Bătrâna şi poşta

Am găsit acel loc magic în care dacă intri, la orice oră, simţi cum îţi încremeneşte limba de la ceas: Poşta Română.

Un oficiu al Poştei Române e acel loc absolut fantastic în care dacă ai păşit cu ochii închişi, poţi auzi cum îşi freacă aripioarele între ele o herghelie de greieri masculi în căutare de partenere. Imprimantele Epson torc matricial pe două, uneori pe trei voci, andante, o simfonie de cifre. Un singur rând tipărit pe factura ta la lumină durează cât o veşnicie mai scurtă. Dar, cu ochii închişi fiind, poţi simţi dâra de tuş pe care acele imemoriale, aceste relicve ieşite drept din garajul lui Gutenberg în plină epocă a laserului, o lasă pe rola de hârtie subţire, găurită în părţi.

Dacă-ţi îngădui o mică plăcere şi rămâi în continuare ferecat la ochi, vei avea impresia că eşti într-o pădure. Un pădurar bătrân cu toporul lui bont şi cu pana de la pălărie roasă de vreme loveşte surd la rădăcina unui stejar. Bum! Bum! Bum! Fiecare factură, scrisoare, colet, recomandată trebuie ştampilată fix de două ori. Casieră şi client. Mesele vechi trosnesc, dar nu se predau sub loviturile aprige cu cadenţă de metronom ale doamnelor cu coc îmbrăcate în albastru.

În exact acelaşi loc, fantastic tărâm, odată ce-ai deschis ochii şi priveşti în jur ai făcut un pas în spate de măcar 30 de ani. În tot haosul dinăuntru te miri că o scrisoare a reuşit să ajungă în căsuţa ta poştală. Un perete lung te desparte pe tine, pensionarul, de cea în mâna căreia stau cupoanele tale. Un perete jumătate lambrisat, jumătate din sticlă cu vorbitoare tăiate oval, ca la farmaciile vechi. Trei ghişee. E alegerea ta la care te aşezi, dar îşi asumi riscul să mai iei o dată coada de la capăt daca l-ai nimerit pe cel greşit.

Să vă spun ceva, odată intrat pe tărâmul magic al Poştei, îmbătrâneşti. La orice oră ai merge, e plin de pensionari. Iar pensionarii se mişcă greu. Îşi scapă buletinul şi taloanele pe jos. Nu văd unde trebuie să semneze. Pensionarii au degetele uscate şi nu pot separa un leu de altul. Pensionarii trebuie să schimbe perechea de ochelari de citit cu cea de vedere. De două ori. Pensionarii mereu uită câte ceva.

Coada. Am descoperit astăzi că la Poştă, coada e ceva relativ. Ai fi zis că pensionarii, cei care au stat toată viaţa lor la coadă, cei care au făcut din asta un cult, ar avea mai mult respect pentru aşa ceva. Noi, cei mai tineri, se pare că suntem singurii care ne mai permitem această nostalgie din care n-am apucat să ne înfruptăm, oricât de grăbiţi am fi.

Cei trei, poate patru, câţi eram cei care trăgeam media de vârstă sub 80, n-am furat deloc din caşcaval. Ne-am aşteptat cuminţi rândul până să ajungem faţă în faţă cu doamna de la ghişeu. Doamna nu cred să fi avut vreo vină că lucrează acolo. Părea om bun. În schimb, cucoana care s-a băgat în faţă, nu. M-a certat rău pentru că mi-am permis să-i arăt unde ar trebui să-şi aştepte rândul: "femeie la 87 de ani, tu vrei ca eu să stau la coadă? Halal cavaler!".

Ce-i drept, după cele câteva fire încă negre din mustaţă nu i-aş fi dat vârsta asta. Răspunsul ei m-a luat puţin prin surprindere şi încă sunt în dilemă. Ar fi trebuit s-o las în faţă doar pentru că e la senectute? Sau faptul că mă grăbeam să ajung la muncă, să pot să-mi achit taxele şi implicit pensia doamnei, m-ar fi îndreptăţit să rămân aprig pe poziţie? Dacă gândesc aşa, înseamnă oare că nu respect bătrânii? Fireşte, dacă eram într-un autobuz i-aş fi cedat bucuros locul meu. Cu autobuzul ajungem amândoi în acelaşi timp în staţie, dar aşa...

Din păcate pentru ea, se aşezase oricum la coada greşită. Noroc cu un cavaler de vreo 67 de ani care s-a oferit s-o lase înaintea lui.