Jucam la Rapid dar mă antrenam la noi în luncă...

Pe vremea lui Ceauşescu, cea mai mare bucurie a unui copil, era să facă sport. Eu eram toată ziua pe câmp şi băteam mingea cu toţi băieţii satului. Oficial jucam la Turbina. Am avut odată un meci contra unei echipe Confecţia APACA se numea, iar antrenorul lor era din Chiajna. Îmi aduc aminte şi de altfel n-o să uit niciodată, noi am jucat fără ghete în picioare, n-aveam nimic mai de Doamne-ajută pe noi şi i-am bătut cu vreo 15-0! După meci, a venit antrenorul lor la mine şi mi-a zis: „nu vrei să joci la noi la Confecţia?” Aveam vreo 12 ani. M-am dus şi am jucat ascuns, pe şest adică... fără să mă legitimez. Când am dat gol, m-au luat la întrebări, m-am pierdut şi le-am spus numele fără să vreau.

După o jumătate de an a venit la mine Ion Michi Mihăilescu ( fost jucător la Rapid, pe atunci antrenor n.r). Mi-a dat 5 lei şi m-a întrebat: „nu vrei să vii la Rapid?”. Era prin 62, 64 cam aşa....

Dar eu mai fusesem la Rapid la preselecţii, problema e că eram prea mic de înălţime şi mă picau. Am făcut preluări pe piept, driblinguri, pase, eram talentat, ăsta e adevărul... Şi am rămas la Rapid un an şi jumătate, aproape doi. Jucam la ei şi mă antrenam în luncă la noi.

Când jucam aici în Chiajna mai stăteam şi-n poartă. Pusesem la punct o regulă: câte goluri iei, atâtea şuturi în fund primeai! Ha! ha! Ha! Ce vremuri...

Când am ajuns la Steaua a trebuit să învăţ câteva cuvinte în maghiară... altfel nu primeam mingea

Vreau să ştiţi că noi, cei din generaţia noastră am avut mereu modestia celor care muncesc din greu pentru orice realizare.

La 15 ani am ajuns la echipa Juniori 2 şi după vreo 4-5 meciuri m-au băgat la Juniori 1. Aici, la Juniori 1 ne dădeau friptură la Hotel Astoria de lângă Gara de Nord, aparţinea CFR-ului. Atunci am mâncat prima friptură... Apoi, la 16 ani am ajuns la echipa mare. Primeam o indemnizaţie de 800 de lei şi mi-au făcut palton. Era ceva...

Nu ajunsesem încă cunoscut. În 1967, când am jucat cu Piteştiul, ăia nici nu ştiau cum mă cheamă!

În anii aceia mă pomenesc, la un moment dat, cu un tovarăş lângă mine, care-mi spune, fără să clipească: „Dumneata trebuie să mergi în armată la Roman!!!”. Şi-am ajuns la Roman. M-au îmbrăcat în haine militare, m-au tuns, am stat o lună şi-am făcut instrucţie la fel ca toţi ceilalţi. Singurul avantaj era că mă culcau la infirmerie.

Eram singurul fotbalist care făcea armata!

Între timp se juca finala Cupei. Cu trei zile înainte de finală au venit şi m-au luat. După meci, bătusem cu 2-1, am zis: gata! Am scăpat de armată! Mai ales că dădusem şi-un gol... Nu mi-a mers. M-au luat din nou şi am stat în armată până au venit cei de la Steaua şi mi-au făcut formele să ies. M-au făcut locotenent. Partea amuzantă e că la început nu prea mi-a plăcut la Steaua, nu mă simţeam în largul meu acolo, erau mulţi jucători vorbitori de limba maghiară (Lajos Sătmăreanu, Karol Haydu, n.r) şi nu prea comunicam cu ei dar după un timp situaţia s-a schimbat şi ne-am împrietenit.

Am fost numit de două ori cel mai bun fotbalist al anului, în anii 1973 şi 1975. Mi-au dat o cupă şi un grad în plus în armată.

Noi loveam mingea cu ambele picioare

Nu vreau să zic de mine că eram cel mai bun. Toţi eram! Noi loveam mingea cu ambele picioare. Aveam antrenori adevăraţi, profesionişti, specializaţi... oamenii ăia aveau ochiul format şi descopereau imediat talentele, ghiceau imediat cine va face carieră în fotbal.

Ce fel de antrenor sunt eu? Hm! Antrenamentele pe care le face Liţă Dumitru nu le face nici Dumnezeu. Eu fac cu ei şi patru antrenamente pe zi când suntem în cantonament, chiar şi pe timp de iarnă.

Uite, ăsta e unul din răspunsurile pentru starea deplorabilă în care se află fotbalul românesc: jucătorii nu se implică trup şi suflet, nu sunt serioşi, conştiincioşi, nu-şi doresc performanţă ci bani, nu joacă pentru echipă ci pentru ei, nu gândesc meciul, şi cei mai mulţi sunt cu mintea plecată la întâlnire pe facebook. A dispărut ambiţia din jucători. Dar ştiţi ce ambiţie? Aia care te face să muşti din teren sau să ai motor la picioare, să simţi coechipierii chiar dacă sunt toţi în spatele tău, să-i vezi cu ochiul minţii, să ai al şaselea simţ şi să anticipezi mişcările adversarului. Acum nu se mai joacă aşa....

M-a ajutat Valentin Ceauşescu

Când am preluat echipa de copii din Chiajna, mâncau bătaie cu 20-0. Acum îi bate pe juniorii de la Steaua şi Dinamo. Am plecat cu ei şi-n Germania.

Fotbalul din România, cu regret o spun, a ajuns atât de mâncat de putregaiul corupţiei şi-al amatorismului, că mi-e greu să-mi imaginez un viitor ca antrenor aici. Cei care conduc fotbalul de ani de zile au dat licenţe de antrenor pe bani. Orice neica-nimeni care n-a avut nicio tangenţă cu fotbalul şi-a putut lua cu bani licenţă să antreneze.

Eu am obţinut cea mai înaltă licenţă de antrenorat în Germania. Am plecat acolo în 1988 şi am şi rămas. Ca să fiu împreună cu familia mea a pus o vorbă bună pentru mine Valentin Ceauşescu. M-a rugat să am grijă să nu vorbesc nimic pe acolo la Europa Liberă. Eu n-am făcut lucruri de-astea. Eu mi-am văzut de treaba mea.

M-am retras din fotbalul românesc la 38 de ani şi-am mai jucat în Germania până la 44 de ani. Fotbalul a fost meseria mea., pentru fotbal mi-a sacrificat, familia, tinereţea... Nu am fost foarte apropiat de copiii mei din prima căsătorie, conjunctura era de aşa natură că abia puteam să-i văd, eram mai mereu plecat în cantonamente. M-am gândit odată şi-am socotit cât timp am stat prin cantonamente: puse cap la cap, zi de zi, se fac în total 10 ani.

Bani? Nu am câştigat bani cum se vorbea pe la colţuri sau cum îşi imaginează lumea. La Cupa Mondială am primit 400 de dolari şi a trebuit să dăm 200 pe motiv că erau inundaţii în ţară.

Cel mai bun antrenor al României? Categoric Mircea Lucescu. Este un geniu. Este, de departe, cel mai bun antrenor pe care l-a avut România.

Jucători buni avem pe care să-i creştem şi să-i facem de talie internaţională. Dar ne lipsesc antrenorii buni şi mai multe academii de fotbal. Singura cu care ne mai putem lăuda este cea a lui Hagi.

Fotbalişti români valoroşi? Despre cei de acum nu am nimic de zis, mai bine mă abţin, e cel mai bine... Se va naşte un al doilea Hagi, o să vedeţi... trebuie să se nască. Până una alta eu îi admir pe englezi şi pe spanioli. Joacă fotbal dumnezeieşte iar Messi e senzaţional.

Reţeta: muncă, sacrificii, seriozitate

Dezamăgiri? Am câteva... începând de la rude, foşti prieteni... Eu nu pot să le schimb mentalitatrea oamenilor vizavi de sport şi performanţă. Mulţi au impresia că succesul vine dacă apari la televizor când ai dat o pasă bună. O carieră în fotbal se construieşte greu dar aici în România oamenii nu vor să audă de aşa ceva.

Respect? Problema cu respectul pentru valorile sportului stă în felul următor: oamenii deştepţi, cu o inteligenţă peste medie au înţeles fără să le explice nimeni că în spatele talentului unui fotbalist stau ani de muncă grea, istovitoare, sacrificii şi seriozitate. Pentru cei care nu se încadrează în categoria asta, nu am nimic de comentat pentru că ei oricum nu citesc nimic....

Amintiri despre fotbalul de altădată...

La Campionatul Mondial din 1970 din Mexic, am cunoscut pe doamna Elena Lupescu, soţia regelui Carol al II-lea. Ne-a invitat la castelul domniei sale, era un ranch frumos, am tăiat un viţel. Pe vremea aceea avea o fabrică de confecţii în Mexic. Am stat acolo trei zile.

Apoi am avut meciul cu Brazilia. Eu n-am avut niciun pic de emoţii... Aveam respectul ăla pentru Pele şi un pic de teamă...aşa.... dar după ce i-am luat mingea de vreo patru, cinci ori şi l-am deposedat prin driblinguri am scăpat de trac şi de teamă şi-am jucat dezinvolt. M-am achitat cu brio. Pele era destul de irascibil, înjura, scuipa, dădea coate, lovea cu mâinile, dar eu eram mai tânăr decât el cu opt ani şi până la urmă i-am făcut faţă, intram decis în minge. După meci Rică Răducanu şi Tătaru s-au dus seara într-un bar deşi n-aveau voie. Acolo s-au luat de gagica patronului, care, supărat, a vrut să-i împuşte pe-aştia doi, a fost scandal mare, dar au muşamalizat totul.

Pe Rică Răducanu cam toţi îl ştiam de frică, era bătăuşul echipei, el după ce-ţi dădea un pumn spunea că a dat în glumă... Când am ieşit odată la încălzire, eram pe un teren al Rapidului, un tip care stătea în spatele porţii unde se afla Rică i-a spus: „Băi Rică ia şi tu o gură de şpriţ!”. Ăsta, s-a întors la el şi i-a strigat:„Pleacă, bă, că-ţi dau o ghiulea...”. Ăstălalt, nimic, tot insista,“Ia o gură de şpriţ!”... Şi la un moment dat s-a întors Rică şi când i-a dat ăstuia un pumn în cap, i-a făcut fractură deschisă de craniu A doua zi au scris toate ziarele vremii. Apoi s-a mai întâmplat încă o dată, numai că de data asta neaTinel nu l-a mai iertat şi l-a amendat. Dar el nu s-a potolit, i-a dat un pumn lui Rămureanu, era portar la noi. Ăsta i-a apărat câteva şuturi ale lui Rică, pentru că la antrenamente se băga în atac, când făceam miuţa, iar Rică, de draci i-a dat un pumn în cap de l-a liniştit... Apoi l-a amendat nea Tinel cu o grămadă de bani...

Pe urmă lui Rică îi căşunase pe Lucescu, nu-l plăcea deloc pe Lucescu, că ăsta era un băiat frumos, ştia vreo trei limbi străine şi-n plus toate gagicile când mergeam în străinătate se uitau în primul rând la Lucescu. Era un băiat foarte drăguţ, amabil şi educat. Rică Răducanu nu-l putea înghiţi. Trebuia să se uite şi la el. Şi i-a promis-o, plus că făcea glume de-astea că te loveşte cu pumnul, el fusese boxer. N-a scăpat nici Lucescu, i-a dat un pumn odată de l-a amorţit. Mircea n-a făcut scandal şi-a văzut de drumul lui... După aceea i-a venit rândul lui Radu Nunweiller.

Ah, şi-a mai făcut Rică o boacănă, eu n-am fost prezent dar mi-au spus jucătorii. Am fost să jucăm în Congo Brazzaville... Când s-a făcut seară, din tribune se vedeau doar dinţii... La un moment dat au început tribunele să huiduie şi să fluiere că se făcuse un vacarm de nedescris. Rică Răducanu se întorcea din în când în când la spectatori şi le făcea semne obsecene. Ăştia au luat foc.... era şi ziua lor naţională! Şi asta nu a fost tot... Jocul curgea către un 0-0, însă prin minutul 80 arbitrul a dat un penalty care nu prea fusese. Initial Rică i-a potolit pe colegi spunând că: lăsaţi bă că apără tăticul! Doar că a luat gol! Atunci a chemat arbitrul până la el. Ăsta a venit că nu ştia ce vrea. Rică i-a dat una în cap de l-a zăpăcit, reproşând că a dat penalty aiurea...

Ăsta a fost Rică... băiat bun de altfel...