Scrisoarea nescrisă

Un coleg de la facultate mi-a povestit prin 1993 sau 1994 că a avut o cunoştinţă care a regizat un film combinînd Scrisoarea III cu meciul Turcia – România (cel de la Craiova sau cel de la Izmir, nu-mi amintesc acum, nici nu-i important, ambele s-au jucat în preliminariile campionatului mondial de fotbal de la Mexic, organizat în 1986, şi ambele s-au terminat cu victoria detaşată a tricolorilor).

În timp ce se auzea glasul lui Cozorici :

„Mircea însuşi mână-n luptă vijelia - ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;

Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,

 Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;

Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,

Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,

Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată –

Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,

Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.” spectatorii vedeau golul marcat din lovitură liberă de Gică Hagi. Un mixaj fain, un cocktail gustos.

Acum, însă, cu Olanda nu ştiu ce-ar face regizorul respectiv. Eventual l-ar combina pe Raţ pierzînd mingea cu finalul aceleiaşi Scrisori?

„Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!

E ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!

Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n-au să ia în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!”

În timp ce Cozorici ar tuna şi-ar fulgera, Van der Vaart ar marca?

Eu nu înţeleg un lucru. De ce n-au românii o poezie la fel de faimoasă despre o bătălia Olanda-România? Că nu s-au luptat cu cei de-acolo, că nu vor să scrie o istorie falsă? Aida de. Doar nu e mai importantă istoria, disciplină în care, ştim deja de mult, oricum nu există fapte, decît o victorie pe placul microbiştilor?!

Sau că în istoria Olandei nu există nume sonore cum e cel al lui Baiazid, ăsta ar fi motivul?! Păi da nu o să ne împiedicăm de o chestie aşa de măruntă, vorba vine, de-un ciot?! Atunci de ce ne mirăm că pierdem? Trebuie nu numai să ne împăcăm cu ideea, ci chiar să ne aşteptăm la înfrîngere.