note. Foarte puţini rămân aici. Trei sferturi dintre tineri se gândesc la plecare. În ultimii ani de liceu se gândesc cum să acumuleze cât mai multe informaţii, să ştie o limbă străină ca să plece în străinătate.

Dumneavoastră regretaţi că nu aţi plecat în străinătate?

Nu, deşi am avut şi am şi în prezent numeroase oferte de contracte. Am fost ultima dată în Statele Unite ale Americii în 2000. Am câştigat foarte mulţi bani, eram cu un salariu şi cu o poziţie, poziţia am atins-o şi aici, dar salariul nici vorbă.

Ce vă reţine atunci?

Patria până la urmă este şi unde te simţi bine. Eu m-am simţit bine aici pentru că am făcut nişte lucruri care mi-au plăcut, pentru că aici sunt familia şi prietenii mei. Am reuşit să creez şi o şcoală, pe care probabil nu aş fi reuşit să o fac în afară. Aveam banii acolo, dar poate nu aveam toate lucrurile pe care le am aici.

Care sunt micile plăceri pe care le aveţi pe lângă spital şi universitate?

După ce se termină ziua mea de lucru, undeva pe la ora 17.00, principala mea grijă pe de o parte şi plăcere pe de alta este familia. Am două fete şi o soţie minunate. Fetele sunt nişte eleve foarte bune, în clasele a VI-a şi a VIII‑a, şi mare parte din activitate este focusată asupra lor. Aşa se desfăşoară cealaltă parte a vieţii mele.

Un hobby aveţi?

Am mai multe. Îmi place să călătoresc, să joc şah şi bridge, să ies cu prietenii, să colecţionez maşini vechi, de colecţie. Am mai multe astfel de exemplare. care-mi sunt dragi. Din perioada americană am de exemplu un Muscle Car,  anii '50.

Timişul ar putea rămâne fără medici de familie. Unii pleacă în străinătate, alţii ameninţă că îşi întrerup activitatea

citeste totul despre: