Traumele pandemiei: „Am ajuns să savurăm necazurile altora din cauza fricii de virus!“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ştirea îmbolnăvirii lui Novak Djokovici a fost primită cu mare entuziasm în mediul online
Ştirea îmbolnăvirii lui Novak Djokovici a fost primită cu mare entuziasm în mediul online

„Weekend Adevărul“ a luat legătura cu George Forţu, psiholog, într-o încercare de a afla motivele pentru care, în anumite situaţii, pandemia a scos tot ce e mai rău din oameni.

COVID-19 e o boală care atacă plămânii, dar care a lăsat urme adânci şi asupra sănătăţii mintale a oamenilor. Rezultatul? Satisfacţia cu care sunt întâmpinate ştirile despre îmbolnăvirile unor vedete, care au subestimat pericolul.

„Omitem de multe ori că şi sănătatea mintală e tot sănătate!“. Această frază a fost rostită, într-o intervenţie televizată, de profesorul Alexandru Rafila, reprezentatul României în Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS).

Şi a trecut neobservată, deşi în spatele ei se ascunde o problemă gravă! Vorbim despre traumele psihologice cauzate de perioada izolării şi de campania de isterie şi panică indusă de televiziunile de ştiri. Ne vom convinge de aceste traume, dacă parcurgem reacţiile apărute în mediul online, la ştirea îmbolnăvirii lui Novak Djokovici cu COVID-19, în urma organizării unui turneu de tenis, în care sârbul şi ceilaţi participanţi n-au ţinut cont de normele distanţării fizice. „Sper ca măcar soţia lui să aibă o formă gravă, chiar să şi moară, căci numai aşa îi iese din cap prostia 5G“, a fost doar unul dintre comentariile şocante postate pe adevarul.ro.

„Weekend Adevărul“ a luat legătura cu George Forţu (foto), psiholog, într-o încercare de a afla motivele pentru care, în anumite situaţii, pandemia a scos tot ce e mai rău din oameni.

Imagine indisponibilă

„Weekend Adevărul“: De ce a apărut această categorie de oameni care savurează ştirile negative legate de coronavirus? De ce le aşteaptă cu sufletul la gură? 

George Forţu: Orice întâmplare dramatică ne pune în contact cu propria noastră angoasă legată de moartea proprie, cu vulnerabilitatea noastră şi, de cele mai multe ori, dacă nu ne bucurăm, pur si simplu, suntem fascinaţi de ştirile negative care ne ţin cu sufletul la gură. De ce asta? Pentru că, pe de o parte, ne sunt excitate sistemele de supravieţuire care sunt inconştiente şi vrem să vedem pericolul de care să ne păzim. Pe de altă parte, suntem bucuroşi că pericolul nu ni se întâmplă nouă. O problemă a apariţiei acestei categorii de oameni, care savurează ştirile negative, o reprezintă toate acele instituţii, organizaţii şi persoane care fac public un eveniment negativ, fără să înţeleagă efectul în timp asupra celor care privesc şi intră în contact cu acestea. Putem vorbi de o educaţie  făcută cu televizorul sau de o condiţionare pozitivă la un factor negativ, în sensul că:

*Pentru televiziunea / organizaţia care prezintă ştirea obţine un număr cât mai mare de urmăritori / telespectatori;

*Privitorul obţine doza prin care se deconectează de la monotonia propriei vieţi, factorul negativ fiind reprezentat de faptul că ştirea negativă trebuie să devină din ce în ce mai negativă, să spun aşa, pentru a se ridica la nivelul de toleranţă al spectatorului. Spectator care deja are un antrenament şi nu mai obţine acea stare la fel de uşor ca înainte. Toleranţa la senzaţional a telespectatorului creşte cu fiecare minut de ştire negativă.

De ce există aceeaşi bucurie, când câte un om celebru (Djokovici, Boris Johnson) care, în mod evident, a încălcat nişte norme sanitare sau n-a recunoscut pericolul reprezentat de coronavirus, se îmbolnăveşte şi apare ştirea în presa? 

Un factor pentru care putem ajunge să savurăm necazul unui alt om, în cazul nostru infectat sau suspect de coronavirus, ar fi frica. La nivel inconştient, identificăm virusul ca fiind orice altă persoană care nu suntem noi. Celălalt a devenit pericolul, care, dacă este izolat, internat, expus, tras la răspundere de presă sau de alte autorităţi, ne bucurăm! Fără să ne dăm seama, ne bucurăm că „pericolul“ a fost prins, vinovatul a fost prins şi atunci acea frică se diminuează. Dar nu pentru mult timp. Aflaţi într-o situaţie în care ni se spune constant că vieţile noastre sunt puse în pericol, nu putem spune că trăim, ci că supravieţuim.

Există vreo explicaţie psihologică pentru că a apărut şi o altă categorie de oameni care savurează nişte veşti proaste, până la urmă, cum ar fi apariţia unui număr mai mare de cazuri noi, pentru simplul motiv că le sunt validate convingerile? Adică, această dorinţă de a spune „Am avut dreptate!“ se poate transforma în ceva bolnăvicios?

Orice exces, fie el şi de dreptate, se poate transforma în ceva bolnăvicios, în sensul că ne împiedică să înţelegem şi să ne trăim viaţa, privind-o şi din alte perspective, precum iubirea, moralitatea, armonia. Dacă înţelegem că noi, ca indivizi, dar şi ca omenire, trecem printr-o criză (o situaţie cu totul şi cu totul neobişnuită, anormală) a modului de organizare a vieţii, cauzată de acest virus nenorocit, atunci putem înţelege că orice comportament (atitudine, intenţie, gândire, răspuns, etc) anormal într-o situaţie anormală este normal. Nu doar la nivel de individ trăim stări anormale, necunoscute nouă, dar şi la nivel de grupuri, de naţiuni şi de rasă.

Revenind puţin la cazul Djokovici, totuşi, de ce trebuie să ne bucurăm că el s-a îmbolnăvit, dacă asta nu schimbă cu nimic vieţile noastre?

Răspunsul la această întrebare mă duce cu gândul la acel „Am avut dreptate!“ de mai sus, care însoţeşte satisfacţia celui care urmează regulile şi sfatul tatălui (al autorităţii) şi care are parte de o întărire a convingerii că face bine că ascultă de tată şi nu se încumetă ca Djokovici să pună la încercare puterea (mania) tatălui. Cum a îndrăznit să se încumete să facă abstracţie de pericolul care ne-a îngrădit nouă libertatea de a trăi, aşa cum dorim? Cum a îndrăznit? Evident, gelozia, poate chiar invidia, nu ne sunt străine, dar pot fi în afara conştienţei noastre.

După patru luni, ştim multe despre virus şi despre măsurile sanitare care ne pot feri de el. Şi, totuşi, în continuare, unii au impresia că salvarea ar trebui să vină de la alţii. Adică, de la Guvern, prin implementarea unor restricţii şi amenzi. E în firea omului să creadă că salvarea va veni de la altcineva, în loc să accepte că te poţi salva singur, respectând nişte reguli de bun simţ?

Efectul regimului comunist asupra psihicului nostru de români încă se vede în submisivitatea excesivă. Aşteptăm cu sufletul la gură ca tăticul (Rafila, Cercel, Arafat, figura celui ridicat la nivel de responsabil) să ne spună să ne spălăm pe mâini şi la ce oră să dormim şi cât şi cum să ne trăim vieţile. Nu ne asumăm responsabilitatea, astfel încât toate măsurile de protecţie pentru noi şi pentru cei din jurul nostru să vină din impulsul propriei noastre gândiri şi voinţe.

Întotdeauna senzaţionalul a crescut ratingul. Se vede şi în modul în care televiziunile anunţă, de obicei, moartea unui om, pe un ton cu care suntem obişnuiţi să aflăm veşti bune, de sărbătoare, şi nu de înmormântare.    Poate că, pentru prima oară în vieţile noastre, ne confruntăm cu responsabilitatea faţă de propria noastră viaţă şi faţă de persoanele dragi, semnificative din viaţa noastră. Poate pentru prima dată în viaţă, realizăm importanţa acţiunilor noastre şi impactul lor asupra vieţilor celor apropiaţi nouă. Dacă nu mă protejez pe mine, atunci îl pot pune în pericol pe cel de lângă mine. Această pandemie poate avea un efect pozitiv asupra noastră, ca români, în procesul nostru de reconectare la valorile umane proprii.  George Forţu, psihoterapeut psihanalitic şi psiholog sportiv
Stire

„În confruntarea rating versus sănătate mintală, e clar cine câştigă!“

Într-un interviu pentru „Adevărul“, Doina Azoicăi, preşedintele Societăţii Române de Epidemiologie, remarca răul făcut de televiziunile de ştiri din România, de la începutul pandemiei: „E o mare greşeală din partea celor care spun că această boală nu există, dar la fel de mare e şi eroarea celor care se panichează şi o privesc ca pe o fatalitate. Aici au fost şi multe televiziuni care au transmis acest mesaj, panicându-i pe oameni. Şi nu e corect“. Întrebat despre acest aspect, George Forţu n-a fost deloc surprins că, în numele rating-ului, a fost călcată în picioare orice etică jurnalistică. „Legat de responsabilitate, problema ştirilor negative este generată de inconştienţă. În psihologia situaţiei de criză, victimele sunt împărţite în patru categorii, în funcţie de gradul de expunere la pericol: 

*victimele directe;

*familia şi cei apropiaţi victimei;

*martorii direcţi ai evenimentului;

 *martorii care privesc sau află despre evenimentul cu victime, prin intermediul imaginilor transmise la ştiri;

Pentru a reduce numărul de victime din rândul celor din a patra categorie, este evident ce putem face, dar de când sănătatea mintală este o prioritate la noi în ţară? În confruntarea rating versus sănătate mintală, putem deduce singuri cine câştigă detaşat“, a afirmat George Forţu.

Sport



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite