Paula Ivan, campioană olimpică la atletism: „Pentru medalia de aur, cu record olimpic, am primit 24.000 de lei. O Dacie era 70.000“

Publicat: 18.04.2015 17:26

Ultima actualizare: 07.08.2022 02:42

Pentru Paula Ivan (51 de ani) viaţa însăşi este muncă. Înainte de a ridica steagul României, la Jocurile Olimpice de la Seul, din 1988, devenind şi una dintre puţinele atlete care mai deţin încă un record al competiţiei atât de vechi, Ivan şi-a dus existenţa făcând un veritabil slalom printre sacrificii sportive şi personale

Paula Ivan deschide uşa şi ne invită să ne aşezăm. Ne aflăm într-una dintre sălile de clasă ale Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din Universitatea „Spiru Haret“, unde fosta mare atletă predă în prezent. În timp ce ne înghesuim picioarele sub bănci, simţind o parte din starea de disconfort pe care o aveam în fiecare zi, ca studenţi, Paula Ivan pare în mediul ei. Radiază, zâmbeşte, se plimbă apăsând tocurile pe podeaua de lemn a sălii. Pe unul dintre pereţi este chiar un poster stilizat, înfăţişând-o în timpul celebrei curse de la Seul, din 1988, care avea să-i aducă, deopotrivă, medalia de aur şi recordul competiţiei. E straniu să mai deţii un record olimpic, la, iată, aproape 27 de ani de la concurs, o întrebăm. Paula Ivan zâmbeşte. Apoi, de parcă întrebarea ar fi trecut razant, începe să vorbească abrupt despre tinerii atleţi de astăzi, scufundându-se voit încet în amintirile unei vieţi intense…

Paula Ivan: Eu zic că atleţii de astăzi sunt mult mai relaxaţi. Iar asta se vede şi în performanţă. Acum este mai mult acces la orice. Înainte, şi dacă voiam să vedem un film, renunţam dacă era după ora 9.30 seara. Sunt convinsă, şi ca refacere nu mai au timpul pe care îl aveam noi.

„Weekend Adevărul“: Dar, privind înapoi la perioada în care vă antrenaţi, aţi fi preferat să faceţi lucrurile cum se fac astăzi?

Nu, şi dacă ar fi fost să fac astăzi atletism, aş fi ales tot metodele de atunci. Poate spun asta fiindcă aşa mi-a ieşit. Asta nu înseamnă că atunci, în sinea mea, nu comentam faptul că nu aveam voie să ajungem acasă decât o dată pe lună, sau că nu trebuia să ne abatem de la anumite reguli. Eram puştani şi nu ne convenea, dar nu ieşeam din cuvântul antrenorului. Nu noi alegeam locul de pregătire, nu noi concepeam programul. Nu exista „Nu am chef astăzi să lucrez forţă“, sau „Plouă şi nu vreau să fac aia“. Era lege. Ce era trecut în programul de antrenament, aia făceam.

Descrieţi-mi o zi de antrenament.

Ne trezeam dimineaţa la ora 7. Ieşeam la înviorare jumătate de oră, după care mergeam la micul dejun. După micul dejun, mergeam în cameră, la relaxare, până la ora 10, când începea antrenamentul de bază. Acesta dura o oră şi jumătate. Lucram specific. De exemplu, era un antrenament prin care dezvoltam forţa şi rezistenţa prin forţă, marţea se întâmpla, când ajungeam şi la patru-cinci serii de exerciţii speciale de atletism. Asta însemnând alergare cu joc de glezne, alergare cu genunchii sus, alergare cu pendularea gambelor, înapoi şi înainte, pasul săltat şi pasul sărit. Şi le făceam pe un plan uşor înclinat, la stadionul 23 August, acolo, în tunelul acela. Şi nu oricum, le făceam cu legătură. De exemplu întoarcerea o făceam în alergare, deci fără pauză. Nu ne opream decât după o serie întreagă, şi o serie întreagă cuprindea toate aceste exerciţii pe care vi le-am enumerat.

Obosesc numai când mă gândesc...

Staţi, că nu e gata (râde)! La final de tot, aveam alergarea, cam la trei sferturi din posibilităţile noastre, ceea ce nu era deloc uşor. Plus că, între aceste serii, aveam exerciţii de abdomene, forţă.

Ce-ţi rămânea de făcut după un astfel de antrenament? Ce mai puteai face?

Duşul, puţină relaxare şi masa de prânz, între 12.30 şi 13.00. După-masă aveam şi al doilea antrenament, mă rog, al treilea, dacă puneţi la socoteală şi înviorarea. La ultimul antrenament alergam 10-12 kilometri.

Câţi ani din viaţă aţi trecut prin tipul ăsta de antrenament?

O să vă răspund, dar mai întâi vreau să vă spun că eu am început destul de târziu tipul ăsta de lucru pentru sportul de performanţă. Am început să cochetez cu atletismul când eram prin clasa a VII-a, a VIII-a, ca o joacă. Şi cred că mi-a prins foarte bine. Joaca aceea ce însemna? Pe lângă orele de educaţie fizică pe care le aveam, mai făceam o singură zi pe săptămână exerciţii specifice probelor de alergări. Profesorul de educaţie fizică pe care l-am avut, domnul Zamfirescu Valentin, făcea naveta în Bucureşti, din comuna Herăşti, Giurgiu, unde aveam Şcoala Generală, pentru că şi-a dat seama că aveam înclinaţie pentru această probă. Şi făcea asta doar pentru mine. Alesese câteva fete, care aveau ceva înclinaţie, dar nu erau dispuse la genul ăsta de efort, ca să-mi fie partenere. Când am terminat a VIII-a şi a trebuit să vin la Şcoala 190, din Bucureşti, unde aveau clasă de atletism, am intrat cu cei care făceau atletism din clasa a IV-a, a V-a. Vă daţi seama că mi-a fost cumplit. Şi acum stau şi mă întreb cum de-am rezistat. Ei erau ca şi pregătire fizică mult peste mine. Făceau două antrenamente pe zi de ani buni, iar eu făceam unul pe săptămână.

Cum se schimbase programul, odată cu venirea în Bucureşti?

Aveam două antrenamente pe zi, inclusiv sâmbăta, plus orele de şcoală, care erau ore de şcoală, nu aşa... Nici nu stăteam acasă la mama ca să mă aştepte cu tot ce îmi trebuia, gata făcut...

Părinţii ce v-au spus când aţi venit la Bucureşti? Erau încântaţi de ce voiaţi să faceţi?

Mama şi tata au fost încântaţi când am intrat la liceu. S-au bucurat că am plecat din comună şi că am ajuns în Bucureşti. Problemele au apărut în clasele a VI-a şi-a VII-a, când m-am apucat să cochetez cu atletismul. Atunci n-au fost de acord sub nicio formă. Poate şi pentru că erau oameni simpli şi locuiam în provincie, poate şi pentru că erau de părere că ar fi trebuit să aloc mai mult timp învăţatului, deşi nu pierdeam eu prea mult timp cu antrenamentele. Dar era, poate, şi concepţia asta a omului simplu: ce poate să iasă dintr-o femeie care aleargă? Numai că fratele meu, care era foarte talentat la fotbal, a insistat mult pe lângă ei să mă lase pe mine să fac ce vreau. Poate şi pentru că pe el nu-l lăsaseră să plece la Bucureşti, deşi avusese ocazia să se ocupe de fotbal profesionist. Trebuia să facă antrenamente la un club din Bucureşti. Şi părinţii nu i-au dat voie.

Fratele, mai mic sau mai mare?

Era mai mare cu şapte ani. Din păcate, nu mai este printre noi.

Şi părinţii cu ce se ocupau?

Erau oameni simpli, angajaţi, nu agricultori. Simpli.

MAMA ŞI PRĂJITURILE

Observ totuşi că era ceva în familie, o aplecare pentru sport. Era în genă?

Se poate. Eu cred că spiritul ăsta de competiţie l-am moştenit de la tata. Pentru că atunci când era el mic, participa la o competiţie din asta de călărit. La care tata ieşea de cele mai multe ori învingător. De aici, mă gândesc că poate competiţia am moştenit-o de la el. Iar ambiţia şi caracterul le am de la mama.

Părinţii trăiau în 1988?

Trăiesc şi acum.

Şi cum au reacţionat văzându-şi fata campioană olimpică, şi cu record al competiţiei?

Ei n-au primit-o ca pe un şoc, pentru că au văzut cât de mult mă pregăteam. Ţin minte că atunci când mă întorceam din cantonament şi ajungeam în Bucureşti veneau ai mei aici, în Bucureşti, şi îmi făcea mama tot felul de prăjiturele. Şi-i spuneam: „Nu mi le aduce, te rog, pentru că nu-mi faci decât rău. N-am să mă pot abţine şi-o să mănânc, şi-o să îmi fie rău, şi o să mai pun un kilogram sau două pe mine şi dup-aia o să-mi fie greu să le dau jos“. Şi biata mama îmi zicea că ea mi-aduce, măcar aşa de poftă, un pic. Că suntem mai multe fete acolo, în cantonament, şi din ce mi-aduce ea gustăm fiecare câte un pic şi n-o să se pună. Mama vedea câte sacrificii făceam. Cum veneam acasă o dată la o lună. Mai eram şi căsătorită, soţul stătea şi el în Bucureşti, dar ne vedeam cam o dată la o lună.

Dar cantonamentele cât de dese erau?

11 luni din 12.

Indicaţii pentru istorie: „Polino, m-am gândit eu la o tactică şi aşa o să facem. Să nu te sperii...“

În timpul cursei istorice la 1.500 de metri, de la Seul, 1988, când a stabilit recordul olimpic de 3:53.96

Cum aţi fost selectată la Olimpiada de la Moscova, din 1980? Pentru că nu eraţi în lot.

Nu, pentru că Moscova a venit la diuă ani după ce eu am început să lucrez specific. La Moscova am plecat ca o recompensă a câştigării „Crosului Tineretului“. Pe vremea aceea erau organizate multe competiţii de atletism. Una dintre acestea, în care veneau înscrişi din toate provinciile, se ţinea pe data de 2 mai pe stadionul Republicii. Ăsta a fost premiul pentru câştigător: o deplasarea la Moscova şi cazare în Satul Olimpic. (n.r. – stadion din apropierea Palatului Parlamentului care a fost dărâmat)

Câţi ani aveaţi în 1980?

17.

Şi cum a fost să vezi cu ochii tăi o Olimpiadă la vârsta aceea?

Pentru mine a fost cel mai frumos. Am rămas atât de impresionată de ce am văzut acolo, deschiderea, închiderea jocurilor... Am fost atât de impresionată, încât cred că asta mi-a şi deschis o pofta uriaşă de a ajunge acolo, măcar ca participant.

Nu şi câştigător?

Nu, la început nu m-am gândit la asta. Abia începusem să mă acomodez cu efortul necesar competiţiei adevărate. Încă îmi era foarte greu. Nici nu eram acasă, să mă aştepte mama cu echipamentul pregătit, masa o luam la cămin, eu trebuia să-mi spăl echipamentul, să mi-l pregătesc, să-mi fac temele, să-mi fac toate celelalte lucruri. A fost destul de greu.

Înţeleg din asta că vizita de la Moscova v-a dat o gură de aer, v-a salvat.

Aşa e. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu ajungeam acolo, la acel moment.

„M-A AJUTAT CĂ AM ÎNCEPUT TÂRZIU

Ce s-a schimbat la revenirea în ţară?

După Moscova, au mai fost 2 ani în care am făcut tot pregătire fizică generală, tot la Şcoala 190, cu primul meu antrenor din liceu. Apoi, au avut loc naţionalele de la Piteşti. Domnul antrenor de la Şcoala 190 s-a întâlnit acolo cu domnul Ion Puică (n.r. – antrenor la lotul naţional de atletism), pe care îl cunoştea. „Am aici o elevă care va face treabă dacă o vei lua la tine în grupă“, i-a spus domnului Puică. „Păi, o văd şi dup-aia mai vorbim“. „Nu, te uiţi la ea, o vezi cum arată şi dacă vrei s-o iei îmi spui acum, şi dacă nu, nu. Că dup-aia s-ar putea să nu o mai ai, că nu ţi-o mai dau eu“. Am câştigat concursul şi aşa am ajuns în grupa domnului Puică. Puteam să ajung în grupa unui alt antrenor.

Cum s-au schimbat antrenamentele? Erau mai dure?

Da, erau şi mai dure, dar erau şi mult mai axate pe probele de 800, 1.500 şi 3.000 de metri. Până atunci, lucrasem la pregătirea fizică generală, care consider că m-a ajutat enorm. În plus, ceea ce cred eu că m-a ajutat şi mai mult a fost faptul că am început mai târziu performanţa.

V-a ajutat psihic sau cum? Prin faptul că eraţi mai matură?

M-a ajutat din toate punctele de vedere. Şi psihic, eram mai matură, dar şi pentru pregătirea organismului pentru performanţă. Gândiţi-vă aşa... Dacă începi de timpuriu, încarci, încarci, încarci, unde poţi să mai ajungi? Aşa, începând mai târziu, organismul era mai copt, era mai matur. Eu zic că a fost un avantaj.

Cât din pregătirea pe care o făceaţi era pentru partea sportivă şi cât pentru partea mentală? Se pregăteşte şi partea mentală într-un antrenament?

Contează foarte mult să fii pregătită şi din punct de vedere mental. Şi vă spun asta pentru că eu am simţit nevoia. Simţeam nevoia înainte de fiecare concurs, dar simţeam nevoia, uneori, şi înainte de antrenamentele controlate.

„AM MÂNCAT BĂTAIE PE SUTA AIA“

Şi pregătirea fizică? Aţi mai spus asta: unul dintre motivele pentru care aţi câştigat acea probă cu record olimpic a fost că aţi avut o strategie bună înainte de probă. Aţi pornit tare, lucru care nu e neapărat recomandat tot timpul, pentru că e posibil să oboseşti rapid.

Este vorba despre tactica abordării cursei respective. Aşa cum te pregăteşti fizic pentru probă, trebuie să fii pregătit şi să te aştepţi la orice în cursă. Înainte de alergarea la 1.500, avusesem cursa de 3.000 de metri, pe care am pierdut pe final, dintr-o greşeală tactică: am început finişul mult prea devreme. Din cauza asta, pe viteză, pe ultima parte, a putut mai mult decât mine rusoaica. Şi mi-am dat seama, din cursa respectivă, că dacă voi sta pe o cursă mai înceată, pe partea de viteză am să păţesc acelaşi lucru. Domnul Puică mi-a spus, în ziua cursei: „Polino, m-am gândit eu la o tactică şi aşa o să facem. Să nu te sperii, dar aşa o să facem. O să începi de la început pe acelaşi sprint, să încerci să menţii ritmul“. „Ritmul acesta nu va fi prea tare?“, l-am întrebat. „Pe rezistenţă eşti foarte pregătită şi ai să poţi. Numai să nu te sperii. Dacă vei rămâne în pluton, cu celelalte, pe final una dintre rusoaice te va bate şi e păcat“. Şi cred că asta m-a şi făcut să fiu mai relaxată. Îmi iese, nu-mi iese, oricum aveam o medalie (n.r. – Paula Ivan câştigase deja medalia de argint la 3.000 de metri) şi ăsta era lucru mare. Şi-aşa am făcut.

Când v-aţi dat seama că aţi câştigat? Imediat după trecerea liniei de sosire?

În cursa de 3.000 de metri, cu 200 de metri înainte de sosire mă şi vedeam câştigătoare. Am mâncat bătaie acolo, pe suta aia. În schimb, în cursa de 1.500, până n-am trecut linia de sosire şi m-am uitat în spate să văd cam pe unde sunt celelalte, n-am crezut.

Aţi realizat pe loc că a fost record olimpic?

Nu, nu, mai târziu. Putea să iasă chiar record mondial. Numai că nu m-am aşteptat la timpul ăla. Am zis că trebuie să plec cu atâta pe tur. Şi în ultimul tur, cât o ieşi! (râde) Nu m-am aşteptat să scot timpul ăla pe ultimul tur, adică să-mi mai rămână şi un pic de finiş. Oricum, pe ultimul tur, am întors privirea de trei ori, lucru care m-a dezavantajat, pentru că pierzi timp. M-au dezorientat cei din tribună, erau în picioare şi făceau semne disperaţi. Şi eu ce mă gândeam: „Să vezi că se întâmplă ca la cursa de 3.000. Se apropie de mine plutonul şi păţesc ca atunci“. De unde să ştiu că ei de fapt mă încurajau pe mine, că putea să iasă record mondial?

„AM PRIMIT DOAR UN VIDEO. CU IMPRIMARE“

V-a recompensat statul cu ceva când v-aţi întors?

Dacă vă referiţi la vreo chemare la preşedinte sau ceva de genul acesta, nu. Am fost aşteptaţi la aeroport cu flori, am primit şi premiile care erau pentru locurile 1, 2, 3, în bani.

Sumele erau consistente? Adică le simţeaţi ca pe ceva important, sau ca pe ceva pur simbolic?

Ca să realizaţi mai bine ce înseamna, pentru medalia de aur, cu record olimpic şi record naţional, am primit 24.000 de lei, în condiţiile în care o Dacie era 70.000. Era aproape nimic. Şi cei de la Olimpiadă, sponsorii, au premiat locul 1, au dat câte un video cu televizor. Aşa am auzit. Dar noi am primit doar un video. Cu imprimare. Iar pentru locul 2, un video, numai player. Da, asta a fost.

Citește și: Ziaristul de instanţe: viaţa între două pronunţări şi o arestare

Dar Ceauşescu, sau cineva important din PCR nu v-au felicitat?

Nu, nici vorbă.

„De la atâta alergare, s-a întâmplat întreruperea de sarcină. Un mare avantaj pentru atleta din mine“

„Weekend Adevărul“: Când v-aţi retras prima oară din activitate?

Paula Ivan: În 1991, cam aşa. Dar am revenit pe stadion în 1998 şi, în 2000, alergam din nou.

Care a fost motivul pentru care aţi renunţat? Aţi simţit că nu mai puteţi sau ce s-a întâmplat?

Mi-am dorit, ca orice femeie, un copil. Şi, cumva, chiar atunci când l-am dorit, l-am şi făcut. După ce am născut, am zis să reîncep pregătirea, numai că m-am grăbit, am început prea devreme şi acomodarea nu am lungit-o cât ar fi trebuit. Am născut în 1991, de Mărţişor, şi, în toamnă, am reînceput antrenamentele. Am încercat un exerciţiu de forţă undeva în plan înclinat, prinsă de picioare pe o bancă. Şi atunci am simţit o jenă în partea dreaptă. Am mers la medic şi mi-a spus că o să am probleme la efort. Dar problemele erau grave: de genul că, în antrenamente mai tari, pur şi simplu mă scăpam pe mine. Eu care nu lucrasem niciodată pe durere, am zis că pur şi simplu este imposibil să mă antrenez. De fapt, era o remanenţă de la naştere. Dar, la acel moment, nu ştiam şi am hotărât să renunţ. Din fericire, după ani de zile, am plecat prin Comitetul Olimpic Român la Olimpiada din Grecia, şi am stat acolo două săptămâni. Stadionul era chiar la 100 de metri de cameră. Şi, ca să nu pierd timpul, am început să fac câte o alergare dimineaţa, şi una seara, pe răcoare. Am văzut că nu mă doare nimic. Asta se întâmpla în 1998. Când m-am întors acasă, m-am dus la soţ şi i-am spus că am început din nou să alerg, că mă simt bine şi că nu mă doare nimic.

Câţi ani aveaţi? 30 şi...

Da, 35. Soţul mi-a spus că toată lumea o să zică că o fac pentru bani. Pentru că atunci începuseră să se şi plătească concursurile. Şi am zis ca n-au decât să creadă ce vor, şi că, până la urmă, în ziua de azi, doar de plăcere nu mai poţi să faci un sport de mare performanţă. Trebuie să se şi recompenseze. Doar de plăcere faci alergare uşoară 3-4 kilometri, ca să-ţi faci poftă de mâncare sau să dai jos câteva kilograme. Dar la mine nu e cazul nici acum (râde). Am încercat să-i explic că asta înseamnă să plec în cantonament din nou şi mi-a zis: „Treaba ta, faci cum vrei“. A doua zi am sunat-o pe doamna Puică şi i-am zis. „Ne vedem la antrenamente“, mi-a tăiat-o scurt.

A fost surprinsă sau i s-a părut ceva normal?

A fost puţin surprinsă, mai ales după atâţia ani de pauză. Am avut opt ani de pauză. La noi e enorm o pauză de atâţia ani în probele de rezistenţă. Şi-am început, nu chiar uşor. Pentru că nu mai aveam nici 20 de ani, şi nici timp nu mai era prea mult la dispoziţie. În cei doi ani până am intrat în concurs mi-a fost greu. În final, am decis să intru în competiţii. Prima a fost la Bucureşti, cu un timp nu prea grozav, dar de la concursul acela, performanţele au început să crească.

GUSTUL AMAR TÂRZIU

Aveaţi un obiectiv clar? Voiaţi să mergeţi la Olimpiadă?

Da, sigur că da. Numai că nu ştiu, n-a fost să fie, dar n-a fost să fie din cauza celor din jur, ăsta e lucrul cert. Să vă povestesc. Am primit o invitaţie la cursa de la Monte Carlo, ca invitat de onoare, pentru că avusesem rezultate deosebite acolo. M-am înscris în competiţie şi am alergat 4.06 minute. Şi acolo, văzându-mă la competiţie şi alţi organizatori, care mă ştiau din anii mei buni, m-au chemat la alte concursuri. Când m-am întors în ţară, i-am sunat pe domnul Puică şi pe doamna Puică, care mi-au spus să mă duc, dar nu mai mult de 3 săptămâni, ca să rămân în ţară să ne continuăm pregătirea pentru Olimpadă. Am mers şi cert este că, pe final, după concursurile acelea, am revenit cu un timp final de 4.04.66, de la 4.08 primul concurs, de la Bucureşti. Când m-au văzut, cei de acasă m-au felicitat: „Bravo, ţi-ai câştigat locul la Olimpiadă“. Aveau timp mai bun Gabi Szabo şi Violeta Beclea. Eu, cu al treilea timp, puteam să merg liniştită. Puteam să merg oricum, pentru că eram medaliată olimpică şi puteau să mă înscrie, mai ales că şi confirmasem. Şi mi-am continuat pregătirea. Dar când se făceau înscrierile, mi-au spus că eu nu pot să merg, pentru că selecţia fusese făcută la timpul din primul concurs, la Bucureşti, de 4.08. Aşa că altcineva, cu un timp mai slab decât al meu, a plecat la Olimpiadă, iar eu am rămas la Bucureşti. M-a descurajat atât de mult... După ce că mi-am sacrificat anii cei mai frumoşi, în care soţul era în Bucureşti şi eu mergeam în cantonamente, acum copilul era de şcoală, să-mi mai sacrific şi copilul... Şi după ce am terminat sezonul competiţional, am renunţat.

Dar nu v-a rămas aşa, un gust amar?

Ba da. Şi sunt convinsă că la cursa care a fost atunci la Olimpiadă, aş fi ajuns în primii trei fără probleme.

„SPRE ALTCEVA E GREU“

Astăzi vă mai întrebaţi ce s-a întâmplat atunci, de aţi rămas acasă?

Ştiu exact ce s-a întâmplat, dar nu vreau să mai comentez, pentru că faptul e consumat, iar cine vrea să afle face săpături şi află. Nu are rost să mai dezgrop acum. A fost interesul personal al cuiva din Minister.

Cum v-aţi câştigat traiul după ce aţi decis să renunţaţi?

M-am apucat de antrenorat. Şi cât m-am ocupat de asta am avut campioni naţionali, dar la băieţi, nu la fete. Campioni la 400 de metri şi vice-campioni la 800 de metri.

Cât de greu este pentru un sportiv să iasă din viaţa organizată în jurul concursurilor şi antrenamentelor şi să meargă spre altceva?

E greu, pentru că în pregătire, în cantonament, cum stăteam noi atâtea luni pe an, acolo nu vezi altceva decât pregătire, odihnă, pregătire, odihnă şi concursuri. Or, ieşind din ritmul ăla, iei altfel viaţa în piept, ai atâtea alte lucruri de rezolvat. Şi, în plus, întâlneşti tot felul de oameni. Experienţă, bun, avem, dar în ceea ce am făcut noi. Dacă mergi tot pe asta e ok, dar dacă treci spre altceva este greu.

„În anul de dinaintea Olimpiadei de la Seul am vrut să renunţ“

În 1989, premiată de prinţul Albert de Monaco FOTOGRAFII: ARHIVA PERSONALĂ PAULA IVAN

Oamenii vă mai recunosc pe stradă? Vi se mai întâmplă?

Da, dar doar cei care sunt de vârsta mea. Aşa, unii mai tineri, chiar şi dintre studenţii noştri, îmi zic ce le spun părinţii, când aud cu cine se pregătesc la atletism: „Ştii cine a fost doamna, că a câştigat...“. Şi dup-aia încep să caute pe internet cursele mele şi îmi spun că sunt impresionaţi.

Regretaţi că v-aţi dedicat mare parte a vieţii unui stil de viaţă strict, fără ieşiri în decor?

Nu, cred că am făcut exact ce trebuia în viaţă şi, dacă ar fi s-o iau de la început, aş face exact acelaşi lucru.

Dar de renunţat aţi mai renunţa?

Aşa cum am renunţat atunci, nu. Aş fi făcut investigaţii mai amănunţite, aş fi luat o pauză mai lungă.

„M-AŞ AMBIŢIONA ŞI LE-AŞ DEMONSTRA...“

Aţi fi făcut mai mult scandal în 2000?

Mai mult scandal, nu, dar poate că ar fi trebuit să continui şi să le demonstrez, în anii următori, că au greşit. Dar interesul fiind personal, nu interesa. Le-am demonstrat că au greşit chiar înainte de Olimpiada de la Seul. Pentru că, puţină lume ştie, în anul de dinainte de Olimpiadă, în 1987, am vrut să renunţ.

De ce?

Pentru că atunci a fost un cantonament în Turcia, iar pe vremea aia era foarte greu să prinzi un cantonament în afara ţării. Şi cu toate astea, eu l-am pierdut. Pentru că gurile rele, care voiau să-mi facă bine, cu ghilimelele de rigoare, au spus că nu mă pot lua, pentru că eu eram însărcinată. Auziseră ei ceva, un zvon... Şi chiar aşa a fost, numai că eu între timp îmi rezolvasem problemele. Eram aptă de pregătire. Cu toate astea, deşi am fost la control şi aveam negru pe alb că nu sunt însărcinată, m-au lăsat acasă. Am zis că renunţ. Şi soţul meu a zis că n-are niciun rost. „Ai făcut şi întrerupere de sarcină... Nici copil, nici asta... Din contră, eu în locul tău m-aş ambiţiona şi le-aş demonstra că m-au lăsat acasă pe nedrept“, mi-a zis.

Am înţeles eu bine sau aţi făcut o întrerupere de sarcină înainte de Olimpiadă? Nu era interzis prin lege?

Olimpiada a fost în iulie 1988, iar eu întreruperea am făcut-o în iarna de dinainte, 1987. S-a întâmplat, ca orice întrerupere de sarcină. Da, erau interzise pe vremea aceea, dar de la atâta alergare, s-a întâmplat acea întrerupere de sarcină. Sunt convinsă că ăsta a fost un mare avantaj pentru atleta din mine. Târziu, târziu am aflat că uneori rusoaicele făceau special ceva de genul ăsta, cu întrerupere de sarcină, pentru a-şi îmbunătăţi performanţele. Ştiţi de ce? Pentru că regenerarea corpului este fenomenală. Este ceva extraordinar.

„Cel mai bine ar fi fost să mă nasc cu zece ani mai târziu“

Dacă ar fi s-o luaţi de la capăt, aţi mai face pauza aceea în 1991, ca să deveniţi mamă, sau aţi aştepta mai mult?

Mi-e greu să vă răspund. Pentru că poate l-aş fi planificat mai târziu. Sau cel mai bine ar fi fost să mă nasc cu 10 ani mai târziu, ca să prind vremurile recente. Cert este că am avut posibilitatea, mai ales că era după ce căzuse regimul Ceauşescu, puteam să amân cumva sarcina. Mi se făcuse o propunere atunci, prin cei de la firma Mazda, pentru un contract pe bani mulţi. Premii pentru fiecare competiţie, plus sume importante pentru a le face reclamă. Şi aveam posibilitatea să hotărăsc, dar eram însărcinată în două luni. Mă tot pistonau: „Poţi pleca cu soţul şi să te pregăteşti oriunde vrei. Ai atâţia bani la semnarea contractului, atâţia bani primă pentru fiecare concurs, pentru fiecare poziţie pe podium“. M-am gândit ce să fac. Dacă ar fi fost după mine, eu aş fi făcut întrerupere de sarcină, ca să semnez contractul ăla. Dar soţul meu mi-a spus: „Eu, dacă aş fi în locul tău, n-aş face-o. Mai ales că te-ai pregătit ca să faci copilul ăsta. L-ai amânat, că las că-l fac la anul, că dacă nu-l fac la anul... Ai copilul ăsta, care e pe drum. Şi dacă mai târziu, când o să vrei să faci un copil, n-o să mai poţi? N-o sa-ţi pară rău?“. Avea dreptate şi i-am refuzat pe cei de la Mazda.

Vă pare rău că aţi renunţat exact în perioada în care începeau, în sfârşit, să se dea bani adevăraţi pentru performanţă?

Da, am renunţat la toate pentru copil. Dar acum am o medalie aşa de frumoasă, cu care mă mândresc, şi e a băiatului meu de 24 de ani, care n-a făcut atletism, a făcut înot. Şi a luat locul 3 la Balcaniadă, la pentatlon. La înot a fost campion municipal, campion naţional cu echipa de ştafetă, şi dup-aia a trecut pe pentatlon modern. Acum pregăteşte pe înot, e antrenor. Iniţiază copii. Şi niciodată nu mi-a părut rău că nu am insistat să vină pe partea asta cu atletismul. Face ce-i place, e fericit.