Sportul şi politica

În viziunea baronului Pierre de Coubertin, apolitismul ar fi trebuit să fie una dintre caracteristicile fundamentale ale Jocurilor Olimpice moderne.

Din păcate, din 1936, atunci când Hitler le-a instrumentalizat în cel mai josnic chip cu putinţă spre a ilustra superioritatea ariană, şi până astăzi, nu cred că a existat ediţie a celei mai complexe şi spectaculoase competiţii sportive mondiale care să nu contrazică aspiraţiile celui ce a recreat-o şi reinventat-o.

Cele mai acute interferenţe ale politicului cu sportul s-au produs în cursul olimpiadelor de vară. Fără doar şi poate că vârful de sarcină, dar şi de dramatism s-a înregistrat în vara lui 1972, la München, atunci când terorişti arabi au asasinat sportivi israelieni, transformând Jocurile Olimpice într-o baie de sânge şi arătând astfel cât de greu este să separi sportul de politică. De atunci, ameninţarea teroristă, una dintre racilele contemporaneităţii, a reprezentat o continuă primejdie ce a planat asupra oricărei competiţii sportive de anvergură şi de ea se tem, deloc fără motiv, şi organizatorii Olimpiadei albe ce va începe curând la Soci, în Rusia.

O dată cu ediţia din 1956 desfăşurată la Melbourne, a apărut şi ideea boicotului, cauzele acestuia fiind, de-a lungul anilor, diferite. Cambodgia, Egiptul, Irakul şi Libanul au boicotat Olimpiada australiană spre a protesta faţă de expediţiile franco-britanice în Zona Suezului. Iar cum a XVI a olimpiadă modernă, deşi una de vară, a avut loc la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lui decembrie, Olanda, Spania şi Elveţia nu şi-au trimis sportivii la Melbourne pentru a-şi marca revolta faţă de intervenţia sovietică în Ungaria. Dat fiind faptul că protagoniştii semifinalei la polo s-a întâmplat să fie chiar sportivii sovietici şi maghiari, partida a fost marcată de nenumărate violenţe despre care va depune mai târziu mărturie jucătorul ungur Zádor Ervin (foto), refugiat la puţină vreme în Occident. Asta după ce fotografia sa, înfăţişându-i chipul însângerat în urma unei altercaţii nesportive cu un adversar sovietic, a făcut ocolul lumii libere. „Am simţit că am jucat pentru o ţară întreagă“, declara Zádor.

Competiţia pe toate planurile dintre cele două blocuri politico-militare din vremea războiului rece a marcat decenii la rând sportul mondial şi, implicit, olimpiada. Clasamentele pe naţiuni, altminteri fireşti, au fost folosite, mai ales la Moscova şi în Berlinul de Est, spre a proclama superioritatea socialismului. Că superioritatea era plătită cu tot felul de steroizi şi anabolizante ce au falsificat rezultate şi au marcat peste ani sănătatea marilor campioni estici, asta după ce au alterat însăşi ideea de sportivitate e, desigur, altă poveste. Una deloc de importanţă secundară.

În 1980 la Moscova şi în 1984 la Los Angeles, ţările NATO şi ale pactului de la Varşovia, mai puţin România, s-au boicotat reciproc, marcând astfel agravarea raporturilor dintre ele intervenită o dată cu invadarea Afganistanului de către sovietici la 24 decembrie 1979.

Mascota Olimpiadei de la Moscova, prima încredinţată unei ţări comuniste, a fost ursuleţul Mişa (foto dreapta). Ştim bine că în întregul Bloc sovietic nimic nu era întâmplător şi niciun fapt, oricât de minor, nu putea scăpa de implicarea propagandei. Aşadar, nici alegerea unui chip de urs drept simbol nu putea fi deloc lipsită de conotaţii simbolice. Ursul a fost mereu perceput drept marca de identificare a super-puterii în care comunismul pretindea a se fi instalat pe vecie şi a rămas ca atare şi pentru Rusia post-sovietică, mai ales cu voie decât fără voie înţeleasă drept ţară succesoare a Imperiului de odinioară.

Liderii sovietici au încercat zadarnic să prevină ori să minimizeze semnificaţiile şi dimensiunile boicotului din anul 1980. Au spus oricui a vrut să îi asculte că Jocurile Olimpice nu au nimic de-a face cu Afganistanul şi că politica nu trebuie defel amestecată cu sportul. Asta în vreme ce tot ei au ordonat ca pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice să fie distribuite gratuit broşuri şi cărţi de propagandă ce susţineau sus şi tare că ţara lor a fost aleasă drept gazdă a Olimpiadei ca urmare a superiorităţii şi a nemaipomenitelor realizări ale orânduirii socialiste.

În seara zilei de sâmbătă, 19 iulie 1980, ursuleţul Mişa, simpatic, prevenitor, îmbunat de felul în care a fost el conceput de designerii sovietici, părea foarte puţin impresionat de faptul că americanii şi aliaţii lor politici nu erau prezenţi la ceremonia de deschidere de pe stadionul Liujinski. Şi gerontocraticii lideri de la Kremlin, în frunte cu Leonid Brejnev, s-au străduit să mimeze indiferenţa. Numai că era imposibil să nu observi că ediţia moscovită beneficia de cea mai redusă participare de la Melbourne încoace şi că erau prezente acolo doar 81 de delegaţii naţionale.

Mişa s-a străduit să fie o gazdă perfectă. I-a fost însă imposibil să preîntâmpine manifestările de naţionalism ale publicului la adresa unor sportivi veniţi, altminteri, din ţări proclamate drept frăţeşti. De primiri ostile au avut parte, printre alţii, gimnasta româncă Nadia Comăneci şi săritorul cu prăjina polonez Wladyslaw Kozakiewicz. Nadia Comăneci (foto dreapta) nu a câştigat titlul de campioană olimpică absolută la gimnastică în urma unor aranjamente între arbitrii sovietici şi colegii lor est-europeni. Cu binecuvântarea şi aprobarea expresă a lui Nicolae Ceauşescu, delegaţia României a protestat energic. De protestat a protestat şi presa din ţară, în primul rând „Scânteia“. Mai apoi, de teama unor nedorite scandaluri suplimentare, medaliile s-au distribuit cât de cât echitabil, la gimnastică şi nu doar la gimnastică, fiecare naţiune est-europeană alegându-se cu ceva. Delegaţia românească a revenit acasă cu un palmares impresionant, intens speculat de aparatul de propagandă.

Pe 3 august 1980, în seara închiderii Olimpiadei moscovite, ursuleţul Mişa s-a retras de pe stadion, vărsând o lacrimă. Deopotrivă de regret, dar şi de bucurie. Nimeni nu putea bănui atunci că cel mai mare eveniment, nu doar sportiv, organizat vreodată de URSS, avea să fie şi ultimul din istoria Imperiului. Nimeni nu îşi imagina că ursului rus, devenit tot mai costeliv în deceniul 9 şi de-a dreptul debil după destrămarea Uniunii Sovietice, îi va fi hărăzită curând o lungă şi umilitoare hibernare.

Rusia lui Putin pare a vrea să îşi ia acum revanşa, să arate că hibernarea e demult depăşită şi să transforme Olimpiada într-un megalomanic simbol al Rusiei renăscute.Costul lor este uriaş, fără precedent ‒ aproximativ 50 de miliarde de dolari ‒ de vreo trei ori mai mult decât estimările.

Spectacolul de deschidere, despre care s-a aflat deja că va conţine numeroase incursiuni şi inserturi din istoria rusă, se anunţă unul grandios. La reuşita lui sunt chemaţi să contribuie artişti nu numai dintre cei mai renumiţi, ci, în primul rând, dintre cei mai apropiaţi şi devotaţi noului ţar. Semn că ieşirea din hibernare a fost însoţită de amplificarea conduitei antidemocratice a puterii susţinută de o clientelă artistică de elită. Printre artiştii ce o concretizează şi care sunt recompensaţi pentru asta se numără balerina Uliana Lopatkina, cântăreţul de operă Yuryi Bişnet şi pianistul Denis Matsuev. Şi, mai presus de toate, dirijorul Valeryi Gergev, directorul Teatrului Marinsky, cel care, de altminteri, a şi declarat: „Noi nu suntem constructori sau specialişti în design, dar putem munci alături de organizatorii Jocurilor pentru a contribui la reputaţia lor.“ Cu doar câteva zile în urmă, Gergev şi-a reiterat susţinerea pentru regimul autoritar de la Moscova într-un interviu difuzat de CNN.

Deocamdată, nu s-au înregistrat anunţuri de boicot oficial. Dar mai mulţi lideri occidentali au făcut cunoscută absenţa lor de la ceremonia de deschidere. Cel mai recent, un astfel de anunţ a venit din partea premierului britanic, David Cameron. Birourile de presă, purtătorii de cuvânt ai liderilor ce vor lipsi de la ceremonia de deschidere a Olimpiadei albe nu au explicat cauzele acestor absenţe, deşi presa occidentală întrevede în ele proteste soft la adresa exceselor de putere şi a aspectelor nedemocratice din viaţa de zi cu zi a Rusiei. Proteste ce îl au drept destinatar pe liderul absolut al ţării.

În contextul în care autorităţile nelegitime rusofone din Transnistria, la vedere sponsorizate nu doar politic de Moscova, şi-au intensificat, chiar în cursul acestei săptămâni, acţiunile anti-româneşti, operând arestări în rândul personalului liceului „Lucian Blaga“, şcoală cu predare în limba română, poate că nici prezenţa premierului Victor Ponta la Soci nu e chiar foarte oportună.

Organizatorii şi-au avertizat oaspeţii că vor fi îndeaproape supravegheaţi. Că toate convorbirile telefonice vor fi riguros ascultate. Şi aceasta nu doar spre a preveni manifestările teroriste. Ci şi din cauza toleranţei zero faţă de orice fel de protest la adresa oricărui aspect al politicii Moscovei. În primul rând la adresa legislaţiei cu caracter homofob recent promulgată de Kremlin.

În 1896, Pierre de Coubertin (foto dreapta) vorbea despre neta separare dintre sport şi politică. În 2014 nimeni nu îşi mai cheltuieşte energia pentru astfel de aspiraţii, ziceri ori amăgiri nobile. Olimpiada, oricât de albă ar fi ea, este, în pofida faptului că nimeni nu recunoaşte deschis asta, şi o manifestare cu caracter politic. Iar sportul ‒ vai! ‒ un mijloc de ilustrare a omniprezenţei acestuia.