Steaua – Ajax, istoria meciului pe care nu l-am văzut

Steaua – Ajax, istoria meciului pe care nu l-am văzut

Legiunea Negreşti Oaş sau de ce este frumoasă Steaua FOTO Adevărul/Alin Paicu

N-o să găsiţi, în rândurile următoare, cronica unei şaisprezecimi de finală din Liga Europa, pentru că ziarele şi televiziunile de sport au spus deja totul, de la 1-4-3-3-ul Stelei până la revelaţiile mistice ale patronului. Aici este o poveste despre copilărie, pasiune şi fericire între Diham şi Piaţa Muncii.

Ştiri pe aceeaşi temă

Dacă aţi dat click aici, o să fiţi probabil dezamăgiţi. N-am văzut “Minunea de pe Arena Naţională”, deşi locuiesc la o staţie de tramvai distanţă, poate din comoditate, poate pentru că am fost anul trecut la Steaua-Twente şi la România-Olanda. N-am văzut meciul cu Ajax Amsterdam nici măcar la televizor, întrucât sunt abonat la un alt operator de cablu, şi m-am mulţumit cu Harvey Keitel în “City of  Industry”, difuzat, probabil, a 11-a oară.

Acest articol nu este despre strategul Laurenţiu Reghecampf, nici despre managerul Mihai Stoica. Nu este nici măcar despre Iasmin Latovlevici ori despre Vlad Chiricheş, eroii calificării formidabile a “roş-albaştrilor” (2-0, 4-2 la penalty-uri, după 0-2 în tur). Aceste rânduri sunt, pur şi simplu, despre dragoste.

Sondajul

În intervalul 1-2 noiembrie 2011, Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie a efectuat un sondaj de opinie privind apetenţa românilor pentru fotbal. Potrivit datelor culese şi procesate de IRES, 42% din români, aproape 8.000.000 de oameni, sunt pasionaţi de sportul-rege. Din rândul microbiştilor, aproape jumătate, adică 45,6%, sunt fani ai Stelei – în jur de 3.700.000 de suporteri. Sondajul a mai relevat că, din totalul susţinătorilor stelişti, 52,9% sunt femei (aproximativ 2.000.000), faţă de 38,2% bărbaţi (1.400.000). Totodată, mai arată acelaşi studiu,gruparea din Ghencea se bucură de cei mai tineri suporteri - 300.000 de copii.

Balta Albă, Pantelimon, Titan

Urmărindu-l pe Harvey Keitel într-un film cu sânge şi răzbunare, mi-am dat seama totuşi că pe “Arena Naţională” se întâmplă lucruri importante. Mugetul stadionului - o dată în prima repriză, din nou în partea a doua a jocului – a dat de veste cartierelor Balta Albă, Pantelimon şi Titan că Steaua a răsturnat avantajul cu care olandezii veniseră la Bucureşti. O dată cu prelungirile, s-a terminat şi filmul, aşa că penalty-urile le-am “văzut” pe unul dintre canalele de sport, unde invitaţii din studio îşi anunţau telespectatorii despre modul în care se derula loteria de pe stadion. Ce mai era de făcut? De braţ cu regretul că nu mi-am cumpărat bilet la meci, am coborât în stradă.

Ca o dragoste şcolărească

În “Febra stadioanelor”, scriitorul britanic Nick Hornby a avut nevoie de 324 de pagini ca să spună povestea sa de iubire cu Arsenal Londra. Totul a început când avea 11 ani şi tatăl său l-a dus prima oară pe “Highbury”. Obsesia lui Nick pentru fotbal şi pentru “tunari” ar putea părea maladivă, dar nu e. Cartea înseamnă, înainte de orice, o poveste de dragoste. Înainte de a oferi răspunsuri, Nick  îi provoacă pe cititori: „Cum se face că relaţia care a început ca o dragoste şcolărească a rezistat aproape un sfert de secol, mai mult decât orice altă relaţie creată din propria mea voinţă? (Îmi iubesc familia, dar ea mi-a cam fost băgată pe gât, şi nu mai ţin legătura cu nici unul dintre prietenii pe care mi i-am făcut până la paisprezece ani – cu excepţia celuilalt fan Arsenal din şcoală)”.

Începutul sună aşa, după câte îşi aminteşte scriitorul: “M-am îndrăgostit de fotbal aşa cum aveam să mă îndrăgostesc mai târziu de femei: subit, inexplicabil, nechibzuit, fără să mă gândesc la nebunia sau durerea ce vor urma”. Cartea lui Nick începe pe 14 mai 1968, la un meci Arsenal – Stoke City, şi se termină pe 6 mai 1991, cu partida Arsenal – Manchester United. „Atunci am câştigat din nou campionatul Ligii, a doua oară în trei ani şi a treia oară în toată viaţa mea. 6 mai a fost noaptea noastră”.

(foto dreapta) Răzvan Andrei şi tatăl său, doi ieşeni cu sufletul lipit de Steaua

Băieţelul din Iaşi

Joi noapte, pe bulevardul Basarabia, am înţeles mai bine rândurile lui Nick Hornby, privind mulţimea de oameni care se scurgea dinspre stadion. Care cu fulare, care cu steaguri, care cu fesuri, dar toţi cu privire strălucitoare, de adolescenţi întorcându-se de la prima întâlnire. Domnul Vasiliu Ioan a venit tocmai de la Iaşi. „Am condus o jumătate de zi, dar meciul ăsta a meritat fiecare kilometru. L-am adus şi pe băieţelul meu, Andrei Răzvan. A fost prima partidă a Stelei pe care a văzut-o pe stadion”.

Oboseala e undeva în urmă, nimic nu mai contează acum. “Mergem la hotel, iar mâine dimineaţă pornim spre casă. Sigur o să venim şi la meciul cu Chelsea”, e convins domnul Vasiliu. Când tatăl pronunţă “Chelsea”, Andrei îl priveşte recunoscător. Emoţionat, puştiul nu poate spune nimic. Are, probabil, 11ani, vârsta la care Nick Hornby păşea pentru prima oară în tribunele lui “Highbury”. Din seara asta, Răzvan Andrei se adaugă celor 46,5% identificaţi de IRES în 2011.



Biletul de la Ajax-Steaua, cel mai preţios trofeu al lui Răzvan Andrei

Zeii stadioanelor

Robert Plant a fost solistul vocal de la Led Zeppelin, probabil cea mai importantă trupă rock din toate timpurile. Întrebat care a fost primul concert pe care l-a văzut, Plant a răspuns fără să clipească:”Wolverhampton- Dinamo Moscova, 9 noiembrie 1955″. Să mai spunem că echipa engleză a câştigat cu 2-1 şi că poarta sovieticilor era apărată de legendarul Lev Iaşin. Iar printre cei 55.000 de spectatori se afla băieţelul bălai de şapte ani care avea să umple, nu peste mult timp, alte şi alte stadioane, cu „Babe I’m Gonna Leave You” sau “Whole Lotta Love”.

Robert Plant, marele blond al rockului. FOTO: Reuters

Şi, totuşi, de ce rămâne Steaua cea mai iubită echipă a României, deşi a fost adusă, ca şi Dinamo, de tancurile ruseşti? Dincolo de a fi o echipă cu denumire importată pe vremea imperiului roşu şi reprezentantă, timp de 50 de ani, a Armatei, dincolo de a fi încăput pe mâna unor generali, fizicieni, industriaşi ai tranziţiei ori latifundiari, dincolo de abuzuri şi de favoruri, trupa din Ghencea e una, categoric, europeană. Triumful de la Sevilla, în 1986 – Cupa Campionilor Europeni, pe care unii o socotesc conjuncturală, ca urmare a unor trageri la sorţi norocoase – explică grosul celor 45,6% din simpatizanţi, cei din generaţia decreţeilor, care s-au molipsit pe viaţă de frenezia viteziştilor.

Atitudinea Stelei în confruntările internaţionale a continuat să aducă alţi suporteri, generaţie cu generaţie. Pe gazoanele Europei, “roş-albaştrii” au privit mereu sus, spre careul advers, indiferent de priceperea antrenorilor şi de abilităţile fotbaliştilor, compensând cu inima şi, de multe ori, cu mintea diferenţa evidentă de valoare faţă de adversari. Sigur, rezultatele nu s-au mai apropiat de noaptea astrală în care a fost răpusă FC Barcelona, au existat şi eşecuri usturătoare, dar imaginea de ansamblu rămâne.  O echipă care şi-a lăsat la vestiar inhibiţiile şi complexele, luându-se la trântă cu greii fotbalului european.

Negreşti Oaş în noaptea bucureşteană

Joi noapte, şapte tineri au ales să-şi stingă bucuria la un restaurant de lângă Patinoar, tot pe bulevardul Basarabia. E o altă poveste de ataşament drapată în roşu şi albastru, a unor fete şi a unor băieţi coborâţi tocmai din Negreşti Oaş.

Carolina, specialistă în chimia Stelei   

Carolina, Georgian, Ioana, Mădălina, Roxana, Daniel şi Andreea sunt toţi studenţi, au între 20 şi 23 de ani, şi au ales să strângă pumnii pentru Steaua pe stadion. Trei dintre ei învaţă în Bucureşti, aşa că şi-au asumat postura de gazdă pentru ceilalţi, care au călătorit toată noaptea, de la Timişoara ori de la Baia Mare. “O fost tare fain”, se entuziasmează Carolina, de sub borurile pălăriei de suporter. E studentă la Chimie Industrială, în Timişoara, şi râde cu gropiţe. Roxana o aprobă zgomotos şi bate din palme. Ea n-o să fie nici inginer, nici economist, ca restul grupului. E studentă la Conservator, unde studiază Pian şi Jazz, dar se bucură şi suferă la fel de mult pentru Steaua.

Când s-au îndrăgostit ei de echipa asta? Mai mult ca sigur, în toamna lui 1999, când Steaua lui Emeric Ienei trecea de West Ham United în Cupa UEFA, iar tinerii frumoşi din noaptea de februarie 2013 aveau mai puţini ani decât numărul degetelor pătate de ciocolată.
 

(foto dreapta) Dan nu mai ştie de când e stelist, dar a ştiut că meciul o să aibă prelungiri. Şi a venit pregătit cu un sac plin de floricele

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările