Absenţa părinţilor lasă urme toată viaţa

Cercetările recente arată o tendinţă îngrijorătoare: tot mai mulţi copii sunt lăsaţi în grija televizorului, internetului sau sunt crescuţi cu bone. Aşa se explică fenomenul de creştere a cazurilor de tulburări emoţionale în rândul copiilor, spun specialiştii.

Ştiri pe aceeaşi temă

Anxietatea, manifestată inclusiv prin enurezis (urinări necontrolate noaptea), atacurile de panică, lipsa poftei de mâncare, depresia care poate apărea şi la copiii foarte mici, dependenţa exagerată manifestată prin refuzul de a merge la grădiniţă şi la şcoală şi violenţa sunt efectele unor greşeli ale părinţilor în relaţia cu cei mici.

Dar, mai mult decât atât, toate aceste tulburări de comportament la care se adaugă, după etapa adolescenţei,  promiscuitatea sexuală, dependenţa de jocuri de noroc sau de substanţe, tulburările alimentare şi prostul management al stresului pot fi consecinţe ale unor tulburări de personalitate necorectate ce se transformă în boli nervoase în viaţa de adult.

Relaţia cu părinţii, crucială

Potrivit „Teoriei ataşamentului", susţinută de psihiatrul John Bowlby, eşecul adulţilor de a interacţiona firesc, de a se integra social şi de a dezvolta relaţii durabile de cuplu la maturitate se explică prin greşelile părinţilor acestor persoane în a-şi exprima afecţiunea.

Mai exact, potrivit lui Bowlby, unii părinţi nu reuşesc să răspundă nevoilor de securitate ale celor mici, iar acest lucru devine un factor de risc şi, în unele cazuri, chiar factorul declanşator al unor tulburări de personalitate. Psihologul descrie ataşamentul drept procesul prin care copilul devine legat emoţional de membrii familiei sale, de obicei în această ordine: de mama, de tata şi de fraţi. 

Cu alte cuvinte, educaţia şi afectivitatea familiei în relaţia cu copiii previne tulburările de comportament, în cazul în care acestea nu sunt cauzate de boli psihice ereditare sau de afectări neurologice precum ADHD-ul sau autismul, care se pot atenua la rândul lor, tot prin tehnici speciale de educare.

Fii un exemplu bun!

Părinţii, fraţii, bunicii şi alte persoane cu care copilul intră în contact în primii ani de viaţă devin modelele celui mic, „programat" să-i imite pe ceilalţi pentru a învăţa strategii de supravieţuire. El nu are capacitatea de a discerne dacă ceea ce imită este frumos sau urât, prin urmare, dacă modelele sale au un comportament greşit, devine o victimă fără apărare.

Violenţa din cadrul familiei, neglijenţa în relaţiile interpersonale dintre mamă şi tată sau tensiunile dintre cei doi se traduc prin comportamentul violent  al copilului, care va imita atât gesturile, cât şi limbajul celor din familie.

Evitaţi certurile în faţa copiilor!

Imprevizibile sau nu, necesare sau nu, certurile dintre părinţi ar trebui să se desfăşoare departe de ochii şi de urechile copiilor. Altfel, cei mici pot deveni anxioşi fiindcă îşi simt familia ameninţată.

Dar există şi teorii care susţin că, în cazul în care părinţii nu folosesc injurii şi nu-şi  lezează în niciun fel demnitatea, disputa dintre ei poate fi o experienţă necesară celor mici.

Mai exact, potrivit psihiatrului pediatru Aldo Naouri, în volumul „Cum să ne educăm copiii", apărut la editura Trei, asistând la disputele părinţilor, copiii înţeleg faptul că aceeaşi situaţie poate fi percepută din unghiuri diferite şi că nu există un adevăr absolut valabil pentru toată lumea, ci adevăruri subiective.

Când copiii pleacă de acasă

Potrivit datelor organizaţiei Salvaţi Copiii, în ultimul an, 3.259 de copii au fugit de acasă sau din centrele de ocrotire.  În 140 de cazuri, aceşti copii aveau vârste mai mici de zece ani.

Printre motivele copiilor care au crezut că le-ar fi mai bine „singuri pe lume" se numără certurile cu părinţii, violenţa din familie, lipsurile materiale, dorinţa de a avea mai multă libertate, dar şi frica de a nu fi pedepsiţi pentru notele proaste.

Specialiştii spun că aceşti copii formează o categorie de risc pentru acte antisociale, pot deveni cu uşurinţă infractori din nevoia de a se întreţine sau pot practica prostituţia pentru a putea supravieţui în stradă.

Televizorul şi bonele, duşmanii empatiei

Capacitatea de a reacţiona şi de a înţelege sentimentele celorlalţi este considerată esenţială pentru a forma şi a menţine relaţii sociale de durată. Iar această capacitate, numită empatie, se dezvoltă la copil în familie, sub influenţa afecţiunii de care se bucură din partea părinţilor. Când afecţiunea celor din jur lipseşte, nici copilul nu-şi dezvoltă simţul empatic.

Timpul petrecut de copil  în faţa televizorului trebuie limitat

De aceea, copiii crescuţi în faţa televizorului, cei care nu interacţionează des cu părinţii, cei crescuţi de bone şi cei neglijaţi în mod frecvent de părinţi au capacităţi empatice reduse. În cazul lor, solidaritatea şi altruismul, dar şi abilităţile precum aceea de a coopera cu ceilalţi pentru a rezolva o situaţie sunt subdezvoltate sau chiar inexistente.

Când mama şi tata sunt peste graniţă

Potrivit datelor Salvaţi Copiii, în România, peste 82.464 de copii au rămas singuri acasă, după ce unul sau ambii părinţi au plecat la muncă în străinătate. Dintre aceştia, 26.406 provin din familii în care ambii părinţi sunt plecaţi şi 8.904 provin din familii monoparentale, în care singurul părinte munceşte în străinătate.

„Anxietatea este cea mai frecventă tulburare de care suferă şcolarii mici cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate, fiindcă se tem, la nivel subconştient, de abandon", spune psihologul organizaţiei Salvaţi Copiii, Andreea Biji.

Sentimentul de inferioritate faţă de cei care beneficiază de protecţia părinţilor îi determină să se izoleze şi să aibă rezultate şcolare slabe. La adolescenţi, lipsa părinţilor duce la o atitudine teribilistă sau chiar antisocială, ce constă în conflicte verbale şi în violenţe fizice, dar şi în delincvenţă juvenilă şi în abandon şcolar.

Specialistul nostru
Lena Rusti

psiholog
psihoterapeut

Pentru părinţi este confortabil să creadă că lucrurile bune pe care le fac copiii li se datorează, iar cele rele sunt din cauza altora sau, mai ales, vin de la natură: „aşa este copilul". Un copil care riscă o tulburare de comportament este cel care nu găseşte în mediul din care face parte reguli sociale şi morale şi, ca atare, are tendinţe de cruzime faţă de animale şi chiar faţă de colegii săi, are tendinţa de a sfida regulile, iar pedepsele nu produc, în cazul lui, niciun efect.

Astfel de copii mint cu uşurinţă şi fără sentimente de culpabilitate. Părinţii absenţi nu se implică în educarea copilului, sunt agresivi, sau lipsiţi de moralitate. Cu cât se intervine mai devreme în corectarea problemelor de comportament ale copilului prin asigurarea unui mediu stabil, cu reguli sociale adecvate, cu atât cresc şansele de a salva respectivul copil de la un posibil destin de delincvent.

Violenţă

Pedepsele fizice favorizează acumularea furiei la copil.

Cum te porţi cu domnul Goe?

Sunt agitaţi, foarte dinamici şi greu de controlat de către adulţi. Fac năzbâtii memorabile şi sunt predispuşi la accidente din cauza curiozităţii şi inventivităţii caracteristice vârstei.

Adesea, sunt acuzaţi că ar fi neascultători şi prost crescuţi, dar, de fapt, suferă de o tulburare neurologică transmisă genetic, numită ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder), adică tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie. Pentru părinţi şi educatori, temperarea unui astfel de copil este o adevărată provocare.

ADHD, o tulburare frecventă

Copiii cu ADHD sunt neatenţi la ore şi au rezultate şcolare slabe


Deficitul de atenţie cu tulburare hiperkinetică este un sindrom des întâlnit la copil şi la adolescent. Studiile arată că un copil din 30 are o astfel de tulburare. Simptomele manifestate de aceşti copii se împart în două categorii: comportamentele care vizează neatenţia şi cele care vizează hiperactivitatea.

Diagnosticul se bazează pe numărul, persistenţa şi istoricul simptomelor de ADHD şi, totodată, pe gradul în care acestea afectează comportamentul copiilor. Dacă în prima parte a copilăriei agitaţia şi viteza de reacţie cu care acţionează aceşti copii sunt considerate semne de inteligenţă, în primii ani de şcoală, lipsa de rigoare şi neatenţia îi face să aibă rezultate proaste şi le îngreunează capacitatea de a asimila informaţii.

Simptomele de neatenţie:

Ignoră detaliile şi greşeşte din neglijenţă.

Îşi menţine cu greutate concentrarea.

Pare să nu asculte atunci când cineva i se adresează direct.

Nu respectă instrucţiunile şi nu termină ceea ce a început.

Are dificultăţi în a-şi organiza sarcinile.

Evită activităţile care necesită efort intelectual susţinut.

Pierde lucruri de care are nevoie.

Este distras de zgomote exterioare.

Simptomele de hiperactivitate şi de impulsivitate:

Copilul se agită şi se foieşte încontinuu.

Nu poate sta liniştit pe scaun.

Aleargă sau se caţără atunci când nu ar trebui să facă asta.

Îi este dificil să se joace în linişte.

Vorbeşte excesiv.

Adeseori răspunde înainte ca întrebările adresate să fie complete.

Îi este dificil să îşi aştepte rândul.

Întrerupe şi deranjează alte persoane.

Fiindcă toţi copiii au momente în care sunt agitaţi şi pot prezenta simptomele enumerate mai sus, diagnosticul se pune doar de către medicul psihiatru.

Medicamentele pot fi necesare

În cazul în care terapia comportamentală nu este eficientă în controlul simptomelor, se va trece la medicaţie psihostimulantă. De obicei, adolescenţii sunt cei care necesită astfel de terapie. Mulţi dintre psihiatrii care tratează copii cu ADHD recurg în ultimă instanţă la terapiile cu medicamente, preferând terapiile comportamentale.

În general, tratamentul medicamentos constă în administrarea de psihostimulente care le îmbunătăţesc capacitatea de concentrare şi eficienţa în împlinirea sarcinilor zilnice. Când psihostimulentele nu sunt suficiente, fiindcă cel mic dezvoltă stări de agresivitate şi de depresie, se adaugă şi alte medicamente de uz psihiatric.

Adultul cu ADHD, angajat dificil

Tulburarea comportamentală hiperkinetică cu deficit de atenţie afectează şi adulţii. Studii recente realizate la Institutul de Sănătate Mintală din Olanda arată că angajaţii cu această tulburare sunt dificili comparativ cu ceilalţi, iar calitatea şi cantitatea muncii acestora are, în anumite perioade, scăderi importante.

Chiar dacă formele de manifestare sunt diferite de la o persoană la alta, în general, angajaţii cu ADHD întâmpină dificultăţi de concentrare şi nu pot duce la bun sfârşit mai multe sarcini în acelaşi timp.

Prin urmare, recomandarea profesorului Ron de Graaf, autorul cercetării olandeze, este ca aceste persoane să se concentreze pe realizarea unei singure sarcini şi doar după ce au terminat să înceapă lucrul la alte proiecte.

Terapia implică reguli stricte

Chiar dacă este o tulburare neurologică transmisă genetic ce poate persista până la vârsta adultă, terapia pentru ADHD poate limita simptomele afecţiunii şi poate îmbunătăţi performanţele copiilor care au această problemă.

O primă abordare a sindromului hiperkinetic cu deficit de atenţie constă în terapia comportamentală, preferată pentru a evita tratamentul medicamentos de la o vârstă fragedă. Acest tip de terapie constă în obişnuirea copilului cu regulile şi cu ritualurile, având ca ţintă modificarea comportamentului.

Pentru ca terapiile comportamentale să aibă succes este nevoie ca părinţii şi educatorii să contribuie la punerea lor în  practică. În general, sunt necesare 12 şedinţe de consiliere a părinţilor.

Specialistul nostru
Dr. Alexandru Paziuc

medic primar psihiatrie
Spitalul Psihiatric
Câmpulung Moldovenesc


Sindromul hiperactiv şi hiperkinetic (ADHD) este o tulburare persistentă şi severă a dezvoltării psihologice a copilului, care constă într-un grad crescut de neatenţie, nelinişte şi într-un comportament impulsiv. Apare devreme, în perioada preşcolară, dar diagnosticul se pune de obicei mai târziu, în perioada şcolară, când solicitările cognitive şi comportamentale sunt crescute.

Băieţii sunt de obicei mai afectaţi de această tulburare decât fetele (4/1), observându-se predominanţa simptomelor legate de hiperactivitate şi impulsivitate la băieţi, în timp ce la fete predomină tulburările de atenţie.

Printre cauzele ce generează această tulburare, alături de cele genetice, sunt incriminaţi şi factorii externi:  expunerea fătului la alcool şi la benzodiazepine, fumatul mamei, instituţionalizarea copiilor, otita medie recurentă şi expunerea la plumb.

Constatare

În cazul fetelor, ADHD se manifestă mai frecvent prin lipsa atenţiei.

Autismul, o tulburare de dezvoltare

Este o tulburare severă de dezvoltare, de natură neurobiologică, ce poate fi observată uneori de la naştere, alteori după vârsta de 2-3 ani.

Toţi copiii care au autism manifestă deficienţe de socializare, de comunicare verbală, dar şi gestuală şi au comportamente repetitive, stereotipe.

În funcţie de gravitatea tulburării, simptomele pot fi severe sau mai greu de diagnosticat, precum în cazul tulburării din spectrul autist, numită sindromul Asperger.

Semnele apar devreme

Părinţii sunt primii care pot observa dacă bebeluşul are un comportament normal sau dacă prezintă simptome de autism. În majoritatea cazurilor, bebeluşul poate avea simptome chiar de la naştere.

El nu răspunde la afecţiunea mamei, nu este interesat de prezenţa celor din jur, priveşte insistent un obiect şi fie plânge exagerat de mult, fie nu plânge deloc.

Alteori, autismul se manifestă după vârsta de trei ani, la copiii care au avut până atunci o dezvoltare tipică, normală. În aceste cazuri, părinţii pot observa un regres al abilităţilor copilului de a comunica şi schimbări în comportament: micuţul devine retras, autoagresiv şi nesociabil.
 
Terapiile ABA îi ajută să recupereze

Copiii cu autism pot avea comportamente în exces, de tipul automutilării, agresiunii, hiperkinetismului, episoadelor de isterie, prezintă predispoziţie spre comportamente obsesive şi stereotipe, dar, în acelaşi timp, au şi comportamente deficitare în ceea ce priveşte limbajul, abilităţile sociale, cele de joacă, cele de a abstractiza şi de a se autoservi.

Din aceste motive, terapia utilizată pentru copiii autişti vizează descreşterea comportamentelor excesive şi creşterea comportamentelor deficitare, concomitent cu modelarea unor comportamente noi.

În cadrul terapiei ABA există două secţiuni: una de învăţare, în care se urmăreşte deprinderea unor abilităţi şi alta în care abilităţile de învăţare se transpun în viaţa cotidiană şi devin parte a sistemului de valori al copilului.

Şi părinţii primesc consiliere

Copiii cu autism se ataşează foarte mult de anumite obiecte


Tratamentul tulburărilor din spectrul autist necesită implicarea întregii familii, iar  anumite etape din cadrul acestor terapii vizează în mod clar familia. Mai exact, părinţii copilului trebuie să participe la cursuri pentru a învăţa o atitudine corectă faţă de copil şi pentru a învăţa ce pot face să-l susţină pe cel mic.

În plus, familia primeşte consiliere psihologică pentru a face faţă, din punct de vedere emoţional, situaţiei cu care se confruntă şi anume, aceea de a avea un copil cu tulburări de dezvoltare. La acest lucru se adaugă şi faptul că părinţii trebuie să aibă disponibilitatea de a-i duce pe cei mici, de mai multe ori pe săptămână, în centrele de terapie.

Fii atent la semnale!

Specialiştii au identificat o serie de posibile semnale la care părinţii trebuie să fie atenţi, pentru că ar putea indica prezenţa autismului. Mergi cu copilul la un control specializat dacă:

-nu spune niciun cuvânt până la 16 luni;

-nu arată cu degetul până la vârsta de 18 luni;

-nu combină două cuvinte până la 2 ani;

-nu răspunde la nume;

-îşi pierde limbajul sau abilităţile sociale.

Alte manifestări care ar trebui să îţi dea de gândit: copilul are contact vizual redus, nu îi place să se joace, analizează obiectele în mod insistent, se ataşează de o jucărie sau de un obiect anume, are activităţi repetitive/stereotipe, precum deschiderea şi închiderea repetată a uşilor, nu zâmbeşte, nu răspunde la stimuli auditivi sau, din contră, aude mult prea puternic anumite sunete, nu simte durerea.

Efecte pe termen lung

Consecinţele pe termen lung ale autismului depind de gravitatea simptomelor. Acestea mai depind şi de rapiditatea cu care a fost începută terapia de recuperare. Dacă recuperarea nu începe devreme, persoanele cu autism nu se pot descurca pe cont propriu şi nu se vor integra social, fiindcă afecţiunea se agravează cu timpul.

Ştiai că...

... persoanele cu autism pot avea şi alte afecţiuni asociate ca: epilepsie (25%) şi  retard mintal?

... 4 din 5 copii cu autism sunt băieţi?

... terapia de recuperare a unui copil este foarte scumpă - între 1.000 şi 2.000 de euro pe lună (statul român îi ajută în acest moment cu până la 500 de lei lunar)?

... 4 din 5 cupluri care au copii cu autism divorţează?

Specialistul nostru
Paul Moroşanu

psiholog clinician,
coordonator în Intervenţie
Comportamentală în Autism


Terapia comportamentală în autism trebuie începută cât mai devreme şi poate fi structurată şi înainte de punerea unui diagnostic psihiatric. Totuşi, în cele mai multe cazuri, psihologul aşteaptă diagnosticul medicului psihiatru pentru a vedea în ce măsură terapia comportamentală este influenţată de tratamentul medicamentos.

În cele mai multe cazuri, diagnosticul de tulburare din spectrul autist (TSA) nu poate fi pus înaintea vârstei de doi ani, deoarece simptomele specifice nu ajung să se manifeste suficient de pregnant. De aceea, momentul optim pentru intervenţie este la vârsta de 2,5 - 3 ani. 

În România, terapiile folo­site cel mai des sunt ABA (Applied Behaviour Analysis) şi PECS (Picture Exchange Communication System - Sistem de Comunicare prin Schimb de Imagini).

Prin ABA copilul învaţă comportamente normale în situaţii specifice, iar prin PECS copilul îşi dezvoltă capacitatea de a comunica şi prin limbaje complementare vorbirii, precum imaginile, simbolurile şi desenele. Alte tehnici comportamentale îi ajută pe copiii cu autism să îşi organizeze în mod previzibil activităţile de pe parcursul unei zile, fapt care le scade anxietatea.

Dovedit

Terapiile speciale îi ajută pe copiii cu autism să comunice.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările