Ivan Patzaichin, omul-fluviu care a urcat din Deltă pe Olimp cu pagaia ruptă PORTRET

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ivan Patzaichin a câştigat patru titluri olimpice. FOTO: Inquam Photos
Ivan Patzaichin a câştigat patru titluri olimpice. FOTO: Inquam Photos

Din apă a fost făcut şi în apă s-a întors. Ivan Patzaichin a vâslit singur către eternitate, pe lotca sa de lemn, într-o zi de 5 septembrie, lăsând la mal, îndoliat, tot universul Deltei Dunării.

A fost odată ca niciodată. Aşa încep poveştile despre eroi, despre cei cu adevărat excepţionali, cei despre care este greu să crezi că au existat aievea. Ivan avea cam 3-4 ani când a cunoscut apa. Adormise în barca bunicului, iar soarele, de trei suliţe pe cer, îl trezise. A deschis ochii cu faţa spre luciul apei şi vraja s-a produs – peste ani, avea să spună că a fost cea mai frumoasă dimineaţă din viaţa lui.

Ivan Patzaichin era singurul fiu al familiei de lipoveni Alexandra şi Vicol. S-a născut în satul Mila 23, într-o casă în care apa intra de câteva ori pe an – nu de puţine ori s-au trezit cu crapi sub pat. Acolo s-a format Ivan, omul. Pe uliţele satului dobrogean a învăţat ce este respectul. „Fiind o comunitate mică, oamenii se salutau ori de câte ori se întâlneau. Copiii erau crescuţi în acest spirit. Am înţeles că pentru a fi respectat şi pentru a fi luat în serios, trebuie, la rândul tău, să fii respectuos. Şi să asculţi, să înţelegi pe fiecare în parte, dacă vrei să fii la rândul tău ajutat. Bazându-mă pe aceste legi nescrise, în fond banale, am ajuns să-mi formez un caracter cu care mă mândresc şi astăzi“, spunea Patzaichin, peste ani, într-un interviu pentru evz.ro.

Visul lui Ivan

Cum alt ajutor nu aveau, părinţii se bazau pe el. De pe la 12 ani spune că a început să îşi aducă contribuţia în gospodărie. Vremurile erau grele, aşa că mama s-a apucat de croitorie pentru ca micul Ivan să aibă cu ce se îmbrăca. O mai ajuta şi el unde putea, însăilând cu ac şi aţă, liniile drepte ale cămăşilor. Tot cam de pe atunci, îşi aduce el aminte, tatăl său a început să-l ia la cărat de lemne. Plecau cu două bărci şi vâsleau toată noaptea dus-întors către Tulcea. De multe ori, frânt de oboseală, se lăsa în voia apei, plutind către mal. De aici a început să îşi croşeteze visul Ivan, de la ramele lotcii cu care aducea acasă peşte şi lemne.

Eu n-am plecat de acasă ca să fac sport, ci ca să devin campion. A fost ţelul meu în viaţă şi nu m-am oprit până nu l-am atins.

Când era mic, îi plăceau poveştile bunicului Perfil. Stăteau gard în gard şi nu de puţine ori Ivan adormea în casa bătrânului cu barbă lungă şi albă, cel care îi spune basme cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, dar şi poveşti cu ultimii regi ai României, trăite chiar de el. Avea să îşi aducă aminte, peste ani, cum se umplea curtea bunicului în fiecare duminică, după slujba de la biserică. „Ei cu şpriţul, copiii cu cazaciocul. Dansam de mama focului!“.

Ajuns la adolescenţă, deja se perfecţionase. La 16 ani era ajutor de pescar şi câştiga bani frumoşi pentru ai săi. În timpul liber, tânărul lipovean asculta muzică rock – tare mult îi mai plăcea să asculte Pink Floyd, Deep Purple şi Creedence Clearwater Revival la Europa Liberă. Când avea drum în Tulcea, se oprea să îşi asculte cei doi veri care aveau o formaţie rock, Egreta. Şi-a dorit şi el să înveţe să cânte la chitară, însă degetele-i groase apucau câte trei corzi deodată. Aşa că Ivan a rămas cu muzica în suflet şi cu părul lung – o înfăţişare care avea să îi dea de furcă în timpul comunismului, dar care l-a făcut inconfundabil între zeii sportivi ai zilelor noastre. Tot cam pe atunci a văzut la singurul televizor din sat, de la căminul cultural, că doi tineri de-ai locului tocmai ce câştigaseră titlul mondial la „vâslit“, aşa cum se zicea în zonă. Atunci, Ivan a decis să devină campion. „Mi-am spus că, dacă ei au putut, mie îmi va fi la fel de uşor. Eu n-am plecat de acasă ca să fac sport, ci ca să devin campion. A fost ţelul meu în viaţă şi nu m-am oprit până nu l-am atins“. Aşadar, ştia că îi este menit să ajungă mare – mare sportiv sau „probabil, cel mai bun pescar din Deltă“, după cum chiar el spunea. 

Partea bună a ghinionului

Ivan a ajuns, însă, la Snagov, la baza de antrenament. Nu i-au stat în cale nici măcar rugăminţile fierbinţi ale mamei. Era prima dată când pleca mai departe de Brăila. „Am ajuns la Clubul Dinamo şi trebuia să plec dimineaţă, la prânz şi seara la cantină, să mănânc. Trebuia să merg pe strada Icoanei cu tramvaiul, cu troleibuzul. Mereu mă lipeam de câte cineva din club, că mi-era frică să nu mă rătăcesc şi să nu mai ştiu să mă întorc. Vedeam blocuri şi tot felul de maşini. Mi se părea senzaţional“, povestea Patzaichin, într-un interviu pentru „Adevărul“, prima aventură într-un oraş mare. De aici a început drumul spre succes al sportivului, pavat, însă, cu nenumărate ghinioane. „Întotdeauna am păşit cu stângul. De la începutul meu cu canoea. Era cât pe ce să mă dea afară. Mai aveam două săptămâni şi mă trimiteau acasă. La primul concurs m-au descalificat. La primul concurs internaţional, după ce l-am bătut pe campionul olimpic, m-au descalificat iar“, rememora sportivul.

ivan patzaichin

Dacă ar fi fost superstiţios, Patzaichin ar fi abandonat vâslele şi s-ar fi întors acasă. La 19 ani, tânărul lipovean pleca în Mexic să cucerească lumea. Mirajul noului, dar mai ales cel al propriei forţe, l-au învins. La prima probă de simplu de la Olimpiadă, Patzaichin era singur, în apropierea liniei de finish. Nedumerit şi parcă neîncrezător în sine, şi-a întors capul să vadă la ce distanţă se află contracandidaţii. Mişcarea bruscă l-a înţepenit şi nu s-a mai putut mişca – a fost dus la mal de apă şi s-a clasat pe locul 5. Cu un masaj medical, Patzaichin s-a refăcut imediat – a câştigat proba la dublu alături de Serghei Covaliov, însă gurile-rele nu au întârziat să apară. „A fost un vis! Din păcate, umbrit de cârcotaşii care cleveteau că doar datorită lui Covaliov mi-a cântat şi mie Imnul. Asta m-a ambiţionat şi mai tare. Timp de patru ani, până la Olimpiada din 1972, de la München, m-am antrenat doar cu gândul să câştig proba de simplu, să demonstrez tuturor că sunt cel mai bun“.

Portretul ambiţiei la tinereţe

După patru ani de „antrenament dumnezeiesc“, Ivan Patzaichin era, din nou, la linia de start olimpică, el şi pagaia lui. Doar că după ce a vâslit de două-trei ori, pagaia a cedat. Cu toate că a semnalat asta, conform regulamentului, înainte de linia de 25 de metri, arbitrii nu l-au văzut – sau nu au vrut să îl vadă. Ivan, însă, nu putea să îşi vadă visul înecat, aşa că a vâslit cu un ciot – când alţii terminaseră deja cursa, el se afla abia la sfertul distanţei. Şi aşa, el şi pagaia lui nu s-au dat bătuţi – au terminat, s-au calificat şi, apoi, medalia olimpică stătea la gâtul lui Ivan, ca un simbol al determinării şi al ambiţiei. Atunci, în acel moment, Omul Deltei a auzit Imnul României cântat pentru el şi gândul i-a zburat acasă, la cei care l-au modelat şi la bunicul cu barbă albă.

O olimpiadă mai târziu, în 1976, a clacat. Făcuse un pariu radical: prinţ sau cerşetor. După cum el însuşi povestea, în timpul cursei, aflat pe locul doi, a renunţat. A fost singura decizie greşită luată de Ivan, olimpicul. „A fost groaznic atunci. Am vrut să mă retrag, iar timp de şase luni n-am mai urcat în canoe. Ba chiar începusem cursurile de antrenor. Aveam 27 de ani, eram tânăr, dar prietenii şi familia m-au susţinut. Mi-am recăpătat încrederea şi am pus din nou mâna pe vâsle. N-am greşit. De atunci, am câştigat tot!“. Ivan Patzaichin a mai câştigat de atunci, la olimpiade, încă trei medalii de aur şi tot atâtea de argint. La acestea s-au adăugat încă 22 de medalii câştigate la campionatele mondiale – 9 dintre ele fiind de aur.

Nu o retragere, ci un nou început

Ivan a simţit când vâslele nu îl mai ascultau ca în tinereţe. Era timpul ca fluviul să se întoarcă în matcă. Venea acasă, înapoi în Deltă, în ovaţii. A primit cea mai importantă distincţie a statului român, Ordinul Naţional „Steaua României“ în grad de Cavaler, şi a devenit singurul sportiv român care a primit „Colanul de Platină“, cel mai important titlu al Comitetului Internaţional Olimpic. Până la începutul anilor 2000 s-a îndreptat către cei mici, să-i înveţe ce înseamnă palmele bătătorite, puterea apei şi tăişul soarelui, dar, mai ales, să-i înveţe ce înseamnă ambiţia. Şi-a condus elevii, cu pasiune şi cu speranţă, la nu mai puţin de cinci olimpiade plus toate campionatele internaţionale din acea perioadă. Au strâns peste 150 de medalii, „dar cine stă să le numere...“, după cum spunea chiar el, cu modestie.

Ivan Patzaichin a fost o forţă a naturii – atât de simplu şi de necuprins, totodată. „În 17 ani, cred că am ocolit de două ori Pământul. Vâslind! După calculele mele, trăgeam la rame cam 4.000-5.000 de kilometri pe an!“, avea să îşi rezume, cu simplitate, cariera.

Ivan, singurul copil al Deltei Dunării

ivan patzaichin

După ce a închis vitrina cu trofee, Ivan Patzaichin s-a întors acasă, în Delta Dunării. S-a întors cu dor şi cu dorinţă, s-a întors cu o datorie în suflet: să dea înapoi apei tot ce a învăţat. „Pentru Deltă aveam aşa o dorinţă de a reveni, de a mă achita cumva. Mă simţeam dator faţă de săteni pentru ceea ce am realizat. Pentru că în mare le datorez şi lor. Ei m-au învăţat să mă comport, să-i respect pe cei din jur. Chiar asta am dorit, să mă întorc şi să ajut“.

Speranţa purta un nume: pescaturismul

În 2009, alături de prietenul lui de-o viaţă, Teodor Frolu, a înfiinţat asociaţia „Ivan Patzaichin – Mila 23“ şi a demarat proiectul Rawmania FEST prin care, la început de toamnă, tradiţiile Deltei şi ale apei, deopotrivă, erau vedete. Muzică, istorie, sport, gastronomie, competiţie – toate erau la Tulcea pentru a aduce aminte, de fapt, relaţia de sânge a omului cu natura, a pescarului cu apa. Îşi făcuse un ţel din promovarea unui turism aparte: pescaturismul. „Este o altă modalitate de a primi turişti în Deltă. Proiectul se adresează direct localnicilor, pescarilor profesionişti. Pe lângă pescuitul industrial, ei pot valorifica producţia peştelui mult mai bine economic, plus că e o zi de neuitat pentru orice turist“, aşa descria, în linii mari, proiectul. Îşi dorea ca totul să se organizeze după reguli, în care statul să realizeze o legislaţie care să promoveze şi să protejeze biosfera Deltei Dunării, dar şi tradiţia pescarului.

Noi încercăm să le promovăm, pentru că lotca pescărească este o ambarcaţiune tradiţională. Cum ar fi Veneţia fără gondolă, aşa şi Delta fără lotca tradiţională – eu zic că n-are niciun rost

Delta Dunării era Acasă, iar oamenii de acolo erau familia lui. Îşi dorea ca asta să vadă toţi cei care îi calcă malurile şi să se ducă vestea unicităţii de la capătul lumii. „Noi vrem să aducem oameni care vor să stea la localnici, să mănânce tradiţional, să vadă natura. Acest gen de turist nu vine pentru o zi, ci pentru o săptămână. Iar toate lucrurile astea se pot face cu investiţii foarte mici. Un localnic nu trebuie neapărat să construiască o pensiune de nu-ştiu-câte margarete, ci strictul necesar, cu care să-l primească în condiţii optime pe turist. Omul acela va avea şi un venit ce rămâne doar la el, aşa va începe să prospere“, spunea, cu speranţă, Patzaichin.

Lotca, ultimul testament

Dorinţa cea mai arzătoare a lui Patzaichin a fost reintroducerea lotcii tradiţionale pescăreşti pe apă – legătura omului cu apa să fie prin lemn. Era parte indispensabilă a ecoturismului pe care îl dorea implementat: „Ca să nu adunăm numai ambarcaţiuni de plastic, am gândit să facem una prin care să stimulăm şi tradiţia – că tradiţia construirii lotcilor de lemn s-a pierdut. N-a fost chiar uşor. Dar am găsit un meseriaş pasionat, inginerul naval Paul Vasiliu, cu care am ajuns la un model. Am creat şi un model de canotcă de 10+1, cu care am fost prin Europa anul trecut: Viena, Bratislava, Budapesta, Tulcea. Am denumit cele trei ambarcaţiuni Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe, tocmai pentru a promova Delta. Am mai creat şi o lotcă-gondolă de 6 persoane pentru pescari, ca să plimbe turişti. Avem o mică flotilă“.

Ivan îşi iubea ţara, asta este clar. Nici pe vremea dură a comunismului nu l-a bântuit gândul rămânerii în străinătate. Însă, de acolo, a învăţat că ţările trăiesc din propriile tradiţii – trebuie doar să crezi în ele. Spre exemplu, spunea că „Noi încercăm să le promovăm, pentru că lotca pescărească este o ambarcaţiune tradiţională. Cum ar fi Veneţia fără gondolă, aşa şi Delta fără lotca tradiţională – eu zic că n-are niciun rost“.

Sport



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite