INTERVIU Lungul şir de insuccese al lui Ivan Patzaichin

INTERVIU Lungul şir de insuccese al lui Ivan Patzaichin

Ivan Patzaichin a învins deznădejdea şi a lăsat în urmă minunatul şi ucigătorul sentiment al renunţării FOTO Eduard Enea

Ivan Patzaichin vorbeşte despre greutatea cu care a depăşit toate obstacolele nefiresc de descurajante pentru o carieră de anvergura celei pe care a construit-o.


Plecăm spre interviul cu Ivan Patzaichin. Pe drum vorbim: „Ce sport a făcut el? Canoe, caiac?“. „Caiacul e sport sau canoea e sport?“ „Pagaia e vâslă sau e barcă?“ Convenim că e vâslă, că doar nu s-a rupt barca. Convenim că nu
ştim nimic, deşi s-a scris tot despre Ivan Patzaichin. Convenim că ne va lămuri el despre toate, doar e marele campion. Va fi un interviu despre succes şi e simplu să
faci interviuri despre succes. Dar ajungem şi Ivan
Patzaichin ne vorbeşte despre insucces. Un lung şir de momente în care toate par să se întoarcă împotriva
unui om. Nu e un interviu despre succes. Este, însă, o poveste despre cineva care a învins deznădejdea
şi a lăsat în urmă minunatul şi ucigătorul sentiment al renunţării. După toate astea, acel cineva a devenit
Ivan Patzaichin.

„Weekend Adevărul“: Fumaţi?!
Ivan Patzaichin:
Toată lumea mă-ntreabă. Da, fumez, că toată tinereţea m-am abţinut.

Mai merge să v-apucaţi de fumat aşa, la 40 de ani?
La Revoluţie m-am apucat din nou. Am fost la Căciulata, în cantonament.

A fost ceva acolo?
Au fost evenimente. Nu s-a tras, dar a fost panică, tot timpul eram ameninţaţi că vine Sibiul. Noi am plecat pe 28 de-acolo. Ţineam legătura cu federaţia, de unde ni se spunea: „Staţi acolo, că e mai bine!“.

La ce vârstă aţi învăţat să vâsliţi?
Nu-mi aduc aminte. Cred că m-am născut vâslind. Mi-aduc aminte perfect însă prima ieşire în baltă, cu bunicul. M-am trezit în bordul bărcii, la clipocitul de valuri. Era soare deja. Aveam vreo 3 sau 4 anişori. De foarte multe ori, adormeam la bunicul, pentru că el era un mare povestitor, avea foarte multe cărţi.

                                                                                                               Vicol Potzaichin, tatăl lui Ivan
Vă citea sau erau poveşti din experienţa personală?

Nu, erau basme. Mai băga el câte-o strâmbă şi despre regele Mihai, dar nu ne prindeam noi. Abia acum îmi dau seama. Mai inventa el câte-o poveste.

Casa dumneavoastră din Mila 23 cum era?
A fost o zonă unde am stat cu bunicii, care se inunda foarte des. Se inunda chiar şi de trei ori pe an, intra apa în casă. Apoi, am părăsit locul, ne-am mutat în altă zonă, mai înaltă.

Ce făceaţi când intra apa? Scoteaţi cu găleata?
Nu puteam decât să aşteptăm, că era de jumătate de metru! Umblam pe schele, ridicam patul mai sus, mai intra şi crapul câteodată. Tot satul era aşa, ce era să facem?

Care erau jocurile copilăriei?
Jucam şi fotbal. Dacă nu era minge de cauciuc, făceam din cârpe şi tot ne jucam. Mai construiam ambarcaţiuni. Găseam bucata de lemn, o ascuteam şi-o făceam barcă, agăţam plute, catarg. Mai făceam tractoraşe din lemn, băteam cuie. Distracţia cea mai importantă pentru toată lumea era să meargă sâmbăta şi duminica la horă. Lipovenii aveau o muncă îngrozitoare: se trezeau la 3.00-4.00 dimineaţa şi se întorceau abia seara. Toată ziua pescuiau.

Dimineaţa – peşte, la prânz – peşte, seara – peşte
Lipovenii sunt oameni rezistenţi la băutură?
Dar cine nu e rezistent la băutură? Mie mi se oferă ţuică în fiecare colţ al ţării în care mă duc, şi eu nu sunt un băutor de tărie. Mie îmi place vinul roşu cu cola. Cel mai tare m-a înjurat socrul meu, după ce m-am căsătorit.

De ce?
El cu tata, când se întâlneau, concurau bine. „Când facem un chef?“, mă tot întreba. „Tati, după Olimpiada de la Moscova facem chef mare.“ A ţinut minte şi, la un timp, s-a pregătit bine, ne-a chemat pe toţi la masă. El – să pună câte-o ţuică. „Ştii, eu cu ţuica mai puţin...“ „Dar ce bei?“ „Beau vin.“ Mi-a pus paharul de vin, l-am băut, dar n-am mai putut. S-a supărat foc pe mine: „Păi, eu te-aştept de patru ani şi tu ce-mi faci?“.

Dacă n-aţi fi urmat calea asta cu sport, ce-aţi fi făcut?
N-aveam nicio şansă să fiu altceva decât pescar. Asta era unica posibilitate. Probabil eram pescar fruntaş dacă rămâneam. Au mai plecat copii pe la un liceu, pe la o şcoală profesională, dar asta se întâmpla după ce-am plecat eu. Până atunci, pescar era meseria de viitor. N-aveai altă soluţie, doar asta ştiam.

Ivan Patzaichin, la 8 ani, alături de mătuşa Paşa (stânga), unchiul Filip (centru) şi fratele acestuia
Predomina peştele la masă, la Mila 23?
Dimineaţa – peşte, la prânz – peşte, seara – peşte. Luni, marţi, miercuri, joi şi vineri. Sâmbăta mai tăiau o găină, iar duminica mai gătea mama o supă sau un pilaf. Uram peştele, deşi acum îl prefer.

Case de marmură în Deltă!
Mama dumneavoastră se ocupa cu croitoria.
Fiind în majoritatea timpului izolaţi, era foarte greu să-ţi faci o cămaşă, o haină de iarnă. Trebuia să mergi la Tulcea. Aşa că ai mei s-au hotărât să-şi cumpere o maşină de cusut. Mie îmi făcea tot felul de hăinuţe, făcea testări pe mine. Aveam tot timpul cămăşuţe altfel, era creativă. A devenit foarte cunoscută pentru asta în sat, pentru că oamenii, văzându-mă mereu îmbrăcat bine, se tot întrebau de unde am atâtea haine frumoase. Aşa că toţi veneau acasă la noi să le facem haine. Câteodată, fiind atât de aglomerată, îmi mai dădea şi mie să o ajut. Lucram şi eu la maşina cu pedală.

Şi-acum vă îmbrăcaţi cu atenţie.
Sunt adept al hainelor lejere, pentru că toată viaţa mea am fost în natură.
                                                                                          Anii ’70. Cu bunicul matern şi mama (centru),
                                                                                                      la o familie de vecini din satul Mila 23

Mai vizitaţi Mila 23? Mai aveţi casa părintească?
Mai merg, dar stau mai mult la verii mei. E o diferenţă imensă între cum eram eu şi copiii de acum. Tot ce se petrece acolo e foarte haotic. Spre dezamăgirea noastră, când am ajuns acolo, n-am mai găsit decât patru-cinci case care au rămas autentice. Am văzut şi case placate cu marmură! Îţi vine să înnebuneşti. Ei ştiau să păstreze zona, ei o protejau, aveau grijă. Erau convinşi că locurile alea sunt ale lor. Din alea trăiau. Acum, s-a schimbat treaba, s-au construit hoteluri, pensiuni, braconaj. Şi înainte se făcea braconaj, dar, dacă pescarii prindeau pe cineva care intra în zonele pe care ei le protejau pentru toamnă sau pentru repopulare, îl înecau, nu discutau. Erau legile nescrise.

Era aşa o duritate?
Din contră, era o bunătate. Şi acum, dacă intri pe sub pielea unuia de acolo, nu mai scapi. (râde) Dar aveau nişte reguli, era un bun-simţ comunitar.

„Am fost psihologul meu“

Cum aţi luat hotărârea să plecaţi?
Încă de mic am luat hotărârea să plec pentru că eram convins că, dacă rămân, voi deveni pescar. Visam să fiu profesor de fizică – pentru că îmi plăcea foarte mult profesorul de la şcoală –, visam să fiu aviator – când vedeam avioanele pe cer. Până a venit momentul când trei dintre consătenii mei au devenit campioni mondiali. Dacă ei au reuşit, eu de ce n-aş putea, mi-am zis. Ştiam să trag la rame, mergeam zeci de kilometri zilnic, ştiam să înot. Cei din Deltă plecau de obicei în perioada armatei, dar mie mi-au pus o vorbă bună şi am plecat la 16 ani la Dinamo.

Cum a fost impactul cu Bucureştiul la 16 ani, când aţi ajuns?
Imaginaţi-vă că atunci m-am urcat prima dată în tren. Până atunci mai fusesem numai până la Brăila cu vaporul.  Am ajuns la clubul Dinamo şi trebuia să plec dimineaţă, la prânz şi seara la cantină, să mănânc.  Trebuia să merg pe Strada Icoanei cu tramvaiul, cu troleibuzul. Mereu mă lipeam de câte cineva din club, că mi-era frică să nu mă rătăcesc şi să nu mai ştiu să mă întorc. Vedeam blocuri şi tot felul de maşini. Mi se părea senzaţional. Apoi am mai avut un şoc când am ajuns la prima Olimpiadă, în Mexic. Fabulos!

Fiica sa i-a aruncat medalia de argint
Toată lumea ştie episodul cu pagaia ruptă din calificări, care s-a terminat cu o medalie de aur.
Lumea nu ştie că eu, de fapt, în toată cariera mea, n-am avut numai succese. Lumea mă ştie numai pe podium. Până şi fiica mea, când am urcat odată pe podium, pe locul II, şi i-am pus medalia la gât, a aruncat-o în lac.

Ivan Patzaichin, la antrenamentele pentru Olimpiada de la München, din 1972 

Ce-a fost dincolo de succes?
Întotdeauna am păşit cu stângul. De la începutul meu cu canoea. Era cât pe ce să mă dea afară. Mai aveam două săptămâni şi mă trimiteau acasă. La primul concurs m-au descalificat. La primul concurs internaţional, după ce l-am bătut pe campionul olimpic, m-au descalificat iar.

De ce?
Au zis că am depăşit culoarul cu vâsla. Oi fi depăşit, dar nu cred. Oricum, arbitrul e arbitru. Apoi, la prima cursă la Olimpiadă, în Mexic, după ce am condus 900 de metri, m-am uitat după adversari şi, în momentul acela, m-am dezechilibrat şi m-am înţepenit. Am sosit pe locul VII. La doar o oră am participat la dublu şi am câştigat, dar după ce m-au dus pe braţe la cabinet. Gurile rele au zis că am câştigat datorită lui Serghei Covaliov, care avea experienţă. M-am ambiţionat şi am zis că pentru München mă pregătesc special să câştig la individual. Voiam să le arăt de ce sunt în stare şi, în prima cursă, în calificări, s-a rupt pagaia. În ’82, la Belgrad (n.r. – la Campionatele Mondiale), după ce am pierdut proba de 1.000 de metri – adică am ieşit pe locul III –, aveam a doua zi cursa de 10.000 de metri, unica şansă de a veni cu aur acasă. La 300 de metri după plecare s-a format o busuladă în urma căreia s-a spart barca. S-a făcut o fereastră şi ne scufundam. Am tras un pumn invers, s-a aşezat placajul şi am continuat. Mai intra apă, dar am continuat. La 8.000 de metri i-am prins pe adversari şi, la final, am luat aurul. În ’83 (la Campionatele Mondiale de la Tampere, Finlanda), am câştigat pe un culoar unde nu câştiga nimeni, pentru că vântul bătea din lateral cu rafale puternice.


Acum, sportivii lucrează cu psihologi. Dumneavoastră cum vă remontaţi după insuccese?
Am fost psihologul meu. Aveam un vis şi-mi doream să-l realizez.

Ce vă spuneaţi?
Să realizez ce am pregătit. Să fac cursa aşa cum mi-o pregătisem – de regulă, împărţeam cursa în patru sau două bucăţi şi lucram, spre exemplu, de 50 de ori pe 100 de metri să realizez acelaşi timp. Timp de 20 de ani, trebuia mereu să inventez ceva nou. Vă daţi seama câte generaţii erau cu ochii pe mine să mă bată! La fiecare Olimpiadă aveam alţi adversari!

Aţi reuşit să fiţi şi psihologul elevilor dumneavoastră?
Cred că da, deşi eu am cerut psiholog la echipă. Ştiam că e foarte important.

În timp ce concuraţi, la ce vă gândeaţi?
Să-mi fac cursa aşa cum mi-am pregătit-o. Era mai greu să mă pregătesc decât să concurez. Când ajungeam la competiţie eram mai relaxat. Întotdeauna îmi fixam un obiectiv înainte de competiţie, un timp la care să fiu sigur că ies campion. Ca să ajung la timpul aceasta, în ultimele două săptămâni, trebuia să realizez acel timp. Trebuia să-mi pregătesc organismul. Zâmbeam când îi vedeam pe concurenţi, la linia de start, tremurând. Făceau şi valuri cu barca de la tremurat.

„Ceauşescu nu era chiar aşa de tâmpit“
Aţi călătorit mult la concursuri. Nu v-a tentat să rămâneţi?
Nu m-a interesat niciodată să rămân, pentru că mă gândeam cu groază că nu mă mai pot întoarce. Asta m-a făcut să fiu întotdeauna primul la autocar, primul la avion.

A fost mai bine după Revoluţie pentru clubul Dinamo, la care activaţi?
Dată fiind situaţia din ultimii 23 de ani, se pare că n-a fost. Deşi aveam condiţii destul de grele în comunism, strictul necesar pentru competiţii se asigura. Ceauşescu nu era chiar aşa de tâmpit şi ştia că făcea imaginea prin asta.

„Eram prea săraci ca să ne dopăm“

Ce mâncaţi înainte de concurs?
În anii ’80 era mai trist, dar, până atunci, era bine cu aprovizio-narea. Erau şi cotele de bani pentru hrană mai generoase. În ’60-’70, trăgeam la antrenamente ca să fiu primul pentru că ne dădea ciocolată. Aveam baxuri întregi de ciocolată. Apoi, după ’80, s-au mai stricat treburile. „Faceţi mâncărica aceea cu mai mult sos“, ne spuneau. Dar vitamine, susţinători am avut mereu.

Acum e o discuţie cu dopajul.
Asta deja înseamnă furt. În sportul meu, nu prea puteai să foloseşti, pentru că era o federaţie fără bani şi fără posibilităţi. Eram prea săraci ca să ne dopăm.

Practic, românii n-aveau bani să se dopeze.
Dac-am fi avut, poate am fi făcut şi noi, cine ştie? Dar nu ne gândeam noi la dopaj pe vremea aia.

Deep Purple, Pink Floyd şi Egreta, de la Tulcea
Cum aţi reuşit să vă ţineţi părul lung tot timpul?
Greu. Cred că asta a fost cea mai serioasă problemă a mea. În fiecare dimineaţă, la fiecare raport, când veneam la club, primeam observaţii. De exemplu, în ’73 am fost făcut ofiţer, iar ofiţerii erau obligaţi să fie membri de partid. În fiecare lună, când venea şedinţa de partid, mă anunţau: „Vezi că luna asta te punem în discuţie. Trebuie să te tunzi ca să te facem membru“. „Nu mă tund.“ Nu mă discutau, nu mă primeau. Abia pe 30 octombrie ’78 m-au făcut. Am carnetul acasă.

Membru de partid cu origini sănătoase?
Nu prea aveam origini sănătoase, că veneam dintre lipoveni. În plus, mai era chestia cu părul. Când apăream în „Scînteia“, apăream cu urechile mari şi părul decupat. N-am apărut niciodată cu părul ăsta în presă, înainte de ’89. Lumea mă ştia tuns.

Dar de ce vă purtaţi părul lung? Eraţi rocker?
Aveam o ambiţie. Îmi plăcea muzica, da. Încă din Mila 23. Ascultam la radio. Creedence, Deep Purple, Pink Floyd, mai aveam doi veri care cântau la Tulcea. „Egreta“ se numea trupa unuia dintre ei. Mai încercam şi eu să învăţ de la ei, dar aveam degetele groase, apucam trei corzi deodată, îmi dădeau peste mână.

Pe Nicolae Ceauşescu l-aţi întâlnit?
O singură dată, în ’68.

Aşa, cu părul lung?
Atunci n-aveam părul lung. Puteam să-l văd şi în ’76, când s-au dat şi maşini pentru medalii. Dar n-am avut norocul ăsta, să iau medalie la Montreal. Am avut ghinion.

Primul pe ape, primul pe şosea
Aţi avut maşină?
Am avut din ’72. Ca orice tânăr – aveam 23 de ani – voiam şi eu o maşină. Tot auzeam că în Germania, cu câteva sute de mărci, îţi iei o maşină bună. Olimpiada a fost şi premiată acolo. 1.000 de mărci pentru locul I şi 700 pentru locul II. Am adunat nişte bani şi voiam să-mi cumpăr şi eu o maşină. Aveam un prieten, Detlef Lewe (n.r. – celebru canoist german), pe care l-am bătut la München, moment în care s-a şi retras, pe care l-am rugat să mă ajute să găsesc o maşină la mâna a doua. Am umblat două zile, dar n-am găsit nimic. Eram disperat. „Măi, Ivan, ai încredere să-mi laşi banii, să caut eu?“, mă întreabă. „OK, ia banii şi la revedere!“ Am ajuns acasă şi peste nici două săptămâni mă sună să-mi spună că a găsit maşină: un Ford Taunus Coupe argintiu, cu scaune roşii, din piele. Era ca şi cum ai apărea azi cu un Lamborghini.

Cât a costat?
Asta n-am să aflu niciodată. E clar că a costat vreo 7-8.000 de mărci, dar nu mi-a zis niciodată. Când am dat exament de carnet, am mers 100 de metri, iar locotenentul de lângă mine mi-a zis: „Dă-te jos şi treci în dreapta!“. S-a urcat el şi am făcut ture pe la Tunari-Băneasa-Grădina Zoologică-Arcul de Triumf-Ştefan cel Mare.

Aţi avut vreun beneficiu de pe urma maşinii? Era un aspirator de fete?
Eram băiat cuminte...

Un actor ascuns
Cât a ţinut maşina?
Prin ’80 am dat-o. Am trecut la Dacie.

Pas enorm înapoi.
Nu, Daciile au fost bune.

Aţi fost curtat să aveţi o carieră în cinematografie.
În ’69, am dat probe să joc într-un film, în „Canarul şi viscolul“. Nu m-au lăsat cei de la federaţie, m-au ascuns.

Ştiţi melodia „La Chilia-n port“?
Am auzit de ea, cu penitenciarul. Chiar mă întâlneam cu cei de acolo. Îi ţineau acolo pentru recoltat stuf. Vara prindeau şerpi, broaşte. Ne întâlneam pe baltă. Mai fugea câte unul, dar n-avea pe unde să fugă.

Cum vă explicaţi insuccesul sportivilor români de la Olimpiada de la Londra?
Toţi cei din lumea sportului îl explică: în ultimii 23 de ani, sportul nu a mai fost prioritar pentru nimeni. Neglijarea din ultimii ani a dus la decăderea sportului, pentru că n-a mai venit nimic din urmă. În România nu există un canal, nu există o pistă omologată. E ca şi când ai juca fotbal doar pe maidan.

De ce nu aţi intrat în politică?
Dacă voiam, intram din ’90. Intram cu minorităţile. Dar nu sunt bun pentru aşa ceva pentru că în politică nu poţi să nu promiţi dinainte ceva. Iar eu, dacă aş fi promis şi n-aş fi făcut, cred că nu mai dormeam nopţile. Chestia asta m-ar fi omorât.

CV/Decorat cu „Colanul de Platină“

Numele: Ivan Patzaichin (în buletin, este Potzaichin)
Data şi locul naşterii: 26 noiembrie 1949, Mila 23, Tulcea.Starea civilă: căsătorit, are o fiică.
Studiile şi cariera:
- A absolvit Institutul de Educaţie Fizică şi Sport în 1975 şi a devenit membru al Clubului Sportiv Dinamo din Bucureşti.
- Are în palmares 50 de titluri naţionale, la Campionatele Mondiale a câştigat 9 medalii de aur, 4 de argint şi 9 de bronz. A câştigat o singură medalie la Campionatele Europene.
- Are în palmaresul olimpic: 4 medalii de aur: Mexico 1968 (canoe C2 - 1.000 m), München 1972 (canoe C1 - 1.000 m), Moscova 1980 (canoe C2 - 1.000 m), Los Angeles 1984 (canoe C2 - 1.000 m) şi 3 medalii de argint: München 1972 (canoe C2 - 1.000 m), Moscova 1980 (canoe C2 - 500 m), Los Angeles 1984 (canoe C2 - 500 m).
- Ca antrenor, a cucerit peste 100 de medalii în toate competiţiile.
- A fost decorat cu „Meritul Sportiv clasa I“ şi „Colanul de Platină“, cea mai înaltă distincţie acordată de Comitetul Internaţional Olimpic. Este singurul sportiv român care o deţine!
Locuieşte în: Bucureşti

Antreprenorul social Ivan Patzaichin şi turistul grăbit

Vă concentraţi acum pe un proiect de antrepronoriat social. Ce înseamnă asta?
În 2009, am avut posibilitatea să mă întâlnesc cu partenerul meu, Teodor Frolu, alături de care am creat Asociaţia „Ivan Patzaichin – Mila 23“, cu care am lansat proiectul Rowmania, prin care promovăm turismul lent, turismul ecologic. Vrem să atragem şi alt gen de turist faţă de cel care există în acest moment în zonă, pentru că acum prea se grăbeşte, e prea agresiv. Oamenii vin acolo să vadă toată Delta în două zile. Eventual, să umple şi un portbagaj de peşte. E, noi vrem să aducem oameni care vor să stea la localnici, să mănânce tradiţional, să vadă natura. Acest gen de turist nu vine pentru o zi, ci pentru o săptămână. Iar toate lucrurile astea se pot face cu investiţii foarte mici. Un localnic nu trebuie neapărat să construiască o pensiune de nu-ştiu-câte margarete, ci strictul necesar, cu care să-l primească în condiţii optime pe turist. Omul acela va avea şi un venit ce rămâne doar la el, aşa va începe să prospere. Deocamdată am deschis primul centru de închiriat canotci la Crişan, însă ne-am propus, în total, zece – un circuit. Turistul va alege trasee diferite şi va avea posibilitatea să descopere o mulţime de lucruri interesante pe parcursul acestora. Nu este doar o plimbare cu barca. Când am lansat primul centru, a fost şi ambasadorul Statelor Unite (n.r. – Mark Gitenstein), cu doamna sa. Am ajuns la 10 metri de pelicani si nu fugeau de noi. Când a apărut o şalupă, la 500 de metri, imediat au zburat.

„Şi trăgea la rame «doamna ambasador»...“
I-a plăcut ambasadorului?
Deja au fost două grupuri din America să vadă zona, chiar şi cei de la Discovery au făcut un filmuleţ. Am fost în canotcă alături de soţia ambasadorului, la o plimbare, să le arătăm câte puţin din zonă. M-am gândit să trag eu mai tare, că o doamnă nu poate să tragă. În schimb, trăgea „doamna ambasador“ foarte bine la rame. Când am ajuns la mal, mi-a spus: „Noi, în America, avem trei canoe în curte şi, de câte ori avem ocazia, mergem şi vâslim“.



Aţi brevetat o nouă ambarcaţiune, canotca.
Acest gen de turism, cu barca, nu puteam să-l facem altfel decât cu lotca tradiţională, care e o ambarcaţiune greoaie. Ea e, de fapt, utilitară, pentru pescari. Atunci, ca să nu adunăm numai ambarcaţiuni de plastic, am gândit să facem una prin care să stimulăm şi tradiţia – că tradiţia construirii lotcilor de lemn s-a pierdut. N-a fost chiar uşor. Dar am găsit un meseriaş pasionat, inginerul naval Paul Vasiliu, cu care am ajuns la un model. Am creat şi un model de canotcă de 10+1, cu care am fost prin Europa anul trecut: Viena, Bratislava, Budapesta, Tulcea. Am denumit cele trei ambarcaţiuni: „Chilia“, „Sulina“ şi „Sfântul Gheorghe“, tocmai pentru a promova Delta. Am mai creat şi o lotcă-gondolă de 6 persoane pentru pescari, ca să plimbe turişti. Avem în prezent o mică flotilă.

„PATZAIKIN“ pe catwalk
Credeţi că veţi avea de câştigat în faţa şalupelor?
Noi nu suntem împotriva şalupelor, suntem împotriva agresivităţii, a lipsei de bun-simţ în felul în care e utilizată apa. Ai nevoie de şalupe pe canalele importante de transport. Un sistem de circulaţie urban este similar. Ai şi autostradă...
                                                                                                       Turistul educat. FOTO: Victor Muşat
Dar nu intri cu tirul pe alee.
Exact. Cam acelaşi lucru ar trebui preluat în Deltă. Acum, şalupa merge până la stolul de pelicani să-i arate turistului. Ar trebui să fie şi un sistem de monitorizare a ambarcaţiunilor private astfel încât cei care trec cu 60 de km/h pe un canal mic, printre pelicani, să nu mai facă asta a doua oară. Apoi, trebuie să faci zone în care nu intri decât cu barcă cu vâsle. Astfel, toată lumea va avea de câştigat.

Aveţi şi o afacere cu haine.
Am zis să creăm şi un brand comercial pentru că, dacă reuşim să ne extindem, să fim chiar noi finanţatorii proiectelor din Deltă. Atunci am creat brandul „Patzaikin“, cu care producem canotcile, hainele, produse integral din materiale româneşti. Vrem ca haina care poartă numele „Patzaikin“ să aibă o istorie întreagă, să fie autentic românească.

„Te duci acasă şi miroşi a deltă“
Ce spun criticii de modă?
Noi nu facem concurenţă. Au zis: „Da, e foarte frumos“, dar noi nu suntem din industria lor. Nu ieşim la evenimente mondene, nu ştim. Sperăm să ieşim şi cu produse cosmetice naturiste şi cu accesorii şi obiecte de design. Acestea sunt tot materiale promoţionale pentru Deltă, ca destinaţie de ecoturism. La sfârşitul prezentării de modă de la Berlin, am avut baloane de săpun cu miros de Deltă – nufăr, salcie, mugur de brad. A picat balonul de săpun pe tine, te duci acasă şi încă miroşi a Deltă.

Ce facem cu Delta?
Ne dorim, spre exemplu, refacerea vechiului far turcesc de la Sfântu Gheorghe, ferma lui Antipa de la Chilia. Anul acesta vrem să facem la Mila 23 primul centru de iniţiere în sporturi nautice pentru copii. În ultimii 15-20 de ani, n-a mai apărut niciun campion şi, de regulă, de acolo veneau. Asta m-a deranjat. Sunt foarte mulţi copii care au uitat să mai vâslească. Le e ruşine, au motor. Am organizat un concurs acum doi ani, cu premii, pentru copii de acolo, dar am fost surprins că nimeni nu mai voia să tragă la rame. Trist.

Turistul educat, salvarea Deltei
„Partea de antreprenoriat social se poate rezuma într-o singură frază: obiectivul nostru este să aducem în faţa porţii localnicului un turist educat. Tot ceea ce facem are un obiectiv strategic, are rostul de a crea infrastructura pentru un ecoturism. În plus, să promovăm şi să dezvoltăm proiecte în urma cărora oamenii să înţeleagă că Delta Dunării are un potenţial care poate fi valorificat inteligent, fără să ne întoarcem la trecut, ca acum 100 de ani. Trebuie să preluăm o tradiţie şi să venim cu creativitatea actuală, cu inovaţie, cu design. Spre exemplu, am luat valoarea de patrimoniu a lotcii, de identitate şi o transformăm într-un obiect actual, care poate fi folosit: canotca. Dacă mergi cu spatele cu barca, nu ai nicio senzaţie de plimbare. De aia e preferabil să mergi cu caiacul, cu canoea, pentru că ai o relaţie directă“, explică Teodor Frolu (foto), partener Rowmania.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: