VIDEO 1938 - Italia a realizat „dubla”, România a suferit cea mai ruşinoasă eliminare, iar un brazilian a inventat „bicicleta” şi „foarfeca” fotbalistică

VIDEO 1938 - Italia a realizat „dubla”, România a suferit cea mai ruşinoasă eliminare, iar un brazilian a inventat „bicicleta” şi „foarfeca” fotbalistică

Naţionala „azzurilor” a reeditat succesul din 1934 şi a devenit cea dintâi naţională care a câştigat titlul mondial de două ori la rând, performanţă pe care doar Brazilia avea să o mai reuşească în istorie.

Ştiri pe aceeaşi temă

 

„Adevărul Weekend” prezintă în fiecare vineri, într-un amplu serial, istoria Campionatului Mondial.
Cea de-a treia ediţie, desfăşurată în 1938, a avut loc în Franţa. FIFA a decis acest lucru la Congresul de la Berlin, din 1936, unde Germania şi Argentina au sperat şi ele să primească organizarea turenului final. N-au avut nicio şansă, întrucât Jules Rimet, preşedintele în exerciţiu al forului mondial, era francez şi s-a simţit dator să ofere şi ţării sale această oportunitate, visând ca, după modelul Uruguay 1930 şi Italia 1934, „cocoşii” să culeagă laurii la final.


Decizia FIFA a fost contestată dur de argentinieni, care au mers până într-acolo încât au refuzat să mai participe la competiţie, invocând că înţelegerea iniţială a fost ca Europa şi America de Sud să găzduiască alternativ câte o ediţie de Cupă Mondială. Nici Uruguayul n-a gustat decizia FIFA şi aşa s-a ajuns ca singura reprezentantă a Americii Latine să fie Brazilia, care la ediţiile anterioare nu prinsese nici măcar podiumul. Front comun cu protestatarii au făcut şi SUA, Chile, Mexic, Salvador şi Costa Rica, dar acestea nu erau mari puteri ale fotbalului mondial.


Britanicii, în frunte cu Anglia şi Scoţia priveau în continuare cu dispreţ această competiţie, socotind că e sub nivelul lor, iar Spania s-a retras din preliminarii, deoarece era măcinată de un război civil. Oricum, Europa era în pragul celui de-al doilea război mondial, ceea ce avea să se răsfrângă şi asupra fotbalului. Hitler a decis integrarea Austriei în imperiul condus de el şi i-a obligat pe fotbaliştii austrieci, care făcuseră senzaţie la Mondialul din 1934, să joace pentru Germania. Nu toţi au fost de acord, drept pentru care s-a trecut la represiuni. Matthias Sindelar, poreclit „Mozart al fotbalului”, cel mai bun jucător din istoria fotbalului austriac, a refuzat naturalizarea, iar în 1939, el şi soţia sa au fost găsiţi morţi în locuinţa lor din Viena. Oficial s-a spus au decedat din cauza intoxicării cu monoxid de carbon, dar mai mult decât probabil ei au fost pedepsiţi de oamenii lui Hitler.
Doar cinci jucători din echipa minune a Austriei au acceptat să treacă la Germania, însă transplantul n-a reuşit, pentru că Germania a pierdut din primul tur în faţa modestei naţionale a Elveţiei. De dizolvarea Austriei a profitat Suedia, care a intrat direct în sferturile de finală, unde a surclasat Cuba, echipă care provocase cea mai mare surpriză a turneului final, trimiţând România acasă.
Debutante la cea mai mare competiţie a fotbalului au fost Olanda, Polonia şi Norvegia, din Europa, Cuba, din America Centrală, şi Indonezia, din Asia, ultima participând sub numele de Indiile de est al Olandei. Egiptul, care participase în 1934, s-a retras în ultimul moment din preliminarii.

Giuseppe Meazza (stânga) a condus Italia către un nou trofeu


Mondialul propriu-zis a început cu stângul, din cauza politicului. Invitat să dea lovitura de începere la meciul inaugural, dintre Elveţia şi Germania, disputat la Paris, preşedintele Franţei, Albert lebrun, s-a acoperit de ridicol, şutând în pământ şi provocând hohote de râs, în rândul celor 27.000 de spectatori, prezenţi pe bătrânul Parc des Princes.
Deşi a început prost, având nevoie de prelungiri pentru a trece de Norvegia, Italia a câştigat trofeul trecând apoi de Franţa, Brazilia şi în finală de Ungaria. Italienii îşi schimbaseră mult echipa faţă de cea din 1934, dar îl aveau pe teren Giuseppe Meazza şi pe margine de antrenorul Vittorio Pozzo, artizani ai succesului din urmă cu patru ani. Cei doi conduceau formaţia „azzurilor” având o relaţie specială, care i-a permis primului să aducă în cantonamentul echipei două dansatoare de cabaret, ca să-i răcorească pe băieţi, după meciul cu Norvegia. „S-a acumulat multă tensiune în pregătiri şi echipa are nevoie de ceva care să-i redea prospeţimea”, s-a justificat Meazza.  El a fost protagonistul şi altui eveniment comic. În semifinala cu Brazilia i s-a rupt şnurul şi i-au căzut pantalonii exact când se pregătea să execute un penalty. Şi-a remediat pe loc problema şi a transformat lovitua de pedeapsă, care fusese totuşi destul de uşor acordată.


Înaintea finalei de la Paris, în care Italia urma să întâlnească Ungaria, şedinţa tehnică a peninsularilor a fost întreruptă de sosirea unei telegrame de la Roma. Dictatorul fascist Benito Mussolini, care făcuse totul pentru ca naţionala sa să câştige trofeul în 1934, le transmitea jucătorilor următorul mesaj: „Învingeţi sau muriţi”, ceea ce avea să-i prilejuiască portarului maghiar o replică legendară: „Am pierdut finala, dar am salvat nişte vieţi”. Mesajul lui Mussolini nu era însă neapărat o ameninţare cu moartea, ci mai degrabă o formulă de încurajare preluată de la vechii romani. Italia a învins cu 4-2, în ciuda faptului că Ungaria avea un atac devastator, cuplul Sarosi – Zsengeller marcând 11, dintre cele 13 goluri, ale ungurilor la turneul final.

O nouă regulă
La CM din 1938 a fost pentru prima dată când ţara gazdă, dar şi deţinătoarea trofeului, s-au calificat automat, regulă care s-a menţinut până în 2006. Tot în 1938 s-a decis ca ambele finale să se joace în aceeaşi zi, de la aceeaşi oră, dar această regulă n-a existat.

Cuba ne-a făcut de râs
Experienţa din 1938 a fost cea mai puţin reuşită, din istoria participării noastre la Campionatul Mondial. E o caracterizare elegantă, pentru că în mod normal, eliminarea în faţa unei echipe precum Cuba, poate fi socotită o ruşine fără margini. Mai ales că România, alături de Brazilia, Franţa şi Belgia, era singura echipă prezentă la toate cele trei Campionate Mondiale de până atunci.  Mai mult, „tricolorii” beneficiaseră în preliminarii şi de faptul Egiptul, adversara de la baraj, s-a retras din motive politice, iar România a ajuns direct la turneul final de la Paris. Unde nimeni n-ar fi crezut că putem fi eliminaţi de Cuba, o debutantă, propulsată la CM de boicotul SUA şi a celorlalte formaţii din zonă, care făcuseră front comun cu Argentina, nemulţumite că FIFA a organizat al doilea turneu final consecutiv în Europa.


Condusă tot de Costel Rădulescu, România a deplasat în Franţa un lot cu şapte jucători care evoluaseră şi la CM din 1934, Burger, Sfera, Baratki, Bindea, Kovacs, Dobay şi Bodola. Burger şi Kovacs au fost chiar şi în 1930, fiind primii români cu trei prezenţe la Mondiale, lucru pe care l-au mai reuşit peste ani doar Hagi, Gică Popescu, Stelea şi Ilie Dumitrescu. Faţă de ediţia din 1934, când majoritatea fotbaliştilor din lot proveneau din Ardeal (11 jucau la echipe din Timişoara), acum balanţa se echilibrase. Bucureştiul a contribuit cu zece fotbalişti, şase de la Rapid, trei de la Venus şi unul de la Juventus.


România a jucat la Toulouse, în faţa a 7.000 de spectatori, şi a luat naţionala Cubei la preţ de matineu. Bindea a deschis corul în minutul 33, dar cubanezii au egalat cu un minut înainte de pauză. Apoi, în minutul 87, au trecut în avantaj, dar Baratki a trimis meciul în prelungiri, la una dintre ultimele faze de joc din timpul regulamentar. Dobay a punctat în minutul 105 pentru 3-2  şi când se părea că lucrurile s-au aşezat, Cuba a egalat la trei, în minutul 117, determinând rejucarea partidei.
A doua dispută a avut loc peste patru zile, tot la Toulouse. Speriat de deznodământul iniţial, antrenorul Costel Rădulescu, a schimbat masiv echipa, apelând la şase jucători noi. Dobay a marcat în minutul 35, dar cubanezii au întors scorul după pauză şi s-au calificat în sferturi, unde Suedia i-a zdrobit cu 8-0.      

România – Cuba 3-3
Goluri noastre: Bindea (min.30), Baratki (min.90), Dobay (min.106)
Pavlovici – Burger, Cossini, Răşinaru – Chiroiu, Raffinski – Bindea, Bodola, Kovacs- Baratki, Dobay
România- Cuba 1-2
Golul nostru: Dobay (min.39)
Sadowski – Burger, Bărbulescu, Răşinaru – Felecan, Raffinski – Bogdan, Moldoveanu, Prassler- Baratki, Dobay


Lotul României:
Portari: Mircea David (Venus Bucureşti), Dumitru Pavlovici (Ripensia Timişoara), Robert Sadowski (AMEFA Arad)
Fundaşi: Andrei Bărbulescu (Venus Bucureşti), Rudolf Burger (Ripensia Timişoara), Lazăr Sfera (Venus Bucureşti), Vintilă Cossini (Rapid Bucureşti), Ştefan Dobra (Gloria Arad), Ioachim Moldoveanu (Rapid Bucureşti), Edmund Nagy (Crişana Oradea), Ladislau Raffinsky (Rapid Bucureşti), Gheorghe Răşinaru (Rapid Bucureşti)
Mijlocaşi: Coloman Braun Bogdan (Juventus Bucureşti), Vasile Chiroiu II (Ripensia Timişoara), Iacob Felecan I (Victoria Cluj)
Atacanţi: Iuliu Baratki (Rapid Bucureşti), Silviu Bindea (Ripensia Timişoara), Nicolae Kovacs (CA Oradea), Iuliu Bodola (CA Oradea), Ioan Bogdan (Rapid Bucureşti), Iuliu Prassler (AMEFA Arad), Ştefan Dobay (Ripensia Timişoara)
Antrenor: Costel Rădulescu

Leonidas a inventat „bicicleta” şi „foarfeca”
Vedeta turneului de la Paris a fost brazilianul Leonidas, care a punctat de 7 ori în porţile adverse. Poreclit „Diamantul negru” sau „Omul de cauciuc”, Leonidas da Silva deţinea exact calităţile brazilienilor care încântă şi acum publicul: era tehnic, avea plăcearea de a juca şi improviza mereu. Despre el se spune că este inventatorul „bicicletei” în fotbal, deşi unii susţin că Leonidas a preluat şi perfecţionat acest procedeu de dribling de la Petronilho de Brito, un alt brazilian mai puţin celebru.

Dacă în privinţa „bicicletei” există nişte dubii, cu siguranţă însă Leonidas a brevetat „foarfeca”, apelând des la acest procedeu şi punând în dificultate un arbitru, care n-a ştiu dacă lovirea mingii în acest fel nu e cumva interzisă. Leonidas a tras Brazilia după el la Mondialul din Franţa, dar a fost victima antrenorului său, care a luat o decizie de neînţeles. L-a ţinut pe bancă la semifinala cu Italia, campioana mondială en-titre, motivând că-l odihneşte pentru finală. Numai că, fără cel mai bun jucător al ei, Brazilia a pierdut şi s-a trezit aruncată spre finala mică. Unde Leonidas a revenit cu o „dublă”, aducând bronzul ţării sale, prima medalie pentru naţionala „cariocas” la Cupa Mondială. După ce s-a lăsat de fotbal, Leonidas a devenit reporter radio şi a fost patronul unei firme de mobilă. În 1974 s-a îmbolnăvit de Alzhaimer, dar s-a luptat cu boala încă trei decenii, murind în 2004, la 90 de ani.


Dincolo de Leonidas, în Franţa s-a remarcat din nou Giuseppe Meazza, liderul Italiei, El şi alţi trei colegi (Ferrari, Masseti şi Monzeglio) au devenit primii jucători din istorie dublu medaliaţi cu aur la Campionatul Mondial de fotbal. Şi mai titrat a fost antrenorul lor, Vittori Pozzo, care între triumful din 1934 şi cel din 1938, şi-a strecurat în palmares şi un titlu olimpic, aducând Italiei aurul la Jocurile Olimpice de la Berlin, din 1936. De altfel, la CM din 1938, Pozzo, poreclit „Bătrânul Maestru”, s-a bazat pe mai mulţi jucători promovaţi de la echipa olimpică. El a rămas şi în ziua de azi singurul antrenor din istorie, care a câştigat, ca antrenor, de două ori titlul mondial. 

Perioada turneului: 4 iunie – 19 iunie
Echipe participante: Italia, Ungaria, Brazilia, Suedia, Cehoslovacia, Franţa, Elveţia, Cuba, România, Germania, Polonia, Norvegia, Belgia, Olanda, Indonezia (în ordinea clasării finale)
Finala mare: Italia – Ungaria 4-2
Finala mică: Brazilia – Suedia 4-2
Meciuri jucate: 18
Goluri înscrise: 84 (media 4,7 pe meci)
Audienţă totală: 375.700 spectatori (media pe meci: 20.872)
Golgheter: Leonidas (Brazilia) 7 goluri


 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: