Salamul te bagă-n boală

Cu vreo 20 de ani înaintea raportului OMS, afumătoarea bunicului gemea de mulţi metri de cârnaţi de porc, de tobă, vereş (sângerete) şi de măietec (Leberwurst). Murăturile erau un deliciu iute ardelenesc, iar legumele din grădină, ale căror seminţe erau păstrate cu grijă an de an, erau suculente, mari şi cu o tentă de dulceaţă greu de explicat altfel decât prin a spune că trimitea o gâdilitură plăcută de la palatin în jos, pe şira spinării.

Astea erau de-ale casei ori de-ale porcului, însă proteinele erau dublate cu carne (roşie) de oaie ori de miel de la târgul mărginenilor din Sebeş. Nu pot uita lucskos-ul unde întâi sfârâia nişte slană iar apoi plonja o pulpă de oaie, jumate carne, jumate seu, de se combinau într-o seducţie brutală cu aroma de cimbru şi mirosul greu de varză. 

„Bă cochile, strigă bunicul după mine, zâceai că trăbă să meri la Bucureşti desară? Noa, stai să-ţi fac un pachet de să-l mânci pe tren că nouă ore face până la capitală”.

Bunicul spunea hâtru, „casa de Austria de acia, de la Vinţ, şi-o luat tăte merindele”. Peste câţiva ani, când mă întorceam pentru câte o scurtă vizită din „paradisul occidental” unde îmi făceam un rost, mereu mă întreba „cât îî kilu’ de ghiţăl acolo? Da’ porcu’?”. „Îi bun ca acia? La noi tăt îi natural, cum ţî-l dă Dumnezău”.

Însă în ziua în care bunicul s-a hotărât să îmi facă pachetul pentru călătoria studenţească cu trenul la Bucureşti, nedumerirea avea să-mi fie mare. Înainte de a-mi pregăti pacheţelul, a dat o fugă până la „boltă” (la magazin) ca să îmi cumpere „sălamă de-ia bună”. Păi nu era nenatural salamul ăla pe care bunicul oricum nu îl mânca? Nu era un produs altfel decât „cum ţî-l dă Dumnezău”?

Salamul, încă şi în anii 90, era etalonul gastronomic al unui statut social elevat. „Nu poţi mânca cârnaţu-n tren că te râde lumea”. Dar ce oroare, un salam cu aspect de tub de plastic roşu umplut cu o pastă incertă de culoare roz barbie, cu zgarciuri ascunse discret şi cu insuliţe albe de grasime insipidă. Două felii de pită boanfă bătută pe vatră (în mod bizar, pâinea de la ţară nu afecta statutul social) palmau feliile groase şi inegale de „sălamă”, iar toată construcţia era rulată generos în Evenimentul Zilei - bulina roşie, hârtie de tipograf cu plumb. Prietenul lui, Şoaşi, croitorul, îl tachina salutist din spatele unui pahar, „nu-i da bă la cochil maţe de plastic că-l baji în boală”. Şi continua, „mie numa pită, părădăi şi ghinars să-mi dai că nu-mi ai treaba”.

Degeaba, trebuia să fiu domn în tren. Oricât i-aş fi explicat bunicului că mai toate produse de la „boltă” sunt mult inferioare celor pe care le mânca el, nu îl puteam convinge. Salamul e rău în comparaţie cu orice ai tu în cămară sau în pivniţă, îi spuneam. Oaia şi mielul mărginenilor erau şi sunt carne virtuoasă, porcul crescut în cocina din fundul curţii cu lături şi cu cucuruz era cel mai organic din Europa, iar grădina cu radacinile, frunzele, seminţele şi toate fructele pământului era sursa esenţială a unei hrane bune ce l-a ţinut sănătos tun până la 85 de ani. În lumea satului sunt zeci de alternative sănătoase, ecologice, echitabile şi juste la porcăriile procesate de la magazin. E atât de simplu.

Cam pe atunci Organizaţia Mondială a Sănătăţii începea lunga cercetare asupra efectelor carcinogenice ale cărnii procesate şi cărnii roşii. Măcar carnea procesată e inutilă şi proastă, iar asta se ştia mult înainte ca OMS să anunţe rezultatele cercetării, iar corporaţiile din industria cărnii, care chinuie animalele şi consumă cele mai multe resurse de pe planetă, să urle împotriva complotului şi „terorismului” Naţiunilor Unite.

În ultimii ani, eu am devenit vegetarian, iar bunicul s-a stins. Aş fi vrut să mai aibă zile să fie martorul dovezilor ştiinţifice că „sălama te bagă-n boală”.