Marius Urzică: „Nu mi-au dat nicio şansă din cauza fracturii la coloană. După un an, obţineam titlul olimpic“ INTERVIU

Marius Urzică, de la gimnast de performanţă la antrenor. FOTO: Mediafax

Singurul campion olimpic al gimnasticii masculine româneşti, Marius Urzică, supranumit „Regele calului cu mânere“, mărturiseşte că nici măcar atunci când medicii nu îi mai dădeau nicio şansă nu a renunţat la gimnastică – totul stă în pasiune şi în forţa de a lupta.

Marius Urzică (45 de ani), fost gimnast şi actual antrenor, explică ce înseamnă viaţa de sportiv de performanţă, cu ce sacrificii vine, dar şi ce satisfacţie şi mândrie aduc titlul olimpic şi momentul în care se cântă Imnul României atunci când te afli pe podium. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, acesta îşi reaminteşte de cele mai dificile momente din carieră şi modul în care le-a depăşit, deşi oamenii îi vedeau parcursul încheiat, şi explică cum a reuşit să menţină un echilibru între viaţa de sportiv şi cea personală.

„Weekend Adevărul“: Cum aţi ajuns în lumea sportului?

Marius Urzică: Am ajuns în lumea sportului datorită părinţilor mei. Pe fratele meu, mai mare cu un an, l-au dus la gimnastică şi, neavând cu cine să mă lase acasă, m-au dus şi pe mine. Bineînţeles că am îndrăgit ginmastica foarte mult – chiar dacă la început era normal să îmi placă acest lucru, era ca o joacă. Dar, ulterior, acea joacă a devenit constructivă. Văzând antrenorii că am talent, au spus: haideţi să îl lăsaţi la gimnastică, pentru că are şanse de a deveni mare campion.

Ce antrenor v-a văzut potenţialul?

József Ferencz. Am lucrat cu el până la Olimpiada de la Atlanta, în ’96. Ulterior, el s-a retras, iar eu am rămas în componenţa lotului, la Bucureşti.

Cum v-a schimbat ca persoană cariera de gimnast?

M-a schimbat, pentru că pe vremea respectivă, dintr-un orăşel mic, să ajungi să vezi toată lumea este incredibil. M-a făcut să îmi văd visul cu ochii.

Medalia olimpică, amintirea de aur

Care este cea mai puternică amintire din timpul carierei de gimnast?

Fără doar şi poate, obţinerea titlului olimpic este cel mai frumos moment. Pentru orice sportiv, indiferent de ramură, cred că este cel mai mare vis: să urce pe cea mai înaltă treaptă la Jocurile Olimpice. Cred că asta este cea mai frumoasă amintire. Şi, mai mult decât atât, faptul că de când există gimnastica masculină în România nu a existat alt titlu olimpic decât cel pe care l-am adus eu.

Care a fost cel mai dificil moment?

Momente dificile au mai fost. Atunci când apar problemele de sănătate, acelea sunt momente dificile în care poate eşti pus în cumpănă – de a mai continua sau nu în gimnastică. Am avut o accidentare în ’95, la Campionatul Mondial, la coloană, şi m-a cam pus pe gânduri... Dar, spre bucuria mea, în urma unui tratament am reuşit să trec peste acele probleme şi să continui. Ba chiar mai mult: în 1999, la Campionatele Mondiale, mi s-a spus că nu mai am nicio şansă din cauza problemelor pe care le am la coloană. După un tratament îndelungat, la un an după aceea, la Sydney, obţineam titlul olimpic.

V-a ambiţionat faptul că lumea vă vedea cariera din gimnastică încheiată?

Fără doar şi poate. Am fost pus în situaţia în care mi s-a spus că ar trebui să port şi un corset – deci, am avut o fractură la coloană.

A fost singurul moment care v-a pus pe gânduri în privinţa carierei?

Nu singurul, au mai fost. De mic am fost foarte ambiţios: aveam 11-12 ani când făceam o desprindere la bară – faci un salt, te întorci şi prinzi din nou bara. Şi antrenorul ne-a spus să facem concurs. Un alt băieţel prinsese deja de două ori bara. Mi-a zis – „Acuma, dacă nu prinzi, te bate“. Iar eu am tras de bară şi am dat să apuc cu mâinile, dar m-am accidentat: fractură de stern. Au fost multe probleme de sănătate pe parcursul carierei. Este o regulă: oricine face gimnastică va avea probleme de sănătate. Probabil că dacă aş începe să fac gimnastică acum, aş şti ce să fac şi aş fi mult mai controlat în ce fac pentru a nu apărea aceste accidentări pe care le-am avut.

Deviza: fără greşeală!

Cum erau pregătirile pentru olimpiade şi, mai ales, perioadele din apropierea competiţiei? 

Pregătirea pentru olimpiadă începe de fiecare dată – aşa cum bine se ştie, olimpiada este o dată la patru ani – cu patru ani înainte. Este un proces destul de încărcat de pregătire în care îmbunătăţeşti exerciţii, adaugi elemente noi, încerci să urci în dificultate, ca nota finală să fie una foarte bună. Şi, mai mult decât atât, trebuie să lucrezi foarte mult pentru execuţie – să fie un exerciţiu foarte curat pentru a obţine note foarte bune. Perioada de dinainte de olimpiadă este una foarte solicitantă pentru că este şi acea presiune şi trebuie să te pregăteşti foarte, foarte intens, foarte atent, pentru că ai la dispoziţie doar momentul imediat de după ce ridici mâna. Dacă ai ezitat, ai făcut o greşeală sau ai ratat, toată munca de patru ani de zile se duce de râpă. Pe final, este o pregătire foarte, foarte clară, foarte exactă, pentru a obţine un rezultat bun.

Toate cluburile duc lipsă de bani, lipsă de materiale. Dacă se îmbunătăţeşte ceva, la bază sigur vom avea continuitate în gimnastică şi, în general, în sport. Dacă nu se va îmbunătăţi, tot sportul românesc, încet-încet, va dispărea. 

Ce ar trebui să facă un sportiv de performanţă înaintea unei competiţii?

Un sportiv de performanţă, înaintea unei competiţii, clar trebuie să îşi dozeze efortul foarte bine, să încerce să facă cât mai puţine greşeli şi cât mai multe repetări cu execuţii foarte clare şi foarte bune pentru a acumula foarte mult, înainte de competiţii, integrale şi elemente reuşite în aşa măsură încât atunci când ajungi la competiţie, să nu ai niciun fel de teamă de vreun element sau de vreun exerciţiu în sine, că nu vei putea să îl duci până la capăt sau să ratezi.

Ce sacrificii aţi făcut pentru a prioritiza sportul?

Sacrificii aş spune că ar fi în ideea în care nu ai copilărie. Vezi alţi copii care se joacă, iar tu nu prea – e o altfel de joacă, constructivă, prin care să poţi să ajungi să faci performanţă. În privinţa asta e normal că m-am simţit foarte bine, pentru că atât antrenorii, cât şi toţi colegii eram într-o echipă şi ne ajutam unii pe ceilalţi. Toţi membrii echipei ne încurajam între noi şi chiar încercam să ne luăm la întrecere, reuşind astfel că progresăm din ce în ce mai uşor.

Echilibru şi complexitate

Dacă nu aţi fi intrat în lumea sportului, ce altceva v-aţi fi văzut făcând şi de ce?

Nu ştiu dacă s-ar fi întâmplat asta, pentru că părinţii mei au iubit foarte mult sportul şi ei sunt cei care m-au îndrumat spre acest domeniu. La Gheorgheni, unde am început, exista doar alternativa de a face hochei, tocmai de aceea părinţii au decis să mă îndrume spre gimnastică – un sport foarte complex, foarte frumos. Apoi, au fost antrenorii care m-au ajutat în toată pregătirea văzând că am talent şi posibilitatea să fac performanţă pe viitor. Nu cred că aş fi făcut altceva, ci tot în sport aş zice că m-aş revedea.

Ce vă place cel mai mult la gimnastică? 

Faptul că sunt şase aparate şi fiecare este diferit. Este un sport foarte complex, în care ai foarte multe elemente spectaculoase la fiecare aparat în sine şi prin asta toată lumea este atrasă să privească şi să urmărească gimnastica. Este dificil, dar asta vine la pachet cu dorinţa de a face performanţă.

Cum aţi îmbinat viaţa profesională cu cea personală pe parcursul carierei?

A fost una cu o bună înţelegere. Am înţeles că atât timp cât eşti sportiv de o înaltă performanţă trebuie să ai un regim foarte strict – nu ai posibilitatea să pierzi nopţile, ai nevoie de odihnă la prânz pentru al doilea antrenament, trebuie să duci o viaţă sportivă fără viaţă de noapte sau alte excese. La fel, vacanţele sunt foarte reduse pentru că de la începutul la sfârşitul anului sunt competiţii, cantonamente – în permanenţă eşti în pregătire – de aceea perioadele de vacanţă au fost destul de scurte, dar totodată foarte frumoase şi se pare că, gândindu-mă foarte mult la performanţă şi fiind înţeles de către cei apropiaţi, am reuşit să le îmbin pe amândouă ca totul să fie bine.

Investiţia, părintele performanţei

Aţi schimba ceva în gimnastica românească sau în sport, în general?

M-aş bucura dacă s-ar investi mult mai mult – acum vorbesc strict de gimnastică, cu toate că e vorba de toate sporturile – şi dacă părinţii ar conştientiza că trebuie să ducă copiii să facă sport. Un copil nu poate lua decizii. Aş încerca să aduc o îmbunătăţire la nivel de cluburi. Toate cluburile duc lipsă de bani, lipsă de materiale. Dacă se îmbunătăţeşte ceva, la bază sigur vom avea continuitate în gimnastică şi, în general, în sport. Dacă nu se va îmbunătăţi, tot sportul românesc, încet-încet, va dispărea. De exemplu, doar la gimnastică, n-ar trebui să existe sală de gimnastică fără plasă elastică – majoritatea sălilor din ţară nu au aşa ceva.

Cum vi se pare lotul României de la Jocurile Olimpice de la Tokyo?

Din păcate, avem calificat un singur sportiv, Marian Drăgulescu, căruia îi urez mult succes. Îmi pare rău că nu au reuşit să se califice cu echipa, având foarte mult ghinion în ultima perioadă, la ultimele competiţii de calificare – foarte mulţi sportivi accidentaţi. Pentru Marian este un vis de a lua aurul, care îi lipseşte din palmares – îi ţin pumnii pentru a-şi îndeplini acest vis.

Care sunt planurile dumneavoastră de viitor?

De a rămâne în gimnastică, de a ajuta pe cât posibil, prin experienţa pe care am acumulat-o atât ca sportiv, cât şi ca antrenor, să ajut sportivii cu care voi lucra şi pe toţi cei care vor fi alături de mine să îi sprijin şi să îi îndrum spre a face performanţă.

„În sport, talentul nu este, de multe ori, suficient“

„Regele calului cu mânere“. FOTO: Mediafax

Cum a fost trecerea de la cariera de gimnast olimpic la cea de antrenor?

Iubind atât de mult gimnastica, am vrut să rămân şi eu, dar am vrut să rămână şi în familie. Nu a fost chiar uşor. Elementele şi tot ce însemna gimnastică le cunoşteam, a mai rămas faptul de a-mi forma mâna, de asistenţă, de a lucra cu alţi copii. A fost un pic mai dificil, în ideea în care nu mai lucrezi doar pentru tine, trebuie să lucrezi pentru fiecare sportiv în parte. Pe fiecare trebuie să îl înţelegi aşa cum e, cu problemele lui. Dar mi-a plăcut mult şi îmi place în continuare.

Cum vi se pare lucratul cu elevii mai mici?

E un pic dificil, în ideea în care au o teamă, şi atunci trebuie să îi faci să aibă încredere în ei şi să îi ajuţi să treacă peste acea frică. În rest, trebuie să ai răbdare – cel mai important lucru. Dacă vezi că au potenţial, totul se lucrează – încet-încet, fiecare element, repetat de mult ori.

Aveţi elevi cu potenţialul de a deveni campioni?

Am îmbrăţişat cu foarte mare drag cariera de antrenor şi am rămas în familia gimnasticii pentru că iubesc gimnastica. Iar atât timp cât lucrez cu copiii, indiferent ce se întâmplă, văd în ei perspectiva de a face performanţă şi îmi doresc acest lucru, la fel ca ei. Ca atare, încercăm să lucrăm împreună, să ne înţelegem unii pe alţii şi să reuşim împreună să ajungem la performanţă.

Ce îi sfătuiţi pe elevii dumneavoastră atunci când trec prin momente dificile şi se descurajează?

Aceste momente apar. Ba din probleme de sănătate, ba în urma unor eşecuri la competiţii, unde probabil toată lumea aşteaptă rezultate. Sunt şi eşecuri. Dar trebuie să stai alături de ei, să îi încurajezi, să ai o discuţie concretă – să le arăţi care sunt regulile, care sunt greşelile care s-au făcut. Important este să fii alături de ei şi să simtă acest lucru, să îi ajuţi să treacă peste orice moment, fie că e de accidentare, că e de eşec – chiar şi atunci când e o victorie.

Tatăl-antrenor

Fiul dumneavoastră, Alex, a câştigat recent mai multe medalii de aur. Cum v-a făcut asta să vă simţiţi?

Alex, într-adevăr, la prima lui competiţie naţională a câştigat şase medalii de aur. Nu pot să spun decât că am fost foarte fericit, mândru de ceea ce a reuşit să realizeze. Este abia la început de drum, va avea foarte mult de muncă, greul abia începe, vor începe să fie elemente din ce în ce mai dificile, iar pentru asta va fi nevoie să stea cât mai mult în sală, să aibă un timp pe care să îl aloce pregătirii şi, în felul acesta, pe viitor va reuşi să obţină, la fel, foarte multe medalii.

De multe ori se întâmplă ca sportivi care sunt mai puţin talentaţi să ajungă să facă performanţe mai înalte pentru că sunt muncitori şi îşi doresc din tot sufletul să facă performanţă.

Dumneavoastră l-aţi antrenat?

Alex este component al clubului CS Dinamo, dar în aceeaşi măsură am lucrat mai tot timpul şi eu cu el.

Cum este dinamica antrenor-elev atunci când relaţia este dublată de cea de tată-fiu?

Este destul de greu, pentru că uneori trebuie să fii strict şi destul de dur pentru a înţelege. Dur în sensul bun al cuvântului – a-l face să înţeleagă că este nevoie de mai multe repetări, că este nevoie să fie mai atent, să repete şi să ajungă să facă exerciţiile şi elementele corect. Dar, uneori, chiar dacă s-a mai supărat pe mine, avem o bună înţelegere şi este un băieţel ascultător – tocmai de aceea a reuşit să aibă şi rezultate bune.

Cum decurge o zi din viaţa unui antrenor şi tată de sportiv? 

O zi din viaţa unui antrenor, şi al lui Alex, băieţelul meu, este una destul de încărcată. În perioada şcolii, el pleacă dimineaţa, la 7 jumătate, eu la 10.00 plec la primul antrenament, pe care îl termin la 12:00. Imediat după aceea, mă duc să îl iau de la afterschool, se schimbă în maşină, mănâncă în maşină, iar la ora 14.00 începe antrenamentul. Stăm împreună la sală până seara, la 7, iar apoi plecăm spre casă, unde ajungem undeva în jurul orei 20.00. Dacă mai are lecţii, încercăm să le terminăm, iar apoi urmează odihna, pentru că a doua zi o luăm de la capăt cu acelaşi program.

Ce urmează pentru el, dar şi pentru dumneavoastră, ca tată şi antrenor?

Atât pentru mine, cât şi pentru el, urmează o perioadă foarte lungă – el are doar 10 ani – undeva la 18 ani va reuşi să ajungă la seniori, iar de acolo se poate gândi la olimpiadă. El se gândeşte de acum la acel moment, dar este mult prea devreme. Îi urmăreşte foarte mult pe ceilalţi sportivi în competiţii, dar până acolo va fi nevoie de o muncă foarte, foarte bună şi foarte grea, totodată. Deci, pentru amândoi, va fi nevoie de răbdare şi de a lua lucrurile pas cu pas pentru a ajunge să îşi vadă şi el visul îndeplinit – acela de a deveni campion olimpic.

Munca, principalul atu

Care sunt calităţile unui sportiv adevărat în opinia dumneavoastră şi care este reţeta succesului?

Calităţile unui sportiv cred că sunt îndemânarea, mobilitatea, forţa, perseverenţa, să facă cu drag ceea ce face, nu ca o obligaţie. Eu cred că cel mai important lucru este să fie o persoană muncitoare, pentru că nu este suficient să fii doar talentat dacă nu şi munceşti pe măsură. De multe ori se întâmplă ca sportivi care sunt mai puţin talentaţi să ajungă să facă performanţe mai înalte pentru că sunt muncitori şi îşi doresc din tot sufletul să facă performanţă.

Cum ar trebui să fie motivat un sportiv de  performanţă?

Pentru a fi motivat, un sportiv are nevoie ca tot colectivul care este în jurul lui, mai ales când ajunge la înalte performanţe, să fie alături de el şi să îl sprijine – atât Federaţia, cât şi antrenorul, stafful medical. Un sportiv se motivează prin rezultatele pe care le obţine, prin succesul pe care reuşeşte să îl aibă şi, mai mult decât atât, prin mândria ca la marile competiţii – cum ar fi campionate europene, mondiale sau jocuri olimpice – să i se cânte imnul.