VIDEO CM 1974 - Fiul unei bucătărese de cantină a ajuns cel mai mare jucător al anilor 1970, dar a ratat titlul mondial. Nemţii beau şi fumau în cantonament

VIDEO CM 1974 - Fiul unei bucătărese de cantină a ajuns cel mai mare jucător al anilor 1970, dar a ratat titlul mondial. Nemţii beau şi fumau în cantonament

În 1966, la congresul de la Londra,  după Cupa Mondială câştigată de englezi, FIFA a luat decizia de a programa următoarele turnee finale, cu mult înainte, pentru a permite ţărilor gazdă să se pună cu totul la punct, ca şi organizare.

Ştiri pe aceeaşi temă

Astfel s-a decis ca Mexic 1970, să fie urmată de Republica Federală Germania 1974, Argentina 1978 şi Spania 1982. Nemţii şi spaniolii s-au susţinut reciproc, căzând de acord ca Germania să organizeze în 1974 şi Spania în 1982. O mutare logică, ţinând cont că RFG urma să găzduiască şi Euro 1972, dar şi Olimpiada de la Munchen, din acelaşi an, şi ar fi avut infrastuctura necesară unei competiţii de nivel înalt.
Preliminariile, la care s-au aliniat 99 de echipe, n-au fost lipsite de surprize, nume grele, precum Anglia, Franţa, Spania, Portugalia, Cehoslovacia, Mexic sau Ungaria rămânând acasă. Un caz special a fost cel al Uniunii Sovietice, vice-campioana europeană, care a trebuit să joace un baraj contra Chile. La Moscova a fost 0-0, dar ruşii au refuzat să se mai prezinte la retur, din cauza loviturii de stat de la Santiago, din 1973, când generalul Augusto Pinochet l-a înlăturat de la putere pe liderul socialist Salvador Allende.


La Mondiale au ajuns în premieră, Zair (între 1971 şi 1997 Republica Democrată Congo se numea Zair), Australia şi Haiti. Prima dintre ele urma să încaseze scorul turneului final, 0-9 cu Iugoslavia, dar a oferit şi un moment extrem de haios în meciul cu Brazilia. La o lovitură liberă dictată pentru sud-americani, arbitrul a fluierat executarea dar unul dintre zairezi a ieşit repede din zid şi a degajat mingea înainte ca vreun brazilian să o atingă, socotind că poate face asta din moment ce jocul fusese reluat. Mwepu Illunga, fotbalistul cu pricina, s-a ales cu un cartonaş galben oferit de Nicolae Rainea, cel care oficia la centru.


Mondialul german a fost găzduit de nouă oraşe, printre care şi Berlinul de Vest. Între cele Germanii, cea Federală şi cea Democrată, existau tensiuni politice, iar sorţii au făcut ca naţionalele să cadă în aceeaşi grupă. Fotbalul nu era un sport foarte popular în RDG, deoarece el nu aducea medalii, aşa cum prevedea planul socialist, însă lumea era interesată de Cupa Mondială sperând şi la o deschidere către vecinii federali, care o duceau mult mai bine. Portarul Sepp Maier, o legendă a fotbalului german, care a apărat la CM 1974, şi-a amintit că atunci când a traversat RDG-ul pentru a ajunge în Berlinul de Vest, unde a jucat împotriva chilienilor, lumea ieşit pe stradă şi a fluturat steaguri nemţeşti, nu RDG-iste. “Ne arătau degetul mare în sus, ca semn de victorie şi respect”, a spus el.
RFG şi RDG s-au întâlnit în ultimul meci din grupă, la Hamburg, şi victoria a revenit, surprinzător, socialiştilor, cu 1-0, prin golul lui Jurgen Sparwasser. “Stadionul a amuţit. Doar cei 2.000 de fani ai noştri strigau de bucurie. I-am lovit pe vestici acolo unde îi durea cel mai tare”, a povestit autorul golului. Esticii au avut o galerie format din membri de partid, consideraţi imaculaţi politic pentru a trece graniţa la duşmanii occidentali.


Ambele Germanii s-au calificat mai departe, şi nu puţini au fost cei care au afirmat că RFG şi-a orchestrat înfrângerea pentru a evita grupa Braziliei, Olandei şi Argentinei. Sistemul prevedea ca după terminarea celor patru grupe iniţiale, primele două clasate să alcătuiască alte două grupe, iar câştigătoarele să joace finala. Germania de Vest a terminat pe locul doi şi a intrat în grupă cu Iugoslavia, Polonia şi Suedia, pe care le-a bătut uşor în drumul spre finală.


Pe de altă parte, presa vremii dar şi cea de după acea perioadă, a dezvăluit că selecţionerul Helmuth Schon a fost devastat de înfrângerea din faţa RDG-ului. Schon, născut la Dresda în 1915, a trebuit să părăsească Estul în 1950, prigonit de comunişti. Antrenorul care a condus RFG între 1964 şi 1978 avea o revanşă grea de luat faţă de sistemul ţării care-l alungase şi de aceea se presupune că nu şi-ar fi dorit nimic mai mult decât o victorie în faţa RDG-ului.
Jucătorii săi au povestit că după meciul cu pricina Schon a fost devastat de supărare. “Noi am rămas în hol să bem şi să fumăm, aşa cum obişnuiam după fiecare meci, iar el a venit şi ne-a zis că lucrurile astea nu ne vor ajuta niciodată. Apoi a plecat în cameră. Nici să ne certe n-a mai putut”, a rememorat Paul Breitner, unul dintre oamenii de bază ai RFG-ului.

Nemţii au făcut scandal pentru bani
Mondialul din 1974 s-a făcut remarcat şi prin două aspect inedite. Primul a fost cel legat de securitate. După de Germania se fripsese cu atentatul de la JO din 1972, de la Munchen, în care 11 israelieni au pierit sub armele palestinienilor, nemţii au luat măsuri de siguranţă draconice, mulţi fotbalişti şi oficiali plângându-se că se simt efectiv urmăriţi chiar şi la antrenamente. Apoi, tot în 1974 a luat amploare moda premierilor pentru performanţă. Fotbaliştii germani, prin vocea căpitanului Beckenbauer, au solicitat Federaţiei sume importante de bani în caz că adjudecă trofeul.

A fost un adevărat scandal, după ce oficialii au oferit câte 30.000 de mărci fiecărui jucător dacă se ia titlul mondial, iar aceştia au aflat că rivalii olandezi şi cei italieni au prime de 100.000 de mărci. S-a negociat la sânge, selecţionerul Hemuth Schon ţinând partea Federaţiei şi anunţând că e dispus să trimită toate vedetele acasă şi să apeleze la o echipă secundă a RFG-ului. “Dacă lumea ar şti ce pretenţii aveţi voi, ne-ar scuipa pe stradă”, a spus Schon în faţa echipei, precizând că cei care au câştigat CM din 1954 n-au încasat nicio recompensă din partea statului.
Până la urmă s-a ajuns la suma de 75.000 de mărci, Beckenbauer insistând ca echipa să accepte asta. Iar colegii săi, fotbalişti celebri, precum Sepp Maier, Paul Breitner, Gerd Muller (foto sus), Uwe Seeler, Berti Vogts, Uli Hoeness sau Jupp Heynckes au ascultat vocea Kaiserului şi împreună au câştigat cel de-al doilea titlu mondial din istoria Germaniei. A fost pentru a patra oară când ţara gazdă a luat trofeul, după Uruguay 1930, Italia 1934 şi Anglia 1966.

Cruyff a zburat pe lângă trofeul


Deşi laurii i-a cules Germania, echipa vedetă a Mondialului a fost Olanda. Formaţia lui Rinus Michels fascina prin eleganţa şi dezinvoltura cu care evolua pe teren. Având în spate performanţele extraordinare ale Ajaxului pregătit şi de Ştefan Kovacs, care domina fotbalul european la începutul anilor 1970, echipa lui Johan Cruyff  “rupsese” tot în preliminarii, pe care le încheiase neînvinsă, cu golaverajul de 24-2. Olandezii erau o echipă de boemi, tineri pletoşi, foarte la modă la acea vreme, care-şi permiseseră să vină la turneul final alături de prietene sau neveste, acestea stând cu ei în cantonament.
Pe teren, “Portocala Mecanică” avea un stil aparte. Toată lumea alerga în faţă şi în spate, într-o morişcă ofensivo-defensivă greu de desluşit. “E cel mai organizat haos pe care l-am văzut vreodată”, au spus brazilienii, care şi-au luat-o cu 2-0. Şi mai şifonaţi au ieşit vecinii argentinieni, învinşi cu 4-0. Olanda a ajuns în finală cu 14 goluri marcate şi unul singur primit, ultimul de fapt un autogol al lui Krol, în meciul cu Bulgaria. Conceptul acelei echipei era simplitatea şi plăcerea de a juca, plăcere “hrănită” cu performanţe. Olanda a pierdut finala contra Germaniei, dar a rămas una dintre cele mai frumoase naţionale din istoria fotbalului. “Probabil dacă ar fi câştigat n-ar mai fi fost aşa de faimoasă”, s-a spus despre echipa lui Cruyff.


În finala cu Germania, “Olandezul zburător” a luat mingea de la centru în minutul 1 şi a driblat tot până în careul nemţilor, unde a fost faultat. Neeskens a transformat penalty-ul şi până să se trezească jucătorii adverşi era deja 1-0. Nemţii au întors scorul prin Breitner şi Gerd Muller, folosindu-se de tenacitatea tipic germană, care i-a scos de atâtea ori din impas. În ciuda înfrângerii, Olanda lui Cruyff, Haan, Van Hanegen, Rep, Rensenbrink, Neeskens, fraţii van de Kerkhof a fost socotită cea mai bună echipă a Mondialului. Din lot a făcut parte şi Rinus Israel, primul antrenor străin din istoria Ligii I, care a pregătit-o pe Dinamo în 1991.
Pentru marele Cryff avea să fie primul şi ultimul mondial. În 1978 n-a mai mers în Argentina, deoarece, la Barcelona, unde se mutase, el şi familia sa au fost ţinta unei tentative de răpire. Deşi jucase în preliminarii şi calificase echipa, Cruyff  a refuzat să meargă în Argentina. Alături de Eusebio, el este unul dintre marii fotbalişti ai lumii care n-au reuşit să câştige titlul mondial. Fiu al unei bucătărese de la cantina clubului Ajax, Johan a fost iniţial refuzat la fotbal, pentru că era prea slab. Nu s-a dat bătut şi timpul i-a dat dreptate.

Echipament special pentru vedetă

Liderul Olandei la acea vreme era evident Johan Cruyff. Venise în Germania din postura de “Balon de Aur” şi la 27 de ani era un jucător matur şi valoros. Conştient de nivelul său, Cruyff tăia şi spânzura la echipă şi în Federaţie. Una dintre condiţiile sale bizare a fost ca el să nu joace în echipament adidas, la fel ca restul echipei, deoarece semnase un contract bănos cu Puma. “Ori ca mine, ori nu mai joc”, a spus el. Speriată, conducerea Federaţiei a reuşit să obţină aprobarea concernului de echipament sportiv pentru confecţionarea unui model special dedicate lui Cruyff.  Astfel, pe şort şi pe tricou, el a avut doar două linii negre şi nu trei, cum aveau colegii săi şi cum e linia adidas.


România, reprezentată de Nicolae Rainea


Dacă la Mondialul din 1970, România s-a calificat, după o absenţă de 32 de ani, în 1974 a lipsit din nou de la masa bogaţilor. Calificarea s-a pierdut într-o grupă accesibilă cu RDG, Finlanda şi Albania. La mijlocul preliminariilor, Angelo Niculescu a fost înlocuit cu Valentin Stănescu şi chiar dacă România arăta bine ca echipă, în meciul decisiv contra est-germanilor, disputat la Leipzig, “tricolorii” au pierdut cu 0-2. Degeaba am învins în ultimul joc Finlanda, la Bucureşti, cu 9-0. Generaţia lui Dinu, Lucescu, Dembrovschi, Nunweiller, Dumitru şi Dumitrache,  lângă care veniseră tineri precum Iordănescu şi Mircea Sandu bifa o nereuşită. În preliminarii a jucat din nou şi Nicolae Dobrin, care lipsise la Mondialul din 1970.

România a avut totuşi un reprezentant la Mondialul din 1974. Pe Nicolae Rainea (foto sus, al doilea din dreapta, la revenirea în ţară) . A fost al doilea arbitru român care a prins un turneu final, după Andrei Rădulescu, în 1970. Rainea avea pe atunci 41 de ani şi “exploda” pe plan internaţional, urmând să mai oficieze la CM din 1978 şi CM 1982, dar şi la Euro 1980, unde a condus finala. În 1974, Rainea  a oficiat un meci la centru şi cinci la linie şi s-a aflat în brigada de rezervă pentru finală. “FIFA ne dădea 100 de mărci pe zi, dar o treime trebuia să-i dau la Federaţie, deşi forul mondial era contrariat de asta. Nu m-am ales cu mare lucru din arbitraj, deşi ce am realizat eu n-au realizat restul în 50 de ani”, a povestit  fostul arbitru care în noiembrie a împlinit 80 de ani.

Lato, golgheterul pleşuv


Polonia a făcut un turneu final foarte bun, reuşind să-şi adjudece medalia de bronz, graţie evoluţiilor extraordinare pe care le-a avut Gregorz Lato (fotos sus). Atacantul leşilor, uşor de depistat pe teren, din cauza cheliei cu care se pricopsise de tânăr, a ieşit golgheterul competiţiei, cu şapte reuşite, ultima fiind golul care a adus victoria echipei sale în finala mică, împotriva Braziliei. Lato îşi dispută cu Boniek titlul de cel mai mare fotbalist din istoria Poloniei, cei doi jucând în aceeaşi formaţie şi la la CM 1982, unde Polonia a terminat tot pe locul 3.

STATISTICI
Perioada turneului:  13 iunie – 7 iulie
Echipe participante: Germania de Vest, Olanda, Polonia, Brazilia, Suedia, Germania de Est, Iugoslavia, Argentina, Scoţia, Italia, Chile, Bulgaria, Uruguay, Australia, Haiti, Zair
Finala mare: Germania de Vest – Olanda 2-1
Finala mică: Polonia – Brazilia 1-0
Meciuri:  38
Goluri: 97 (2,6 media pe meci)
Spectatori: 1.865.753 (49.098 media pe meci)
Golgheter: Gregorz Lato (Polonia) 7 goluri
Mascotele turneului au fost Tip şi Tap, doi băieţi care purtau echipamentul Germaniei şi numărul 74

   

Din aceeaşi serie:

VIDEO „Adevărul“ prezintă istoria Cupei Mondiale: 1930 - Finala s-a jucat cu două mingi, iar gazdele au ridicat garduri şi au săpat şanţuri la marginea terenului

VIDEO 1934 - Mondialul lui Mussolini. Dictatorul fascist lua masa cu arbitrii şi a împins Italia către titlu mondial. România a avut un antrenor austriac

VIDEO 1938 - Italia a realizat „dubla”, România a suferit cea mai ruşinoasă eliminare, iar un brazilian a inventat „bicicleta” şi „foarfeca” fotbalistică  

VIDEO CM 1950 - 220.000 de oameni au asistat la eşecul Braziliei pe propriul teren. Portarul Moacyr a plătit toată viaţa pentru golurile încasate de la Uruguay 

VIDEO CM 1954. Germania, campioană mondială cu amatorii. Cum să pierzi în grupe cu 3-8, dar să câştigi finala, în faţa aceleiaşi echipe, Ungaria

VIDEO CM 1962 - Mondialul „Diavolului şchiop” şi al „Bătăliei de la Santiago”. Garrincha, fotbalistul care a avut 14 copii, a adus un nou titlu Braziliei

VIDEO CM 1966 - A fost sau n-a fost gol la şutul lui Hurst? Un tuşier azer a luat cea mai grea decizie din istoria fotbalului

VIDEO CM 1970 „Tricolorii“ au fost aproape de o catastrofă aviatică pe drumul spre Mexic, care l-a şocat pe Dobrin. Cum i-a tratat Pele pe ai noştri

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: