INTERVIU Valeria Răcilă van Groningen, fostă canotoare: „Îmi plăcea medicina, dar leşinam când vedeam sânge“

INTERVIU Valeria Răcilă van Groningen, fostă canotoare: „Îmi plăcea medicina, dar leşinam când vedeam sânge“

Valeria Răcilă van Groningen nu-şi aminteşte când a răcit ultima oară FOTO: Eduard Enea

Fostă canotoare, actuala alergătoare Valeria Răcilă van Groningen vorbeşte despre influenţa decisivă pe care sportul a avut-o şi încă o are în viaţa sa.

Ştiri pe aceeaşi temă


Are două medalii olimpice la canotaj (bronz, la Moscova, în ’80, şi aur la Los Angeles, în ’84) şi o colecţie întreagă de premii obţinute în competiţii internaţionale. Are o casă impresionantă, cu o căldură aparte, care nu vine din caloriferele închise definitiv. Are un soţ care, când nu e preşedintele Raiffeisen Bank România şi când nu e nici fostul canotor olandez, e cel mai bun partener de cursă lungă. La alergat. Are doi băieţi ca pâinea caldă. Are o memorie perfectă şi nu ştie când s-a îmbolnăvit ultima dată. Are o singură pasiune, ca un mod de viaţă: sportul. Are un nume esenţial pentru istoria olimpismului românesc: Valeria Răcilă van Groningen.

„Weekend Adevărul“: Cum era şcoala din Stulpicani, localitatea natală?
Valeria Răcilă van Groningen:
Era dotată rudimentar. Aveam o sală de sport care avea doar un cal cu mânere vechi şi alte câteva aparate. Am făcut acolo şcoala generală şi clasa a XI-a, după care m-am transferat.

De ce v-aţi transferat?
Eu eram mult mai înaltă decât alţi copii, iar la şcoală, cum copiii nu erau foarte drăguţi cu mine – aveam, la 13 ani, înălţimea de-acum –, m-am supărat şi am plecat la Arad. Aşa am început să fac sport în 1970, la UTA, la atletism.

Unde-aţi stat la Arad?
La internat. De la 15 ani, am trăit singură. Dar mă adaptez destul de repede. Mi-a fost mai uşor, deşi eram la internat, departe de casă. În plus, la două săptămâni după ce am plecat, tatăl meu a murit şi a trebuit să mă reîntorc acasă. Aveam încă cinci colege de cameră. Trei paturi pe-o parte şi trei pe cealaltă. Aveam un pat şi un mic dulăpior, o noptieră, aşezat chiar între paturi.

Sophia Loren, ABBA şi Pink Floyd
Dar care erau bucuriile dumneavoastră?
Aveam camera tapetată cu postere cu artişti. Sophia Loren, Gina Lollobrigida, Brigitte Bardot, ABBA, Pink Floyd, Beatles, toţi care erau în vogă. La Stulpicani nu prea făceam rost, dar la Arad era mai uşor. Spre exemplu, băiatul meu mă întreba odată: mâncai ciocolată din asta când erai mică? I-am spus că eu nu mâncam dulciuri când eram mică. Nici nu ştiam că există ciocolata respectivă. Aşa erau vremurile.

Aveaţi vreo materie preferată?
Îmi plăcea româna, dar am învăţat doar atât cât îmi trebuia. De nota 7 sau de 8. Depindea foarte mult de profesoară: dacă nu-mi plăcea profesoara, nu-mi plăcea nici materia. Învăţam foarte selectiv, iar fiii mei fac la fel.

Mai ţineţi minte profesorii?
Din Stulpicani am doar amintiri negative, nu ţin minte nimic pozitiv de-acolo. Comuna e foarte frumoasă, dar lucrurile din copilărie au un impact negativ pentru toată viaţa. Încă mergem în fiecare an, dar nu-mi amintesc cu multă plăcere, deşi e un loc minunat.

Care era refugiul?
Citeam. Aveam, totuşi, şi câţiva prieteni. Citeam Alexandre Dumas foarte mult, îmi plăceau aventurile.

Campioană naţională în şapte luni
Cum v-aţi apropiat de atletism?
A, era foarte simplu. Eu eram cea mai înaltă din şcoală. Oricum, vezi copilul la şcoală că are aptitudini pentru sport. Ca profesor de sport, îţi dai seama imediat. Am făcut însă puţin atletism şi doar la nivel de şcoală. Eu am început să fac sport de performanţă foarte târziu, la 19 ani. Din fericire, am ajuns foarte repede în top – după şapte luni am devenit campioană naţională.

Care-i secretul?
De mică şi până am terminat cu sportul de performanţă, eu n-am băut cafea niciodată, n-am fost în baruri, nu m-am culcat mai târziu de ora 22.00. În sport, e nevoie de disciplină.

Nu vă necăjea diferenţa dintre stilul dumneavoastră de viaţă şi cel al altor colegi?
Era o diferenţă, dar eu ştiam de ce fac asta. Ajunsesem la un anumit nivel. E uşor să ajungi sus, dar e foarte greu să te menţii, trebuie foarte multă muncă şi determinare. În perioada aceea nu aveam iPod, iPhone, iPad, nu erau prea multe lucruri care să mă distragă. Mai târziu, la Snagov, aveam o bibliotecă şi mai vedeam câte-un film-două pe săptămână, dar atât. Eram în cantonament aproape tot anul.

Ce filme vedeaţi?
Filme clasice. „Casablanca“, de pildă, am văzut.

„Am început pe Mureş“
La canotaj cum aţi ajuns?
La 19 ani, s-a făcut o acţiune mare de selecţie în toată ţara şi, printre alte fete, am fost aleasă şi eu. Am început pe Mureş puţin şi mi-a plăcut. Apoi, în fiecare an, din peste 200 de fete, rămâneam din ce în ce mai puţine. Nu mă gândeam nici că voi ajunge în sport atât de departe, dar, odată ce am început ceva, am avut determinarea să dovedesc că pot să fac. Când am început, la selecţionare, aveam 1,80 metri şi 60 de kilograme. La Centrul de Medicină Sportivă nu mi-au dat nicio şansă. Îmi spuneau: „Poţi să încerci, dar eşti prea slabă pentru sportul acesta“. Acum, fetele din echipele internaţionale de canotaj sunt foarte atletice. Atunci însă se bazau foarte mult pe masă şi putere, cum erau rusoaicele. Am muncit foarte mult să demonstrez că pot.

Când aţi ajuns în Bucureşti?
Imediat după cutremurul din ’77. Bucureştiul era plat când am venit. Rămăsese un dezastru după cutremur, multe clădiri căzute, foarte multe blocuri distruse. Noi am stat la „23 August“ şi făceam antrenamente pe acolo, dar am plecat repede la Snagov şi am pierdut contactul cu Bucureştiul. Mai mergeam în weekend la film sau la teatru, iar seara plecam înapoi. Sâmbătă după-amiază şi duminică.
                                                                                                  Valeria Răcilă, la antrenament
Dacă n-aţi fi avut întâlnirea cu sportul ce-aţi fi făcut?
Mă gândeam să termin liceul, să dau la facultate. Îmi plăcea medicina, dar apoi mi-am dat seama că eram foarte sensibilă la sânge – dacă vedeam sânge, leşinam. Îmi plac însă lucrurile creative, îmi place să pictez – chiar urmez un curs de pictură.

Comuniştii i-au aprobat căsătoria în şapte luni

V-aţi cunoscut cu soţul dumneavoastră la competiţii. Cum aţi reuşit să oficializaţi relaţia în România?
În peroada aceea, nu te puteai căsători cu un străin, mai ales dacă era din vestul Europei. În ’85, după Campionatul Mondial din Belgia, de la Hazewinkel, eu şi Steven (n.r. – Steven van Groningen, actualul preşedinte al Raiffeisen Bank România) am hotărât să ne căsătorim. Am depus actele, am cerut aprobare şi, după şapte luni, a venit răspunsul, iar în iunie ne-am căsătorit. Alţii au aşteptat şi trei ani sau poate n-au primit-o niciodată. Au fost nişte oameni care au vrut să mă convingă să nu mă căsătoresc, dar le-am explicat: „Am avut posibilitatea de a rămâne peste tot în lume, dar m-am întors acasă. Vreau să fac asta legal şi cred că este destul de fair (n.r. – corect) să-mi daţi aprobare“. N-am vrut să fac probleme lotului naţional, familiei. Ultima persoană care m-a abordat mi-a spus: „Îţi urez succes, dar să nu mai spui la nimeni!“.

Dar, după ce vă întorceaţi de la competiţii, vi se puneau întrebări despre relaţii stabilite în străinătate?
Nu, pentru că erau cu tine oamenii şi te supravegheau. Nici nu ştiai cine e, putea să fie oricine, aşa că nu puteam avea încredere în foarte mulţi oameni. Pe de altă parte, prieteniile erau altfel pe vremea aceea. Ţin minte că, după ce am înaintat actele pentru căsătorie, am mers la Arad, unde am antrenat un timp. Acolo, dacă unul avea o sticlă de vin, altul avea o găină, iar altul venea cu altceva, făceam o petrecere extraordinară. Comunicarea era altfel. Acum, de exemplu, când te duci într-un aeroport, vezi că toată lumea e cu ochii în câte-un device (n.r – dispozitiv). Întrebi ceva şi-ţi răspunde-n doi peri. Nu mai e contactul uman de altădată, nu mai socializează.

 

A alergat peste 20 de maratoane

 Numele: Valeria Răcilă van Groningen
 Data şi locul naşterii:  2 iunie 1957, Stulpicani, judeţul Suceava
 Starea civilă: căsătorită cu Steven van Groningen; au doi copii, Sijmen şi Jan Wessel
 Studiile şi cariera:  A absolvit Liceul cu  Program Sportiv din Arad  în anul 1976 şi a urmat, trei ani, cursurile Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti.
A fost campioană naţională şi medaliată la numeroase regate internaţionale. Prima participare la o competiţie oficială internaţională a fost Campionatul Mondial din 1978.
A participat la două ediţii ale Jocurilor Olimpice, în 1980 la Moscova, medaliată cu bronz, şi în 1984 la Los Angeles, unde a cucerit medalia de aur la schif simplu.
Din 2008, este preşedintele Bucharest City Marathon şi organizează Maratonul Internaţional Bucureşti-
A participat la peste 20 de maratoane.
Cunoaşte patru limbi străine: olandeză, engleză, franceză şi rusă.
 Locuieşte în: Bucureşti


După căsătorie ce-aţi făcut?
În ’86 am plecat în Olanda, unde am stat până în ’93, când am revenit în ţară. Apoi, în ’98, ne-am mutat la Moscova, pentru un an şi jumătate. Soţul meu lucra acolo pentru ABN-AMRO. Apoi, am mai stat un an în Budapesta şi, din 2001, ne-am întors în România.

„8+1? Trebuie să plătim şi pentru «+1»?“
Generalul Dragnea, se spune, a fost un conducător pitoresc al sportului românesc în perioada sa de glorie.
E foarte simpatic, are 91 de ani şi e intact! M-am întâlnit anul trecut cu el, pe 15 mai. Mi-a spus că pe 30 mai e ziua lui. „Da? Pe 2 iunie e a mea, suntem Gemeni amândoi“, i-am răspuns. M-am gândit să-i trimit o felicitare, dar, până la urmă, am uitat. Bineînţelesc că el şi-a amintit: mi-a trimis scrisoare şi m-a şi sunat. El a fost foarte drăguţ cu noi mereu. Câteodată mai punea întrebări caraghioase. Spre exemplu, în ’78, înaintea unei deplasări cu echipa de canotaj 8+1, ne-a întrebat: „Dar cu «+1» ce-i acolo? Trebuie să plătim şi pentru el?“. Dar a fost un om foarte bun şi a ţinut foarte mult la sportul românesc. Aş vrea să fiu şi eu la 90 de ani aşa fresh.

„Condamnaţi“ să facă sport

De când v-aţi întors în ţară, aţi promovat în mod constant mişcarea.
În ’93, oamenii se uitau la noi ciudat, comentau, se întrebau ce se întâmplă cu noi. Copiii spuneau: „1,2,3!“. E foarte trist pentru noi, după ce am făcut sport toată viaţa, după ce am locuit în Olanda timp de şapte ani, unde toată lumea, în weekend, era ori pe bicicletă, ori pe apă, ori la golf, ori la tenis. Am venit aici şi ne-am gândit ce sport să facem, iar cel mai simplu de făcut era alergarea. Făceam câte 2-3 maratoane în fiecare an. Alergam în fiecare an în câte un oraş mare: Chicago, Berlin, Praga, Budapesta, Moscova, Stockholm, Amsterdam, Rotterdam, Londra – 20 de maratoane în total. Steven face şi triatlon, dar pentru mine e destul de greu.

Nu e tentant să alegi confortul canapelei?
E foarte uşor să alegi confortul. Oamenii se întorc de la serviciu, mănâncă şi apoi se aşază pe canapea şi se uită la televizor. Noi, spre exemplu, în loc să ne uităm trei ore la nimic, mai bine citim. Ţine de educaţie. În mod normal, alerg aproximativ 40 de kilometri pe săptămână, dar acum alerg mai mult, pentru că mă antrenez pentru maratonul de la Londra, din aprilie. Noi, sportivii de performanţă, trebuie să facem sport în continuare. Inima e ca un muşchi care, din cauza efortului, la noi se măreşte. Dacă nu faci sport, muşchiul acela se atrofiază. Am foarte mulţi colegi care s-au lăsat de sport şi au avut nevoie de operaţii la inimă. În plus, când faci efort, mănânci altfel – ai nevoie de mai multe calorii. Or, dacă te laşi de sport şi mănânci la fel, e evident că te îngraşi. E un mod de viaţă şi nu poţi să-l schimbi.

Şi nu sunt zile în care să nu vreţi să ieşiţi din casă?
Ba da, însă trebuie să-ţi asculţi organismul. Ieri, de exemplu, am alergat 15 kilometri şi am jucat tenis  timp de o oră şi jumătate. Noi avem program de antrenament în funcţie de programul de la serviciu. În weekend mereu alergăm.

Nu pornesc niciodată căldura
La ce vă gândiţi când alergaţi?
Fac tot felul de planuri. Creierul se oxigenează mai bine decât atunci când stai. Câteodată, nici nu ştiu când am terminat de alergat. Mă bucură foarte tare când îmi spun oamenii că în urmă cu trei ani erau obezi, iar acum aleargă trei maratoane pe an. În general, bărbaţii se apucă pe la 60 de ani pentru că termină cu munca, au mai mult timp liber şi se gândesc mai mult la sănătatea lor. Am avut acum două ediţii un domn din America. Alergase 780 de maratoane, iar Bucureştiul era una dintre capitalele din Europa în care nu alergase.

Când v-aţi îmbolnăvit ultima oară?
Nu ştiu.

Ce mâncaţi?
Nu mâncăm carne, nici produse lactate. Suntem aproape vegan – mie îmi plac ouăle şi mai mănânc câte un ou. Nu bem alcool. Dormim cu geamul deschis şi iarna, şi vara. La noi în casă nu e niciodată căldura pornită în camera în care dormim.

În ce limbă vorbiţi acasă?
În olandeză, dar cu copiii vorbesc numai în română. De mici, cu Steven au vorbit mereu în olandeză, iar cu mine – în română. Ei între ei însă vorbesc în engleză.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: