35 de ani de la cea mai mare performanţă a fotbalului românesc. Steaua ’86: micile miracole care au făcut posibilă minunea de la Sevilla

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Parte din echipa magică a Stelei din finala de la Sevilla. Sursa foto: Getty Images
Parte din echipa magică a Stelei din finala de la Sevilla. Sursa foto: Getty Images

Anul acesta, pe 7 mai, se împlinesc 35 de ani de la cea mai mare performanţă a fotbalului românesc. Atunci, la Sevilla, în faţa regelui Spaniei, Steaua Bucureşti devenea prima echipă de fotbal din Europa de Est care câştiga Cupa Campionilor Europeni. ’86 a fost anul în care s-a adeverit faptul că magia există.

În primăvară, lumea fotbalului vuia: marile cluburi, cele cu tradiţie, dar în special cele cu bani, voiau să înfiinţeze o competiţie a lor, o ligă a bogătaşilor, o SuperLigă. Oficialii UEFA au ameninţat, suporterii au protestat şi noua aşa-zisă întrecere nu s-a mai realizat. Dar în mijlocul furtunii, acolo unde fotbalul românesc nu prea mai reprezintă niciun interes, era amintită, ca argument împotriva concretizării acestei noi idei, o performanţă, o echipă la care sportul din România se întoarce an de an, pe 7 mai: Steaua Bucureşti. „Marile cluburi de astăzi nu au fost neapărat la fel de mari în trecut şi nici nu există vreo garanţie că vor fi la fel şi în viitor. Fotbalul este dinamic, fotbalul este impredictibil. Asta îl face un joc frumos. Unde era Manchester United înainte de epoca lui Sir Alex Ferguson? Unde era Juventus acum 15 ani? Dacă echipele care dominau fotbalul european în urmă cu 30-40 de ani decideau să formeze o SuperLigă, cum ar fi arătat? Nottingham Forest, Aston Villa, Hamburg, Steaua Bucureşti, Porto, PSV, Steaua Roşie Belgrad – atunci, acestea erau crema Europei“, spunea Aleksander Čeferin, preşedintele UEFA, adeptul unei politici de echitate între echipe, idee pe care a promovat-o încă de la începutul mandatului. „Trebuie să regândim modelele noastre, în special să găsim un echilibru al competivităţii. Totuşi, nu promit că Steaua Bucureşti sau Steaua Roşie Belgrad vor câştiga din nou Champions League“, declara Čeferin.

Cum a contribuit destinul

Cupa Campionilor Europeni ajunsese la cea de-a 31 ediţie. Era un sezon trist şi oarecum incert, care încă avea urma recentei tragedii. Cu o oră înaintea finalei dintre Liverpool şi Juventus din mai 1985, un grup de suporteri englezi au sărit în tribuna italienilor, iar învălmăşeala produsă a făcut ca un perete al Stadionului Heysel să se prăbuşească. 39 de suporteri de-ai lui Juventus au murit atunci şi alţi 600 au fost răniţi. Pentru această tragedie, suporterii a fost pedepsiţi: 14 ditre ei au fost găsiţi vinovaţi de omucidere involuntară, fiecare fiind condamnat la trei ani de închisoare. Însă fotbalul englez a suferit cel mai mult: UEFA a dat interdicţie nelimitată în competiţiile europene tuturor cluburilor din Anglia – nelimitată la acel moment. Pedeapsa a fost ridicată în 1990-1991.

Statistica, însă, pune un semn de întrebare, ca un nor negru, asupra viitoarelor ediţii. Ultimii zece ani ai competiţiei, mai exact perioada 1976-1986 a fost dominată clar de fotbalul englez: şapte trofee ale CCE au mers în Anglia. Dacă interdicţia nu s-ar fi aplicat, ar mai fi continuat hegemonia? Ar fi avut Steaua vreo şansă în faţa unei echipe precum Liverpool, care în ultimul deceniu câştigase patru titluri de campioană a Europei?

Aşadar, în cea de-a 31-a ediţie – anul competiţional 1985-1986 – au intrat în cursă 30 de campioane. Regulile erau, parcă, mai simple pe atunci: era nevoie doar de patru duble câştigate pentru a ajunge în mult visata finală. Prima contracandidată avea să vină tocmai din fiordurile daneze: Vejle Boldklub.

Lupta cu vikingii, pe-o primă de 5.000 de lei

Lăcătuş, încercând să dribleze un jucător de-ai Barcelonei. Sursă foto: Getty Images

steaua 1986

Primul meci din cel mai frumos parcurs al unei echipe de fotbal din România a început în deplasare, dar nu înainte ca aceasta să-şi ia doza de încurajări de la suporteri. Meciul cu Petrolul Ploieşti, în faţa a peste 22.000 de suflete, i-a îmbărbătat cum se cuvine. În faţa lor, dar şi a antrenorului danez, Steaua conducea încă din prima jumătate de oră cu 5-0. Nimic nou pentru echipa lui Emeric Ienei.

Înainte de îmbarcarea în charterul IL-18, jucătorii au primit şi motivaţia financiară: la calificare, 5.000 de lei. Deşi în acea vreme, suma însemna un salariu foarte bun încasat de un muncitor de rând, roş-albaştri nu au fost prea impresionaţi. „Mai bine mai jucăm o dată cu Dinamo, că ultima dată ne-aţi dat 6.000“, a spus, mai în glumă, mai în serios, Marius Lăcătuş.

18 septembrie 1985. După o primă repriză albă, în bătaia vântului tăios şi a unei temperaturi de 10 grade, steliştii reuşesc, pe final, un 1-1. Dintr-un corner cu mingi bâlbâite, Radu II apare ca din pământ şi ia prin surprindere apărarea daneză, înscriind chiar în minutul 89. Golul, bucuria şi fiorul erau transmise către România la radio – un egal optimist, asta trebuiau să ştie suporterii.

Premoniţia lui Valentin Ceauşescu

La Bucureşti, două săptămâni mai târziu, era vară târzie. Meciul se juca la amiază, la 14:15, iar suporterii veniseră la stadion cu două ore înainte. 30.000 de perechi de mâini au aruncat cu confetti în momentul intrării fotbaliştilor pe teren. Fiesta a început imediat: minutul 8, gol – Piţurcă. A urmat o acţiune fin croşetată, între acelaşi Piţurcă şi colegul de cameră, Bölöni. A rezultat un gol simplu, s-a intrat la vestiare cu un firesc avantaj de 2-1 obţinut de Ladislau Bölöni – între timp, danezii marcaseră în poarta lui Duckadam, dintr-o fază fixă. „Să ne facem jocul, cu răbdare“, asta pare să le fi spus Enei la pauză. L-au ascultat şi bine au făcut. Balint şi Stoica rezolvă calificarea cu încă două goluri. 4-1 şi brigada de arbitri din Italia a fluierat finalul meciului.

La vestiar, Valentin Ceauşescu, susţinătorul incontestabil al echipei din Ghencea, a prezis: „La ora asta jucaţi cel mai bun fotbal din Europa. Dacă vă pregătiţi, voi o să luaţi Cupa!“ Că a fost emoţia momentului, sau o premoniţie sau norocul lui de a fi văzut mai multe meciuri decât restul românilor, e prea puţin important. Ce contează e că, într-adevăr, s-a întâmplat.

„Se naşte cumva o echipă-minune românească?

steaua 1986

Duckadam, cel care a salvat Steaua de atâtea ori cu magia sa. Sursă: Getty Images

Începeau planurile, pariurile. Oare cu cine va fi următoarea rundă? Şansele erau chiar jumate-jumate: ieşiseră din cursă echipe puternice precum Ajax sau Bordeaux, dar Juventus, Bayern şi alţi granzi încă rămăseseră. Tragerea la sorţi a avut loc într-o zi de vineri, când băieţii terminaseră deja antrenamentul. Honved Budapesta, omoloaga Stelei: campioana Ungariei şi echipa susţinută de Ministerul de Apărare maghiar. Lui Enei şi Bölöni nu le-a căzut bine vestea, căci speculaţiile şi discriminarea etnică erau în floare. Trebuia privită şi partea plină a paharului: returul avea să se joace tot acasă.

A fost un meci cu extrapresiune. Ministrul Apărării, Constantin Olteanu, a mers să le ureze succes personal, înainte de plecare: „Haideţi să le demonstrăm că şi la fotbal suntem mai buni decât ei“, le-a spus generalul. Însemnătatea politică a jocului s-a văzut şi în condiţiile oferite: plecare cu două zile înainte pentru a avea timp de acomodare, iar în deplasare, fotbaliştii puteau fi însoţiţi şi de soţii.

Pe 23 octombrie 1985, la Budapesta, era frig şi ploua, şi 10.000 de suporteri erau în tribună. Jocul roş-albaştrilor n-a ieşit sub nicio formă. Frumos la construcţie, însă cu ratări, nesincronizări şi multe bare. În schimb, vedeta maghiară Lajos Détári şi-a făcut datoria: a găsit liber colţul scurt al porţii lui Duckadam şi a marcat. Atât. Ungurii au câştigat, cu avantaj minim, însă presa de acolo tot nu îi considera favoriţi. La noi, timpul şi presiunea erau direct proporţionale, căci, la urma urmei, câştigarea dublei era deja o problemă de mândrie naţională. Chiar şi prima de joc se mărise: 15.000 de lei.

6 noiembrie 1985. Vremea nu ţinea nu ţinea cu fotbalul, însă 25.000 de suporteri veniseră pe Ghencea. Iată şi o premieră: Valentin Ceauşescu reuşise să convingă pe cine trebuia ca un car de transmisie al TVR să meargă la stadion. Meciul avea să fie televizat! Şi mare păcat ar fi fost să nu fie. Fluier de start şi cronomentrul nici nu trecuse de primul minut când tabela arăta deja 1-0 pentru noi. Gol, Piţurcă! După o bară de-ale ungurilor care a întrerupt preţ de câteva secunde vacarmul de pe Ghencea, o schemă de grup exersată la antrenament aduce golul lui Lăcătuş din minutul 35. Apoi, alte două, la o diferenţă de circa 10 minute – Bărbulescu şi Majearu încheiau socotelile. Steaua se califica în primăvara europeană. Presa internaţională înnebunise, iar ziarul maghiar „Nepsport“ titra, ca o profeţie: „Se naşte cumva o echipă-minune românească?“

Singura grijă, lipsa lui Lăcătuş

Campionii Europei din 1986. Sursă: csasteaua.ro

steaua 1986

În decembrie 1985, Ştefan Iovan declara, în primul său interviu, pentru ziarul „Sportul“: „Atacăm returul cu finala Cupei Campionilor în minte. Nu cred că titlul de mai poate scăpa, dar vrem să terminăm neînvinşi“. Aşa era atunci mentalitatea: succesul total era singura opţiune. Mulţi au spus că tot acest curaj, bazat doar pe performanţele din campionat şi câştigarea acelor runde, era pueril. Dar ce-ar fi fost dacă n-ar fi existat?

Anul gloriei depline, 1986, începea cu un salut simplu, în asentimentul tuturor, din partea lui Anghel Iordănescu: „Cu oricine, numai cu Juventus, nu“. Dorinţa le-a fost ascultată. Din Elveţia, de la tragerea la sorţi, se comunica: Kuusysi Lahti, echipă finlandeză care scosese din competiţie campioanele Iugoslaviei şi URSS-ului. Aşadar, până în martie, când urma să aiba loc dubla, steliştii au mers liniştiţi în cantonamentul de pregătire din Italia. Singura grijă în privinţa partidei era doar lipsa lui Lăcătuş pentru cumul de cartonaşe galbene.

5 martie 1986. Iarna nu voia să plece din România, iar asta le convenea de minune finlandezilor. Cu o zi înainte de meci, două companii de soldaţi, echipaţi cu cele necesare, au curăţat de zăpadă stadionul. La miezul nopţii, dar şi în dimineaţa meciului a avut loc operaţiunea elicopterul. Aparatele de zbor au fost trimise pentru a usca terenul – misiune îndeplinită. Meciul a fost cum nu se poate mai ghinionist. Cifrele au arătat la final şuturi 28-4 şi şuturi pe spaţiul porţii 11-1, toate în favoarea noastră, însă tabela a îngheţat la 0-0.

Returul nu avea să fie cu mult prea diferit. Cel puţin nu la fotbal – partida avea să fie primul meci din deplasare transmis la TV. În faţa unor tribune pline-ochi, românii şi finlandezii deopotrivă şi-au numărat ratările. O proporţie covârşitor de egală de noroc şi ghinion. Trebuiau doar să nu-şi piardă răbdarea şi să nu cedeze în faţa presiunii publicului. Partida se apropia de final, iar gândurile jucătorilor se duceau către penalty-uri. Toată această stare de acceptare a fost întreruptă în minutul 89: gol, Piţurcă! Nu frigul, ci emoţia le tăiase respiraţia jucătorilor: Steaua se califica în semifinalele Cupei Campionilor Europeni.

Irezistibila performanţă a Stelei

Finala se vedea altfel acum. Emoţiile crescuseră, iar jucătorii Stelei îşi doreau să nu fie doborâţi de ele. Evenimentele negative ocoliseră echipa din Ghencea: nicio accidentare, nicio suspendare. Venise şi primăvara, cu temperaturi numai bune pentru un meci pe cinste şi, pe deasupra, românii aveau şi avantajul jucării returului acasă. Doar lista echipelor accesibile se terminase. Semifinala era o dublă cu Anderlecht Bruxelles, formaţie care le eliminase pe Bayern München şi Omonia Nicosia şi care avea un palmares impresionant: Cupa Cupelor şi Supercupa Europei, ambele câştigate de două ori, un trofeu al Cupei UEFA, plus alte finale şi semifinale.

Plecarea la Bruxelles s-a făcut cu surle şi trâmbiţe. Un grup considerabil de suporteri i-a aşteptat pe stelişti la aeroportul Băneasa, ca să fie cu noroc. După zborul de trei ore, fotbaliştii s-au odihnit, următoarea zi fiind dedicată antrenamentului şi unei scurte plimbări. După ce vizitaseră superbul port din Anvers şi cunoscuseră o parte din istoria medievală regală a capitalei belgiene, parcă nimic n-ar fi putut să meargă rău.

2 aprilie 1986. Stadionul „Constant Vandenstock“, plin până la refuz, era vrăjit de viteza românilor. Abia în jurul minutului 30, gazdele au intrat în careul lui Duckadam. O repriză de pase, de joc, de încercări. Pauză. La vestiare, ai noştri păreau că tind să obţină un egal, însă jocul spectaculos pe care îl ştiau nu îi lăsa. Repriza a doua, la indigo cu prima. Doar că de această dată, jocul bun al Stelei şi posesia au fost întrerupte pentru o clipă, moment scurt, cât Enzo Scifo, unul dintre cei mai buni jucători belgieni din toate timpurile, a şutat fin către poarta noastră. 1-0 în minutul 76, iar Steaua pleca acasă cu acest scor nedrept.

Piţurcă, în imaginea fericirii absolute

steaua 1986

16 aprilie 1986. Încă de dimineaţă, Capitala a început să îmbrace culorile roş-albastre, căci suporterii deja plecau spre stadion. Cererea de bilete a fost de zece ori mai mare decât capacitatea stadionului – a fost sold-out în doar o zi. Steaguri, fulare, tricouri, totul era roş-albastru. 30.000 de voci strigau, la unison: „Luptă, Steaua! Luptă, Steaua!“ Un sentiment de sărbătoare împletit cu unul de luptă – aşa se simţea pe Ghencea. Jucătorii au simţit din plin.

Fluierul arbitrului neamţ, Volker Roth, abia ce s-a auzit, că steliştii au şi pornit la atac. Belgienii nici nu se obişnuiseră cu vacarmul de pe stadion, că în minutul 4, Bălan dă o pasă în adâncime care străbate tot terenul, Piţurcă preia şi şutează cu putere. 1-0, iar Steaua speră la finală. 20 de minute mai târziu, fază simplă de corner. Bate Bölöni, mingea este retrimisă la marginea careului unde se află cel de-al doilea vârf al Stelei, Gabi Balint. Şutează cu putere şi marchează pentru 2-0. Lumea e în delir. La acest scor, Steaua mergea în finala CCE. Comentatorul meciului, Octavian Vintilă, strigă cu bucurie: „Este irezistibilă Steaua astăzi! Irezistibilă!“. După pauză, belgienii au atacat cu tot arsenalul. Zadarnic însă. Fiecare dintre ai noştri şi-a ocupat postul ca la carte. Soarta a fost decisă în minutul 71, când Piţurcă a dat gol. A îmbrăţişat plasa porţii, cu respiraţia parcă tăiată. Aceasta era imaginea fericirii absolute.

„Meciul perfect

Steaua Bucureşti mergea în finala Cupei Campionilor Europeni. Tabela arăta un scor plin, de 3-0, şi mesajul dictat de Cristian Ţopescu, pe atunci crainic al stadionului, „Steaua în finală. Felicitări, mulţumiri. Succes la Sevilla! Notre respect Anderlecht!“.

Calificarea echipei din România a făcut înconjurul Pământului. Una dintre cele mai cunoscute publicaţii de sport, „L'Équipe“ scria: „Steaua are tricourile roşii ca ale lui Liverpool, dar astăzi a jucat mai bine decât fosta campioană a Angliei. Cel puţin în prima repriză putea fi 4-0“. Însă un rezumat simplu, clar, de la firul ierbii, îl oferă căpitanul Stelei, Tudorel Stoica: „Acel meci cu Anderlecht reprezintă ceea ce în fotbal se întâmplă atât de rar, adică meciul perfect. Am jucat incredibil, am marcat repede, am pasat, am dat drumul la acţiuni în viteză, a fost formidabil“. Aceeaşi sentimente le-a trăit şi Gabi Balint care povesteşte pentru „Weekend Adevărul“ că: „A fost cel mai bun meci al nostru. Şi eu am jucat bine, dar echipa a făcut un meci extraordinar. 3-0 a fost rezultatul de pe tabelă, dar în teren a fost diferenţa şi mai mare. A fost un meci perfect. Tatăl meu a venit la meci împreună cu mama. Au fost acolo în tribune şi mi-au purtat noroc. Au plecat seara din Sângeorz-Băi, era o noapte de călătorie cu trenul pe vremea aia – bine, şi acum e la fel. Tata a găsit o monedă de 3 lei în tren şi i-a spus mamei mele: «Mâine batem cu 3-0». Aşa a fost norocul“

Gavrilă: „Maiestate, am venit să luăm Cupa

steaua 1986

Numele de Steaua Bucureşti era acum pe buzele tuturor. Fireşte că se vorbea şi despre Europa de Est şi comunism, însă de această dată, într-o notă pozitivă. Magia fotbalului îi făcuse pe oameni să uite, măcar pentru 90 de minute, că înainte cu două săptămâni de finala cu Barcelona avusese loc teribilul accident de la Cernobîl.

Pentru marea finală, steliştii au avut săptămână de pregătire şi, în plus, un meci de campionat împotriva echipei din Râmnicu Vâlcea, pe care a bătut-o cu un lejer 4-0. Fix victoria de care aveau nevoie înainte de plecarea în Spania. După un binemeritat 1 Mai liber, jucătorii au intrat în cantonament. Prima schimbare: stadionul. Pentru că ora finalei avea să fie 20:15, steliştii şi-au mutat antrenamentele pe „23 August“, singurul stadion care avea nocturnă. Şi un detaliu care avea ulterior să pară o premoniţie: jucătorii rămâneau în fiecare seară să exerseze lovituri de la 11 metri. Urmau vizionări, analize ale meciurilor Barcelonei din CCE, dar şi din campionat. Un plus la documentare, dar şi la moralul jucătorilor îl aducea şi Cristian Ţopescu, care le aducea veşti din presa spaniolă. Sezonul catalanilor era compromis: pierduseră campionatul, la fel şi Cupa.

Cu mâncare într-un buzunar şi speranţa în altul

Luni, 5 mai, a fost plecarea. Către Sevilla au pornit nouă avioane cu suporteri. Oameni cu dosare impecabile, curaţi ca lacrima, bine cercetaţi de Securitate – bineînţeles, nu fanii de rând, ci tot cei cu legături sus puse în partid. 1.200 de lei era biletul plus transport, deci cam jumătate dintr-un salariu mediu la acea vreme. Cert este că din cele 45.000 de locuri câte avea stadionul „Ramon Sanchez Pizjuan“, doar 1.000 au fost ale românilor. În rest, doar suflare catalană. Jucătorii şi-au luat rudele şi, la decizia Armatei, echipa a plecat la Sevilla cu tot cu mâncare şi bucătar. Aprovizionarea a făcut-o doctorul Marcel Georgescu: „Totul a fost pus în vid, inclusiv pâinea, iar la Sevilla am avut bucătăria noastră. Ce m-am mai amuzat acolo cu bucătarul Tănase, care se blocase în faţa aparaturii găsite. Avea tot felul de butoane de nu mai ştia ăsta de unde se aprinde aragazul“.

După cinci ore de zbor, steliştii au fost întâmpinaţi la Sevilla de o căldură toropitoare, dar şi de câteva zeci de jurnalişti. După ce au fost cazaţi la hotelul „Macarena“ şi s-au odihnit, fotbaliştii au plecat la un prim antrenament, pe stadionul mult mai mic al echipei Betis Sevilla. În cele două nopţi petrecute acolo, somnul era un lux, fie că era vorba despre griji, căldură, emoţii, îndoială ori supărare – fiecare avea motivul lui. Suspendat din cauza unui galben luat în semifinala cu Anderlecht, căpitanul Stoica lipsea de pe teren fix acum. Emeric Ienei a găsit soluţia, pe care le-a comunicat-o jucătorilor la ultimul antrenament dinaintea meciului: „Ştiţi la ce m-am gândit, băieţi? Pentru cât v-a chinuit Puiu la antrenamente, astă-seară îl voi trimite şi pe el pe teren, iar Tudorel, care zice mereu că pe bancă e mai uşor, o să stea lângă mine să vadă şi el cât se suferă acolo. Iar pe foaie va fi trecut antrenor secund“.

120 de minute şi o minune

steaua 1986

Finala era pe punctul de a nu se mai juca. În toate programele tipărite, care ajunseseră la spectatori, echipa din România era trecută drept Steaua de Budapest. Comandantul Nicolae Gavrilă, care a însoţit echipa în Spania, a luat la rând toate autorităţile, de la ambasador la reprezentatul UEFA, susţinând ca dacă problema nu se va rezolva, Steaua nu va intra pe teren. Singura modificare ce a putut fi făcută a fost doar pe tabela de marcaj: Steaua de Bucarest juca finala cu Barcelona. Tot scandalul a ajuns până la regele Spaniei, Juan Carlos, care în timpul întâlnirii cu reprezentanţii români, a primit o replică tăioasă de la Gavrilă: „În legătură cu meciul, vreau să vă asigur că nu ne mulţumim că am ajuns până aici. Am venit ca să câştigăm Cupa“.

7 mai 1986, ora 20:15. S-a dat startul finalei din infernul torid. Steliştii, ca niciodată, au purtat un echipament alb, culorile oficiale fiind împărţite cu Barcelona. Fiecare echipă şi-a făcut treaba: stric, tehnic, cu teamă. În cele 90 de minute, toate s-au împărţit frăţeşte: fazele fixe, şuturile pe poartă, cursele, îmbrâncelile. La fel au trecut şi cele două reprize de prelungire – cu toate că Barcelona a cerşit un penalty prin englezul Archibald. După 120 de minute de prelungire, cald, puţin îngândurat, Emeric Ienei scoate din buzunar o hârtie atent împachetată, de pe care citeşte numele primilor doi executanţi ai loviturilor de departajare: Majearu, Boloni. Apoi, se oferă Lăcătuş şi Balint. Cei din urmă au fost şi cei dintâi, ei, curajoşii, au fost cei care au marcat cele două goluri. Dar magia a stat în mânuşile lui Duckadam. „Apără Duckadam! Suntem finalişti! Am câştigat cupa! Cupa Campionilor Europeni este la Bucureşti!”, striga cu toată fiinţa comentatorul Teoharie Coca Cosma. De atunci, acest moment este reluat în fiecare 7 mai, ca o gură de oxigen pentru fotbalul românesc. O secvenţă pusă iar şi iar, care se termină cu ochii umezi, exact ca în filmul „Visul lui Adalbert“.

Minunea de la Sevilla, aşa a rămas în mentalul colectiv seara din 1986. La Bucureşti, petrecerea era în stradă – mii de suporteri au plecat pe jos, spre aeroportul Otopeni, să îşi aştepte eroii. Până a doua zi de dimineaţă, la terminalul Sosiri erau deja peste 30.000 de suporteri. Se cânta, se aruncau flori, se aplauda. Era un vis devenit realitate.

Petrecerea era şi în paginile ziarelor – dar doar la interior. Ziarul „Sportul”, singurul cotidian de profil de atunci, avea pe prima pagină aniversarea a 65 de ani de la înfiinţarea PCR. Performanţa Stelei era undeva, în subsolul paginii, dar cel mai mult la interior. „Mulţumim Steaua! Iubitorii fotbalului din întreaga ţară te aşteaptă să revii cu frumosul trofeu pe care îţi vei pune acum semnătura alături de cele ale lui Real Madrid, Benfica Lisabona, Internazionale, F.C. Liverpool, Juventus Torino şi altor mari echipe”, scriau Ioan Chirilă şi Mircea M. Ionescu, în cronica finalei apărută în ziarul din 8 mai 1986.

Sport



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite