O cruce mică la piept şi-o cruce imensă-n spate

Acum câţiva ani, când Rafael Nadal părăsea arena Philippe Chatrier înfrânt de Robin Soderling, atmosfera generală era încărcată de stupoare, tensiune şi speranţă. Rafa, încordat şi nervos, vocifera frustrat că nu găsise soluţia potrivită în faţa bombardamentelor suedezului. Unchiul Toni boscorodea întruna la adresa pretinsei lipse de sportivitate a spectatorilor.

Cât despre aceştia, ei răsuflau vinovat-uşuraţi în speranţa că măreţul Federer avea, ca efect al eliminării  favoritului, calea deschisă spre trofeul atât de râvnit de la Roland Garros. Reacţia publicului părea să fie o expresie de vanitate franţuzească, sclifoseala unei prinţese alintate care, deşi măritată de ani buni cu Prâslea cel Voinic, şi-l dorea, totuşi, pe Făt-Frumos. Era cererea ca reduta pariziană să fie trecută pe listă de RF drept cucerită chiar în lipsa din cetate a împăratului. Iar măreţul prinţ Federer n-a ratat ocazia şi şi-a graseiat-o pe răboj. În lipsa confruntării directe cu Rafa, victoria lui Roger de atunci a fost însă ca un punct făcut graţie bandei fileului. Cununie cu mireasa în contumacie.

Acum, Nadal a fost răpus din nou şi azvârlit din cetate. Eveniment istoric cu majuscule. Rafa e amărât, evident, cum supărat a fost şi la prima izgonire din rai, Unchiul Toni, necăjit, cu siguranţă, şi el. Alungarea asta însă nu mai seamănă cu precedenta.

Asta întâi pentru că atmosfera de ieri de pe arena Chatrier a fost încărcată de tristeţe solemnă şi de apăsător respect pentru regele Roland Garrosului. Supuşii lui, deşi încrezători la începutul confruntării, simţeau cum, treptat, li se scurge toată speranţa din vine până la ultima picătură, dusă pe pustii. Adversarii, deşi fericiţi, jubilau cu măsură (dacă ar fi să acceptăm că există şi entuziasme prudente) şi scandau în pumni, atenţi să nu cadă în păcat de lèse majesté. Neutrii păreau mai degrabă mişcaţi de abdicarea lui Nadal decât de descălecarea lui Djokovic şi, peste toate, toată lumea era pătrunsă de ţinuta istorică a momentului (ca să-l citez pe crainicul britanic al Eurosportului, the crowd feels deeply sorry for Rafa). Cel mai trist liant al aplauzelor de final a fost însă aerul lor de epitaf şi sentimentul că gata, monarhia a căzut, Roland Garrosul redevine republică.

O altă diferenţă este că Regele însuşi a trăit o supărare mai apăsătoare decât la prima şi unica înfrângere de până acum. Plusul de amărăciune vine întâi din faptul că ea era cumva previzibilă: eşecul cu Soderling din 2009 a fost o imensă surpriză, pe când victoria lui Nole nu surprinde pe nimeni câtă vreme Rafa a tot cedat din zgura lui favorită şi unora pe care, până anul ăsta, îi mânca pe pâine şi la micul dejun, şi la prânz, şi la cină. Apoi, amaru’ e şi mai amar pentru că învingătorul nu e un fitecine: cu tot respectul, Soderling nu e Djokovic. Primul, deşi îl învinsese pe Rafa, nu reuşise să spulbere mitul invincibilităţii lui la Roland Garros, iar Nadal s-a hrănit multă vreme, inclusiv ieri, cu acest mit. De aceea, înfrângerea lui de acum echivalează cu o detronare, fie ea, Doamne-ajută, una temporară. Apoi, necazul e întreit de tristeţea aniversării zilei de naştere exact ieri: 03 iunie – 03 tort-seturi. În fine, cum să nu fii înzecit supărat când ştii că ai ratat şansa fabuloasă de-a intra în istorie cu 10 trofee de Roland Garros? Când Rafa ieşea din arenă după finalul meciului mi-am amintit de înfrângerea de la Wimbledon în finala cu Roger din 2007, câştigată până la urmă de elveţian în cinci dramatice seturi. Citeam cândva că, după ratarea acelei imense şanse de a cuceri prima oară Grand-Slamul ierbii, ajuns la vestiar, Rafa s-a refugiat în duş şi-a bocit jumătate de ceas. Nu ştiu dacă a plâns şi ieri, dar îmi imaginez că durerile sunt comparabile.

Rezultatul de ieri a consemnat nu doar eliminarea lui Nadal (ca-n cazul Soderling), ci imensa şi dreapta victorie a lui Nole Djokovic.

În fine, nu putem omite o a treia imensă diferenţă faţă de accidentul Soderling. Cum ziceam, învingătorul de ieri nu e de-alde Robin, ci însuşi Novak Djokovic. Acela care a tot pierdut la Roland Garros finale şi semifinale în faţa lui Rafa şi a acumulat o imensă frustrare (ca şi Roger, de altfel) că nu poate răzbi, că se îneacă la mal, că e trimis mereu în banca lui, că monopolul lui Nadal îi dă întruna peste mână. Prin urmare, rezultatul de ieri a consemnat nu doar eliminarea lui Nadal (ca-n cazul Soderling), ci imensa şi dreapta victorie a lui Nole Djokovic. Nu l-am văzut niciodată să se închine în timpul jocului şi să-şi pupe cruciuliţa de la gât cu atâta patimă şi simt că ar fi dat trei din trofeele de la Melbourne pentru izbânda asta. Odată scăpat de balaur, Nole nu are decât să se năpustească înspre trofeu. Sunt sigur că mintea lui a jucat deja finala şi că nu-i va sta în faţă nimeni, iar Wawrinka, Tsonga şi Murray nu-l vor putea opri chiar de-ar juca laolaltă, la trio. În concluzie, victoria lui Soderling e istorică doar în statistici, a lui Djokovic e istorică în istorie.

Iar manualul de istorie a tenisului, volumul Roland Garros 2015, va fi îmbrăcat în imagini de epocă. Prima copertă cu Nole pupându-şi cruciuliţa de la piept şi coperta ultimă cu Rafa, cărându-şi crucea-n spate. Pe golgota lui, care duce la Roland Garros nr.10.