„Lumina vine de la Răsărit“ sau cum au refuzat românii să meargă la Jocurile Olimpice de la Londra, din 1948

„Lumina vine de la Răsărit“ sau cum au refuzat românii să meargă la Jocurile Olimpice de la Londra, din 1948

FOTO Arhivă

După o pauză de 12 ani cauzată de cel de-Al Doilea Război Mondial, Jocurile Olimpice s-au reluat în perioada 29 iulie - 14 august 1948, la Londra, într-o ţară slăbită de cei şase ani de război care i-au golit cuferele cu resurse. Poziţia României faţă de această ediţie a fost una foarte interesantă şi totodată contradictorie.

Ştiri pe aceeaşi temă

La cea de-a V-a ediţie a Jocurilor de iarnă (30 ianuarie — 8 februarie), găzduită de Saint Moritz, Republica Populară Română şi-a trimis o delegaţie alcătuită din 15 sportivi, care au concurat la două sporturi (schi şi patrulă militară) şi patru probe. Rezultatele au fost însă mediocre. Ştafeta de schi patrulă militară, formată din Ştefan Ionescu, Constantin Vlădea, Cornel Nicolae Crăciun şi Ion Koschi, a obţinut locul 7. Schiorii Dumitru Sulică, Ion Coliban, Dumitru Frăţilă, Radu Scârneci, Vasile Ionescu, Béla Imre şi Mihai Bâră au ocupat locuri între 38 şi 74, ei concurând la probele de slalom, coborâre şi combinată alpină. Românii au fost prezenţi şi la proba demonstrativă de patrulă militară pe distanţa de 28,05 km, unde a participat o echipă de militari formată din căpitanul Ştefan Ionescu, primul comandant al clubului Dinamo Braşov, sergentul-major Constantin Vlădea, soldatul Cornel Nicolae Crăciun şi soldatul Ion Koschi. Pregătiri s-au făcut şi în privinţa Jocurilor de vară. S-a acceptat invitaţia, s-au întocmit listele de sportivi, tehnicieni, oficiali.

Pe 21 iulie, cu doar opt zile înaintea startului competiţiei, s-a decis boicotarea competiţiei. Motivul? Un comunicat emis de Organizaţia Sportului Popular, descoperit de istoricul Anita Sterea, ne oferă singura explicaţie oficială: „Comitetul Internaţional Olimpic este un for dictatorial care conduce Jocurile Olimpice fără să dea socoteală nimănui şi fără să răspundă pentru deciziile sale. Aceste decizii sunt inatacabile neexistand cale de apel în nicio chestiune care ajunge în discuţia Comitetului. Sportivii Republicii Populare Române nu pot participa la Jocurile Olimpice de sub conducerea unui Comitet care prin neinvitarea Uniunii Sovietice, ţara campioană a luptei pentru pacea şi libertatea popoarelor, a dovedit o atitudine ce arată clar sensul acestor jocuri care sunt în totală contradicţie cu principiile de prietenie şi bună înţelegere între popoare pe care le trâmbiţează“.

Organizaţia Sportului Popular, înfiinţată prin decretul-lege din 7 martie 1946 ca şi persoană publică de drept public, fiind subordonată Preşedinţiei Consiliului de Miniştri ca şi instituţie anexă, era „singurul organism menit a conduce şi a controla „din punct de vedere sportiv, educativ, tehnic, administrativ şi financiar al resorturilor şi federaţiunilor sportive, centrale şi regionale, precum şi al organelor în subordine, cât şi al tuturor asociaţiilor, cluburilor, grupărilor şi organizaţiunilor de orice fel şi sub orice denumire, care au ca obiect sporturile, educaţia fizică şi turismul, îndrumându-le activitatea în cadrul programului educativ al Statului”. Numai că, în realitate, Uniunea Sovietică a fost cea care a ales să nu trimită niciun sportiv, deşi a primit invitaţia de a participa. Iar alte ţări socialiste, precum Cehoslovacia, Ungaria sau Iugoslavia au fost prezente fără probleme la Londra. De fapt, Uniunea Sovietică nu a participat deloc la Jocurile Olimpice nici înainte de 1948, singurele prezenţe ale ruşilor fiind cele ale Imperiului Ţarist din 1900, 1908 şi 1912. Motivul e lesne de ghicit. Într-o scrisoare adresată Politburo în 1947, Nikolai Nikolaevici Romanov, şeful Comitetului Unional de Cultură Fizică şi Sport, a cerut permisiunea de a pregăti o echipă sovietică pentru Jocurile Olimpice din 1948. Cererea a ajuns la urechile lui Iosif Vissarionovici Stalin, care i-a răspuns sec: „Dacă eşti pregătit, tovarăşe, numai dacă eşti pregătit…“. În memoriile sale, Romanov a povestit că nu şi-a putut asuma obiectivul de a depăşi Statele Unite în clasamentul pe medalii, astfel că tot planul i s-a năruit.

Ca un ultim amănunt, la cârma forului olimpic românesc s-a aflat, între 1947 şi 1951, nimeni altul decât Ion Gheorghe Maurer. Şi e foarte posibil de fapt ca viitorul prim-ministru să nu fi dorit nici el să-şi asume, având în vedere flerul de care a dat mereu dovadă, riscul unui rezultat similar cu cel obţinut de sportivii deplasaţi la Saint Moritz la începutul anului 1948.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: