Nu Piţurcă e problema!

„Reproşul cel mai frecvent, pe care suporterii echipei naţionale de fotbal l-au adus antrenorului Piţurcă, a fost acela că ne-a umilit!“  FOTO Reuters

La o săptămînă de la meciul de fotbal cu Grecia, lamentările naţiunii române încă nu au contenit. Ratarea calificării echipei noastre la turnelul final din Brazilia e văzută ca o dramă cosmică, iar primul responsabil pentru această dramă este antrenorul Victor Piţurcă.

Poate ar fi cazul să încercăm a restabili, în judecăţile noastre, dreapta măsură şi prioritatea logicii. Mai înainte de orice, să ne amintim că fotbalul este un joc. Convenţia de bază a acestui joc este ca una din echipe să introducă mingea în poarta celeilalte. Ca orice joc ˗ inclusiv păcănelele ˗ fotbalul produce firilor mai slabe un efect de hipnoză care transformă ficţiunea în realitate şi provoacă adesea reacţii vehemente. Un copil care se joacă de-a războiul pe calculator îşi ia foarte în serios rolul de strateg şi comandant militar, iar suferinţa lui este reală, atunci cînd pierde, ca şi bucuria, în caz de victorie. Ceea ce nu face însă ca războiul de pe calculator să fie unul real. Cam la fel se întîmplă lucrurile şi în fotbal. Valoarea acestui sport decurge mai degrabă din investiţia simbolică a suporterilor decît din calităţile propriu-zise ale jocului. În definitiv, faptul că nişte băieţi, ai noştri şi ai lor, aleargă încolo şi încoace după o minge nu prezintă o aşa de mare importanţă, decît în cazul în care ai jucat la pariuri.

Abia pariul, adică pierderea sau cîştigarea unei sume de bani, reprezintă propriu-zis o miză. Pentru cei care nu joacă la pariuri, miza meciului stă în altceva ce ţine mai degrabă de resorturile psihologice ale evaluării propriei persoane. Reproşul cel mai frecvent ˗ şi de fapt cel mai îndreptăţit ˗ pe care suporterii echipei naţionale de fotbal l-au adus antrenorului Piţurcă a fost acela că ne-a umilit! Hai să vedem cum.

Mai întîi, aş aminti aici o cugetare atribuită, dacă nu mă înşel, filosofului şi scriitorului francez Jean-Paul Sartre, care observa că fotbalul ar fi un joc foarte simplu dacă nu ar exista şi jocul echipei adverse. Păi, tocmai asta ne umileşte de fiecare dată! Nevoia de victorie asupra adversarului este parte din naraţiunea sau, mai bine zis, ficţiunea fiecăruia dintre noi despre sine. Înfrîngerea din meciul cu echipa Greciei ne-a umilit deoarece ne-a demonstrat că nu avem valoare. Eşecul echipei naţionale de fotbal a fost resimţit de fiecare suporter ca fiind unul personal şi cu atît mai frustrant cu cît el nu poate fi compensat de altfel de valori. Un campion la atletism nu suferă fiindcă e slab la şah sau la tenis, tocmai fiindcă e foarte bun la la atletism ˗ şi asta îi este suficient. Or, problema suporterului român este că orice eşec al echipei naţionale de fotbal îi reactualizează şi alte frustrări.

La turneul final al Campionatului Mondial s-au calificat 32 de echipe naţionale de fotbal. Teoretic, cel puţin, cele mai bune 32 de echipe din lume, iar echipa României nu este printre ele. Dar oare industria României este în primele 32 din lume? Învăţămîntul României o fi în primele 32 din lume? Din cîte ştiu, universităţile noastre nu intră nici măcar în primele o sută din lume. Dar agricultura românească, ce loc ar ocupa într-un eventual clasament mondial? Dar literatura română? Dar politicienii români? Dar ziariştii români care tună şi fulgeră împotriva lui Victor Piţurcă, ce loc ar ocupa într-o eventuală competiţie mondială? Cînd e vorba să fim şi noi primii la ceva, facem cea mai mare mămăligă din lume sau cel mai lung cîrnaţ. Şi atunci, scuzată să-mi fie întrebarea, la ce bun să fim fruntaşi la fotbal, dacă la toate celelalte suntem codaşi? Ceea ce vreau să spun cu aceste întrebări e că Victor Piţurcă este de fapt un exponent naţional. Tocmai asta nu-i iertăm. Faptul că a făcut o echipă cu fotbalişti români, iar nu nemţi sau francezi sau spanioli, faptul că a adoptat o tactică românească, faptul că a jucat şi a pierdut (uneori a mai şi cîştigat) în stil românesc, faptul că ne reprezintă cu toate neputinţele noastre! Ne-ar fi reprezentat mai bine altcineva? Posibil, dar nu obligatoriu. Chiar dacă am aduce un antrenor german, jucătorii ar fi tot români. Ar trebui poate să importăm şi jucători, din Africa, din Germania, de oriunde. Dar nu ar fi totuşi mai simplu să importăm alt popor şi să-l punem să-şi selecţioneze jucătorii şi antrenorul după criteriile lui, iar noi numai să-i aplaudăm victoriile?

S-ar putea ridica aici obiecţia că pe vremuri, generaţia lui Hagi… etc. Dincolo de faptul că pe atunci însăşi societatea românească era mai bine articulată, iar promovarea valorilor se făcea încă în virtutea criteriilor moştenite din mult hulitul regim comunist, ar trebui să mai observăm şi că aşa-zisa „generaţie de aur“ nu a fost chiar de aur, nu a cîştigat niciun trofeu, deşi ne-a reprezentat onorabil (într-o vreme cînd şi prestigiul internaţional al României era altul). Aşa cum, să zicem, olimpicii români la matematică sau fizică ne reprezintă onorabil în competiţii internaţionale, deşi nivelul sistemului românesc de învăţămînt este jalnic.

Prin urmare, dacă ţinem cont pe ce loc se afla echipa României, cînd a fost preluată de Victor Piţurcă, şi pe ce loc e situată acum, dacă ţinem cont de baza de selecţie pe care el a avut-o la îndemînă, dacă amintim şi de nivelul fotbalului din competiţia internă, cred că într-adevăr Victor Piţurcă a scos maximum din ce se putea scoate, în condiţiile actuale. Cred că e un antrenor bun, ceea ce nu înseamnă infailibil, şi cred că cei care îi cer demisia ˗ optzeci şi trei la sută din suporteri, potrivit unui sondaj pe dolcesport.ro la care au participat peste 20.000 de votanţi ˗ sunt în eroare. Victor Piţurcă, reprezintă-ne în continuare! Fiindcă eşti cel mai reprezentativ.