Luptător român premiat cu 5.000 de lei şi o butelie pentru aurul olimpic: „În loc să mi se dea apartamentul promis, Steaua mă trimitea în Ferentari”

România a fost prezentă la Moscova, la Jocurile Olimpice din 1980, cu 20 de luptători. Dintre aceştia, patru reuşit să câştige medalii. Ştefan Rusu, născut la 2 februarie 1956, la Rădăuţi, a reuşit să câştige chiar titlul olimpic la greco-romane, categoria 68 de kilograme.

Provenind dintr-o familie modestă, Ştefan îşi ajuta tatăl în gospodărie încă de când avea şase ani. Şi tot atunci se putea lăuda deja cu o îndemânare exemplară, care s-a dovedit extrem de utilă pe saltea. „Bunicul era pieptănar, iar eu deja ştiam toate procedurile pentru a transforma un corn de vacă într-un pieptene fin. Aveam o tehnică ieşită din comun”, a rememorat Rusu, care a început să practice luptele sub îndrumarea lui Virgil Gherasim, fost tâmplar.

Ştefan avea 16 ani şi era considerat o tânără speranţă în momentul în care vedea, la televizor, Jocurile Olimpice de la München, din 1972. „Am fost impresionat de Nicolae Martinescu şi de Gheorghe Berceanu, care au câştigat aurul, iar apoi li s-a cântat imnul. I-am spus imediat tatălui meu că şi eu voi deveni campion olimpic”. În 1973 a fost cooptat în lotul olimpic, iar în 1976, la Montréal, a reuşit să câştige medalia de argint, după o finală teribilă cu sovieticul Suren Nalbandyan.

Patru ani mai târziu, la Moscova, a reuşit să-şi îndeplinească visul, după ce a trecut în semifinale chiar de omul care îi smulsese aurul de la gât. Finala cu polonezul Andrzej Supron a părut a fi floare la ureche, deşi s-a impus greu, cu 1-0, şi o consideră cel mai dificil meci al carierei. „A fost medalia care m-a bucurat cel mai mult. Amintirea premierii a rămas foarte vie: eram pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, se cânta imnul României cu putere şi, după un val de fericire, m-am întristat. Atunci mi-am permis să-mi dau seama cât de dor îmi era de copiii mei pe care nu îi mai văzusem de şapte luni”, a povestit Ştefan Rusu. Pentru performanţa sa, a primit din partea statului român suma de 5.000 de lei şi o butelie. În acea perioadă era legitimat la CS Mobila Rădăuţi, acolo unde s-a întors de la Steaua. „M-am supărat pe Steaua fiindcă mi-au promis că îmi repartizează un apartament, dar antrenorul de atunci a făcut ca altcineva să ia apartamentul, iar eu primeam o garsonieră în Ferentari”, a explicat cel care a concurat până în 1990, când avea deja 34 de ani. Patru ani mai târziu, în 1984, la Los Angeles, obţinea şi bronzul mondial, dar promisiunea că la întoarcerea în ţară va primi un televizor color şi un frigider nu a mai fost onorată. „Mi s-a propus de mai multe ori să rămân în ţări vestice, nemţii mi-au oferit odată 60.000 de mărci în mână să rămân la ei. Erau bani mulţi atunci, dar eu nu concepeam să stau departe de familia mea. Când veneam de la concurs, de la aeroport mă duceam direct la gară, să ajung cât mai repede în Rădăuţi”, a dezvăluit Ştefan Rusu.