Toma Prădatu: „Eu am murit la Caracas“
0
Fostul secretar adjunct al FR de Gimnastică e obligat să trăiască într-un scaun cu rotile după ce a fost împuşcat în Venezuela, în 1998. Toma Prădatu a rememorat pentru „Adevărul“ clipele de groază de acum 12 ani şi calvarul pe care-l trăieşte de atunci.
Într-un apartament micuţ din cartierul Colentina, la margine de oraş, acolo unde începe zona de case, trăieşte un om care a trăit pentru sport, dăruindu-i cei mai frumoşi ani ai săi. Departe de cei pe care i-a ajutat, deseori, sprijinit îndeosebi de familie.
În august trecut a împlinit 64 de ani şi se numeşte Toma Prădatu. Un nume parcă predestinat dacă ne gândim la nenorocirea care s-a abătut asupra sa...
Împuşcat de doi bandiţi în Venezuela
Mai bine de 12 ani şi jumătate au trecut de la tregedia care i-a schimbat viaţa fostului secretar general al Federaţiei Române Gimnastică. La 20 martie 1998, pe când însoţea lotul feminin într-o deplasare la Caracas, în Venezuela, a fost împuşcat după ce a refuzat să le dea unor răufăcători ce îl urmăriseră diurna gimnastelor pe care tocmai o scosese de la bancă. Glonţul a trecut prin omoplat, i-a perforat plămânul, iar apoi i-a atins coloana vertebrală, secţionându-i măduva spinării...
N-a fost un act de vitejie, ci mai degrabă ceva instinctiv. „N-am avut timp să mă gândesc. Nu puteam să le dau geanta. În ea erau banii fetelor, toate actele", mărturisea mai apoi omul de sport care, din cauza acelei întâmplării, este nevoit şi astăzi să-şi petreacă majoritatea timpului într-un scaun cu rotile.
Din omul sprinten şi voinic, care avea grijă de fetiţele de la lot, fiind responsabil, printre altele, cu pregătirea deplasărilor, a rămas acum doar siguranţa şi totodată echilibrul cu care vorbeşte, precum şi... mustaţa (o marcă înregistrată a gimnasticii româneşti dacă ne gândim că nu este singurul care poartă). „Pe asta nu o rad. E tot ce mi-a rămas. Şi amintirile. Pe astea nu mi le ia nimeni. Şi au fost multe amintiri... Multe şi frumoase. De ce să mint?!", povesteşte fostul oficial FRG.
Gândurile i-au zburat spre fiica şi soţia lui
O parte a amintirilor sale răzbat dintr-un sertar al bibliotecii. E plin cu poze. Scoate câteva vechi de peste 10-20 de ani. Zâmbeşte atunci când le priveşte. Ni le arată, dându-ne explicaţii pentru fiecare. „Aici eram în China, la un concurs, cu Simona Amânar, cu Marius Gherman şi alţi şase campioni olimpici. Asta-i din Elveţia, de la un concurs de verificare. Uite aici, sub palmierii ăştia, sunt în Venezuela, chiar aproape de locul unde am fost împuşcat...", îşi aminteşte Toma Prădatu.
„Anul trecut era să dau în cangrenă"
Toma Prădatu se mai întâlneşte cu foştii colegi din sport doar la evenimente caritabile
Face o scurtă pauză, apoi continuă. „Când s-a întâmplat nenorocirea am fost conştient câteva minute, iar gândul meu a zburat la fiica mea, la soţie, iar apoi la Cosmin, băiatul meu. Aşa s-a întâmplat atunci, apoi s-a rupt firul", îşi aminteşte fostul secretar federal, cu vocea sa calmă şi apăsată din scaunul în care a fost condamnat să privească lumea.
Din când în când în timpul discuţiei, Toma îşi trage suflul şi se ridică în mâini uşor de pe scaun, apoi se aşază înapoi. Trebuie să lase să circule sângele şi mai jos de brâu, astfel riscă să ajungă din nou în spital, în stare gravă, ca anul trecut.
„Am stat două luni în spital. Era să dau în cangrenă din cauza statului pe scaun. Sângele nu mai circula şi mi s-au făcut ca nişte furunculi pe fese... . A trebuit să stau în spital până m-au curăţat. Fundaţia Olimpică m-a ajutat să-mi cumpăr o pernă pe care să stau când sunt în cărucior. A costat 550 de euro. Din Elveţia mi-au adus-o...", adaugă mulţumit stâlpul de bază de altădată al forului care aducea României cele mai multe medalii olimpice.
„Oricum, eu am murit în 1998, la Caracas. M-am trezit după două zile, dar eram alt om, de parcă se născuse altcineva", murmură cu o voce ştearsă Prădatu.
Ax, câinele său drag, a murit când a plecat în spital
Cei mai buni prieteni ai lui Toma Prădatu, probabil şi cei mai credincioşi, sunt cele cinci pisici şi câţeluşa Tişa. Anul trecut, Ax, lupul de 14 ani, a plecat dincolo...
„Ştiam că aşa se va întâmpla... Era slăbit. Îmbătrânise. Când mă uitam la el mă vedeam pe mine. Am plecat la spital şi s-a uitat lung când am ieşit pe uşă. Apoi, când a venit soţia în vizită la mine, a început să plângă şi am înţeles... Fiecare animăluţ din casa asta a fost luat de pe stradă. Erau abandonaţi şi bolnavi".
„Am învăţat să nu mă mai amăgesc"
Soţia, Liliana, l-a susţinut tot timpul Fotografii: MARIAN BURLACU
Toma Prădatu nu-şi mai simte corpul de la brâu în jos, putând să-şi mişte doar braţele şi capul. De circa doi ani a început să simtă dureri şi în membrele inferioare.
„După transplantul de celule stem, pe care l-am făcut la Beijing, în timpul Jocurilor Olimpice din 2008, am început să simt senzaţia de rece, cald...", ne spune omul de gimnastică. Acesta nu se lasă însă amăgit de aceste simptome: „Mulţi mi-au zis că e de bine. Ce să fie de bine?! Nu mă mai amăgesc singur... Şi aşa m-am obişnuit greu cu gândul... Am 64 de ani...".
Aflat în imposibilitatea de a merge singur, are nevoie de ajutor tot timpul. Chiar dacă are lift şi rampă la bloc, tot nu poate urca singur. „E prea abruptă rampa. Nu mai am forţa necesară şi atunci trebuie să rog să mă ajute cineva. Dacă nu e cineva din familie lângă mine sau care să vină, vreun prieten bun, eu nu zic nimănui să mă ajute. E greu de înţeles. Doar cei în situaţia mea pot pricepe uşor. Copiii, care se joacă jos, lângă bloc, mai vin şi mă întreabă. «Nenea, aveţi nevoie de ajutor?» Nu vreau să cerşesc milă nimănui. Ştiu exact cum îi priveam şi eu înainte pe alţii aflaţi în asemenea situaţie", mai spune Toma.
„Avem mulţi sportivi valoroşi"
Vara, a mai ieşit din casă pentru a se plimba prin parc, pentru a se întâlni cu prietenii, să mai joace un şah... Acum însă, o dată cu venirea toamnei, situaţia s-a schimbat „Voi sta în casă, până la primăvară. Completez integrame şi sudoku. Mă joc cu prietenele mele, cele cinci pisici şi Tişa, câinele meu. Toţi au fost, mai mult sau mai puţin ca mine, adică bolnavi. Soţia mea i-a luat, i-a îngrijit şi acum sunt nişte şmecheri. Tot salariu pe care îl ia Liliana - e administrator de bloc- se duce pe mâncarea lor", spune cu o licărire în ochi, după care mai aruncă un ochi spre televizor.
La curent cu tot ce se întâmplă în sportul românesc, dar mai ales în gimnastică, domeniu căruia i-a pus pe tavă viaţa sa, Toma Pădatu deplânge starea precară în care se află acesta. „Televizorul stă aproape nonstop pe Eurosport. Canalele tv de la noi dau numai fotbal şi cancan. Parcă ne-am săturat toţi să auzim numai de Bomba-sexy şi Bianca lui Bote. Avem sportivi valoroşi care trebuie scoşi în faţă", concluzionează fostul oficial FRG.
" Eu am murit în 1998, la Caracas. M-am trezit după două zile, dar eram alt om, de parcă se născuse altcineva. "
" După accident am putut înţelege care este treaba cu prietenia şi cât însemnam pentru unii sau alţii. "
" Marele meu regret este că mi-am chinuit familia în toţi aceşti ani. Cel mai mult a avut de tras soţia mea, Liliana. "
Toma Prădatu
fost secretar federal
de gimnastică
„Există ceva acolo, sus, o karmă..."
Chiar dacă un perete al holului din casă este plin de icoane, Toma Prădatu n-a crezut niciodată în Dumnezeu. „Totuşi există acolo, sus, o karmă care ori te înalţă prea sus, ori te coboară de nu te mai ridici. Eu intru în a doua categorie...", se confesează fostul secretar general al FRG. Din hăul în care a fost trimis în 1998, Toma a fost ridicat de familie, care i-a arătat pentru ce trebuie să lupte. De atunci i s-au „cernut" şi prietenii, care au rămas foarte puţini.
Se încarcă comentariile...
