Recitind textul acum, găsesc amuzant efortul de „cercetare” la care m-am dedat, pentru a vizita, cu risipă bibliografică, istoria acestui sport. Îmi fac iluzia că, poate, şi cei care frecventează blogul Adevărul vor recolta, fie şi pentru a mă contrazice, cîte ceva din vechea mea încercare…

Am fost demascat. Sportul românesc din 9 iulie (1994) îşi informează cititorii, cu litere de-o şchioapă, că „Andrei Pleşu nu ştie numele selecţionerului”. Tot necazul vine de la un interviu din Evenimentul zilei în care George Pruteanu a avut cruzimea să reproducă o bâlbâială fatală a subsemnatului apropo de simpaticul domn Iordănescu: în goana formulării, i-am zis Iordă... cheanu, apoi... ...chescu, expunându-mă astfel stigmatului public. Cu o chestie ca asta – sunt perfect conştient – nu se glumeşte: poţi să nu ştii tabla înmulţirii, data bătăliei de la Rovine, categoriile lui Aristotel, distanţa dintre Soare şi Jupiter. Sau, din contră: n-ai decât să le ştii. Dacă însă nu ştii „numele selecţionerului”, nimeni nu te mai poate salva: eşti o căzătură, un vândut, un fandosit. Meriţi să ţi se spună „mă, animalule!”, să fii dat pe mâna poporului suveran  cu  care nu vrei să compătimeşti, să fii lăsat fără galoane, fără charismă, fără electorat, fără dreptul de a mai apela la drepturile omului. Eşti în situaţia lui Costăchel Gudurău şi poţi clama, odată cu dânsul: „Viaţa, onorul nesigure”, „Tremur viaţa me, nu mai putem merge cafine”. Aşa că mă grăbesc să-mi cer scuze. De fapt, ştiu numele selecţionerului. Cum să nu-l ştiu? Cine nu-l ştie? Mai mult: selecţionerul mi-e simpatic. Povestea cu numele a fost o scăpare, un lapsus, o dandana. Merg şi mai departe şi spun: nu numai selecţionerul îmi e aproape, ci şi fotbalul (până la un punct). Vorba lui Kant: „Sentimentul umanităţii nu m-a părăsit până-ntr-atât!” Am urmărit toate meciurile României, ba chiar şi bucăţele din alte meciuri: m-am bucurat, m- am  întristat,  am avut emoţii. Recunosc: nu sunt ceea ce se cheamă un microbist. Dar am curiozităţi, temperament, afecte. Sunt recuperabil. Sunt gata să urmez exemplul maestrului meu, domnul Constantin Noica, şi să iau mai în serios jocul pe care „specialiştii” îl numesc, atât de inspirat, „jocul cu balonul rotund”. Dar domnul Noica nu e singurul model posibil. Îmi amintesc de un interviu luat lui Emil Cioran, la Paris, de Gabriel Liiceanu. Cioran povestea cum, în copilărie, se împrietenise cu groparul din Răşinari, care îi dăruia din când în când câte un craniu în loc de minge. „Aşadar, aveaţi de mic o oarecare propensiune spre morbid” – sonda, analitic, amicul Gabriel. „Da' de unde! – replica Cioran. Pur şi simplu îmi plăcea fotbalul!” Nu mă pot abţine să nu suspin admirativ şi nostalgic: „Ce generaţie!”

Mă simt atât de stingherit de insuficienţa angajării mele sportive (deşi în adolescenţă am practicat înotul şi, pardon, boxul), încât aş vrea să ofer o minimă compensaţie, să contribui şi eu, după puterile mele şi cu modeste instrumente livreşti, la consolidarea imaginii fotbalului în lumea de azi.

Aş începe prin a spune că momentul de culminaţie al acestui sport e legat de Florenţa clanului Medici. Sub numele de Calcio Fiorentino, fotbalul s-a impus, atunci, ca joc de Curte, ca serbare aulică. Prin   urmare, prima lui conotaţie istorică este nobleţea. Între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea i se dedică poeme, i se fabrică legende, i se elaborează reguli stricte. Documentele spun apăsat că nu oricine poate fi spectator al unui astfel de joc şi că, mai ales, nu oricine poate să-l joace. Jucătorii legitimi trebuie să fie „non servi, non ignobili, non infami, ma gentil’huomini, signori e principi”. Calcio e, prin definiţie, aristocratic. Cei mai buni maestri di campo primesc premii din mâinile unor cardinali. Ca tuturor marilor îndeletniciri renascentiste, jocului florentin i se găseşte o impozantă ereditate: el ar proveni din latinul harpastum şi din grecescul sphaeromachia. Simbolurile cele mai alese sunt mobilizate pentru a consacra prestigiul acestui sport. Mingea, devenită element de blazon al familiei Medici, e manevrată ca atribut solar, aşadar, ca simbol al autorităţii supreme. Perfecţiunea sferică uneşte într-o semnificativă coerenţă mingea, mărul şi cosmosul. Jocul mingilor e un joc planetar. Pe   de altă parte, rostogolirea lor imprevizibilă, instabilitatea echilibrului lor evocă tema hazardului şi a deşertăciunii. Fortuna şi Vanitas sunt zeităţile tutelare ale fotbalului. Thomas Morus nu se sfieşte să   definească lumescul drept a footeball. Aspectul solar, masculin al mingii rămâne însă predominant. Fotbalul capătă virtuţi civilizatoare şi terapeutice. O baladă engleză din secolul al XVII-lea îl recomandă ca remediu al melancoliei. O fantezie a aceluiaşi secol îi atribuie lui Amerigo Vespucci ideea de a-şi fi pus echipajul să joace fotbal, demonstrativ, dinaintea regelui Angolei. Încet-încet, o uşoară derivă îşi face loc însă în fastul baroc al acestui topos. Dintr-o competiţie desfăşurată – conform unei definiţii din secolul al XVI-lea –  senza arme, piacevolmente, afine  d'onore, fotbalul ajunge să valorifice tot mai des virtuţile războinice. El oferă de la o vreme quasi una imagine di vera battaglia. Publicul devine supraabundent şi barbar. Mărturii seicentiste vorbesc despre una infinità di spettatori, care privesc   de pe acoperişuri şi abuzează de tobe, trompete şi fluiere. Devin necesare liste de interdicţii disciplinare pentru cei care joacă, dar mai ales pentru cei care privesc. Lucrurile trebuie să fi arătat destul de rău către finalul veacului al XVII-lea, când cineva găseşte de cuviinţă să noteze că virtutea cea mai utilă în materie de calcio este pacea interioară, controlul de sine al tuturor celor care participă la spectacol. Fără această virtute – spune textul – competiţia seamănă cu „turbarea unor animale smintite”, dezonorându-i pe competitori şi pe spectatori deopotrivă. Inevitabile latenţe de haos şi de vulgaritate (uneori amuzantă, ca aceea a unor cântece de carnaval care supralicitează jocul de cuvinte palle „mingi” şi palle „testicule”) vor fi existat de la bun început în practica fotbalului florentin, condamnat sever de Savonarola. Latenţele acestea s-au dezlănţuit însă în timp până la a provoca o totală „proletarizare” a jocului. Contextul nobiliar iniţial e uitat. 

Calcio devine, în secolul al XlX-lea, soccer. Fotbalul pare condamnat la involuţie, poate din cauza unui „păcat originar”, pe care istoricii n-au întârziat să-l dezvăluie. O sursă de la începutul secolului al XlV-lea pretinde că primii „fotbalişti” au fost o şleahtă de ucigaşi, care se distrau lovind cu piciorul (cam ca Emil Cioran în copilărie) capetele desprinse de trup ale victimelor lor. Ori de câte ori fotbalul păstrează miasmele acestei obârşii, ori de câte ori plăcerea e înlocuită prin îndârjire, omul de cultură are dreptul să întoarcă spatele. Dacă, la capătul unui meci, un jucător poate fi împuşcat, dacă suporterii echipei câştigătoare vor să-i suprime pe suporterii echipei învinse (sau viceversa!), dacă populaţia victorioasă ia cu asalt, în stil bananier, ambasadele „duşmane”, dacă isprăvile lui Hagi ne îndeamnă să urlăm atletic „noi suntem români!” (ca şi când e vreun pericol să fim luaţi drept altceva), dacă toate acestea sunt posibile, atunci nu numai „numele selecţionerului” poate fi uitat, ci numele însuşi al fotbalului, cu toate vedetele, gloriile şi nemerniciile sale.