Pişti Covaci putea ajunge preşedintele FRF în 1990: „Du-i sticla de whisky lui Nea Jean, ca semn că nu-i port pică“

Imediat după căderea regimului comunist, antrenorul Ştefan Covaci, care îl pregătise pe Johan Cruyff la Ajax Amsterdam, putea ajunge la cârma Federaţiei Române de Fotbal.

Text reprodus din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor

15 FEBRUARIE 1990 (...) Actor desăvîrşit, îngerul meu a luat astăzi vocea lui Horia Alexandrescu şi chipul lui Mircea Angelescu. Întîi mi-a telefonat Horia, care mi-a spus că ei, prietenii mei din lumea sportivă, s-au gîndit să ne dea o mînă de ajutor nouă, lui Eugen Barbu şi mie. Aşa că ne dăm o întîlnire în 4, la Patronul acasă. Mircea e acum ministrul Tineretului şi Sporturilor. Merita, cu prisosinţă. Chiar dacă ne gîndim numai că e singurul preşedinte de federaţie care a fost în funcţiune la cele două calificări ale Naţionalei de Fotbal pentru Turneul Final al Campionatului Mondial, 1970 şi 1990. Ce amintiri frumoase mă leagă de acest om! În special Monte Carlo, februarie 1987, cînd nu prea aveam noi bani, conducerea de atunci a Clubului Steaua s-a purtat foarte urît cu noi, de-a dreptul mizerabil – dar tot am pus mînă de la mînă, toţi ziariştii, ne-a mai ajutat şi Mircea, aşa că am încropit o masă cu mezeluri şi pîine proaspătă, cu brînză de chevre (capră) şi vin roze, neapărat roze. 

De ce ţin minte masa asta, improvizată pe marginea unui pat dintr-un hotel sordid, de curve, din portul Nisa? Pentru că noi, ziariştii, n-am fost informaţi de nimeni că nu vom avea parte de masă (impardonabilă gafa a colonelului Nicolae Gavrilă), aşa că n-am fost în stare să ne luăm nici măcar conserve de acasă, pur şi simplu ne uitam la Gavrilă, Valentin şi alţii cum intră prin shopuri şi alte magazine, ieşind cu braţele încărcate de cartuşe de ţigări, sticle de băuturi fine, pachete cu mîncare, înghiţeam în sec şi trăgeam mîţa de coadă. Eu, unul, n-am tras-o pînă la cap, fiindcă o elementară prezenţă de spirit m-a făcut să iau la mine suma de 4.500 de lei. Nu vă zic că i-am schimbat la un mic punct bancar, situat în Palatul Princiar din Monte Carlo, şi am primit 450 de franci? Deci, la începutul anului 1987, leul încă era convertibil în inima Europei. Cu o parte din banii aceştia mi-am cumpărat o enciclopedie de zile mari, în engleză: „Cronica Politică a Secolului XX“. Eu mai aveam numai 150 de franci. Văzîndu-mă că-mi plouă în gură, un amic mi-a dăruit restul, pînă la 350. Acesta esta era omul de cultură, generos şi bine educat, Mircea Angelescu.

Astăzi, destinul a făcut ca el să fie tot mare, iar eu mic, din ce în ce mai mic, mai amărăştean decît atunci cînd mîncam salam pe ziar în acel hotel plin de ploşniţe. Eugen Barbu ne-a primit pe toţi în stilul lui, adică foarte civilizat. Furnicuţa, bătrînica lui credincioasă, de 80 de ani, ne face cafele la toţi şi ne aduce apă minerală rece. Marga asistă şi ea la discuţie. Toată lumea pare atît de scîrbită de ticăloşia gloabelor de la „Săptămîna“, care ne ciuguliseră din palmă ani de zile, încît nici nu se mai pomeneşte de ele. Lichelismul uman nu are limite, e infinit ca spaţiul cosmic, ne-ar trebui un Einstein grotesc, să-i determine legile. Mircea Angelescu şi Horia Alexandrescu ne propun să întemeiem un trust de presă – ziar, revistă, editură. Cu preponderenţă în domeniul sportiv, desigur. Mulţumim frumos, dar nu avem bani. Nea Jean spune că are ceva la C.E.C., ce-i drept, după atîtea şi atîtea cărţi, filme şi piese, dar nu e prea mult şi n-ar vrea să rişte.

„Hai bre, Nea Jeane, ce naiba, doar e un ministru aici!“ – răspunde, bonom, Mircea Angelescu. „Ministerul are bani, se va găsi o soluţie, cu matale nu mi-e frică, scoţi parale şi din piatră seacă“. Mai aflăm că Ştefan Covaci s-a recuzat de la candidatura pentru funcţia de preşedinte al F.R.F. Boier mare, Nea Pişti. Tot la Monte Carlo, după ce m-a prezentat prietenului său, suveranul micului regat, prinţul Rainier de Monaco – Covaci mi-a dat o sticlă de whisky şi mi-a spus: „Du-i cadoul ăsta lui Nea Jean, ca semn că nu-i port pică“. Gestul ne-a impresionat şi pe mine, şi pe Barbu. Fiindcă Patronul scrisese un articol intitulat „Un taxi pentru Covaci“ – asta după un eşec al Naţionalei de Fotbal, antrenată de celebrul clujean. Despre acel articol mi-a plîns pe umăr şi faimosul crainic sportiv Seppessy, de la Radio Budapesta, cu care m-a împrietenit Emeric Jenei pe ţărmul sălbatic al Mării Ionice, la Vlora, în Albania.