„Balonul de Aur” nu înseamnă, cum ar putea crede cei tineri, doar Cristiano Ronaldo şi Leo Messi, cărora voturile selecţionerilor, căpitanilor şi ziariştilor de pe toată planeta, previzibile şi deja monotone, le acordă trofeul din 2008 încoace. Nu mai contează că Manuel Neuer, portarul Germaniei, i-a învins pe amândoi (4-0 cu Portugalia, în grupe, şi 1-0 cu Argentina, în finală) la Mondial, totuşi cea mai relevantă competiţie a fotbalului. Aşa cum şi în 2010, când Spania triumfa la turneul final, Andres Iniesta şi Xavi erau privaţi de „Balonul de Aur”, acordat atunci argentinianului. Şi Ronaldo, şi Messi sunt fotbalişti uriaşi, cu abilităţi şi cifre incontestabile, dar permiteţi-i suporterului de rând să aibă nostalgia unor trofee câştigate de Paolo Rossi sau de Zinedine Zidane. Adică eroi ai unor turnee finale de neuitat şi campioni mondiali nu doar la “Clear Shampoo” sau la “Pepsi”.

O istorie neştiută

La “Balonul de Aur” 2014, povestea se află undeva pe al 14-lea ecran al site-urilor sau la demisolul paginilor de sport. La gala găzduită de “Kongresshalle” din Zurich, FIFA i-a acordat un premiu special lui Hiroshi Kagawa, un japonez de 90 de ani, cel mai vârstnic jurnalist care a relatat de la Cupa Mondială din Brazilia.

Hiroshi s-a născut la Kobe, în 1924, când campioană a Angliei era Huddersfield Town, Iar Uruguay-ul lui Cea şi al lui Nasazzi câştiga la Paris primul titlu major, la ultima Olimpiadă organizată de Pierre de Coubertin. Timp de 40 de ani, gazetarul nipon a fost prezent la zece ediţii ale turneelor finale, începând din 1974 şi până în 2014, lipsind doar la ediţia sud-africană (2010), din cauza unor probleme de sănătate. Aşadar, cu doar un Mondial mai mult decât regretatul Ioan Chirilă, jurnalistul român care a acoperit, aşa cum numai el ştia s-o facă, nouă turniruri fotbalistice, din 1966 şi până în 1998.


1974, la Mondialul din Germania: Hiroshi Kagawa, într-un dialog cu legendarul fotbalist olandez Johan Cruyff 

Bloc-notes şi stilou în era smartphone

„Înconjurat de telefoanele mobile şi de dispozitivele de înaltă tehnologie folosite de colegii săi niponi, Kagawa şi-a aşezat pe pupitrul de pe Arena Pernambuco din Recife un blocnotes şi un stilou, aşteptând să înceapă meciul Japoniei”, scria fifa.com pe 23 iunie 2014, în timpul Mondialului brazilian, într-un articol-reverenţă pentru veteranul din Ţara Soarelui Răsare.

Hiroshi a şi marcat goluri, în tinereţe, dar s-a oprit în 1944, când a fost înrolat în armata imperială. Erau ultimii ani din Al Doilea Război Mondial, iar fotbalistul obişnuit cu raidurile în careurile adverse s-a trezit în misiuni de luptă, la bordul avioanelor încărcate cu explozibil. Mai mult, a fost antrenat pentru misiuni sinucigaşe, laolaltă cu alţi piloţi-kamikaze. “Am avut  şansă şi am scăpat cu viaţă din acele vremuri tulburi”, surâde jurnalistul după aproape 70 de ani. În urma bombardamentelor atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, Japonia capitula, iar la picioarele lui Hiroshi, un soldat cu uniforma zdrenţuită, se întindea o ţară în ruine. “Fotbalul mi se părea unul dintre puţinele lucruri pozitive în lumea aceea. Şi m-am gândit că este un drum pe care pot porni ca să ajut un pic Japonia”, îşi aminteşte Hiroshi începuturile profesiei de jurnalist. O confesiune care merită măcar câteva dintre aplauzele cuvenite mingilor galbene din vitrina lui CR7.


Acest articol a fost publicat şi pe alinpaicu.ro