INTERVIU Iolanda Balaş Sötér, fostă campioană mondială şi olimpică: „Aveam competiţii pe podea de lemn. Mi-au nenorocit piciorul drept“
0
Iolanda Balaş Sötér vorbeşte despre vremurile în care, timp de 10 ani, a fost atleta de neînvins a lumii, despre sutele de competiţii câştigate şi totuşi insuficiente. Pentru că, la 78 de ani, deţinătoarea a 14 recorduri mondiale la săritura în înălţime are un regret: că, din cauza accidentului la picior, n-a mai prins şi o competiţie pe-o pistă modernă.
Iolanda Balaş Sötér spune, cu un zâmbet în colţul gurii, că nu s-a născut la timpul potrivit. Şi asta nu din cauza anilor grei ai războiului, în care şi-a pierdut tatăl. Nici din pricina autorităţilor comuniste române care au refuzat să-i ofere toţi banii câştigaţi pentru recordurile sale mondiale. Singurul motiv pentru care îi place să-şi imagineze cum ar fi atleta Iolanda Balaş Sötér în zilele noastre este că ştie că ar putea să alerge mai bine şi să sară sus, mai sus decât acei 1,91 metri la care s-a oprit în 1967. Dintr-un motiv simplu: terenul de sport, pe care-l vede pe geam în fiecare zi de la biroul ei din clădirea Federaţiei Naţionale de Atletism, e pur şi simplu mai bun decât cel de pe stadionul Electrica, unde s-a antrenat pentru prima dată. Alte vremuri, prin care ar fi vrut să alerge. Iolanda Balaş Sötér nu face paradă cu medaliile sale – cupele, fotografiile sale pe podium sunt pe pereţi şi pe orice pagină web –, dar vorbeşte cu însufleţire despre munca depusă pentru a le obţine. Sportul a făcut-o fericită din două motive: că a putut să-l practice la nivelul cel mai înalt şi că, datorită lui, a putut să vadă lumea. Uită că şi viceversa e valabilă: lumea a putut s-o vadă şi a fost fericită datorită „sportului său“.
„Weekend Adevărul“: Doamna Iolanda Balaş Sötér, vă sună telefonul nonstop, aveţi un teanc de dosare pe birou, aşa de ocupată sunteţi?
Iolanda Balaş Sötér: Acum mai mult, pentru că am început, în sfârşit, să ies din casă. Mă refac după o operaţie la piciorul „de bătaie“. Acesta (n.r. – arată spre piciorul drept) este piciorul cu probleme la tendonul ahilian, care au apărut într-un turneu american, după Jocurile Olimpice de la Tokyo, din 1964. Aveam demonstraţii în fiecare zi în diverse săli polivalente, care nu aveau pe jos zgură, aşa cum lucram eu acasă, ci podea. Iar duritatea podelei mi-a afectat sănătatea, în sensul că mi se inflamase piciorul şi problemele s-au agravat. Pentru că tot nu reuşeam să găsesc un leac, am apelat chiar la medicul lotului olimpic german, care mi-a zis: „Ai 31 de ani. Există posibilitatea să-ţi tai tendonul bolnav şi să-ţi implantez unul de plastic. Nu vei avea însă voie să faci sărituri pe el“. Eu nu voiam să mă operez, eu voiam să fac sport! Deşi am încercat să mă tratez clasic, nu mai puteam să sar mai mult de 1,67 de metri. Aşa am decis să-mi închei cariera.
În anii aceia, competiţiile se desfăşurau în condiţii care acum par periculoase.
Noi aterizam în nisip, nu aveam saltele, ca acum. Exista riscul să te accidentezi urât... În plus, noi nu am alergat pe pistă sintetică, din tartan, am avut zgură. Într-un fel, eu regret că m-am născut prea devreme, pentru că n-am mai apucat să sar pe o astfel de pistă. Aş fi putut ajunge la cel puţin 2 metri. Pentru că acest gen de pistă îţi dă o impulsie fantastică! Şi, fireşte, mi-a părut rău că după acest episod cu piciorul care, vedeţi, mă supără şi astăzi, n-am mai putut să particip la încă o ediţie a Jocurilor Olimpice.
„Măicuţele băteau din palme, noi alergam“
Cum v-aţi apropiat de atletism, doamna Balaş?
Mai întâi, mie îmi plăcea sportul, iar oamenii mari, părinţii, profesorii ne încurajau foarte mult la şcoală să facem mişcare. Cred că asta se datorează şi mentalităţii timişorenilor, care e diferită de cea a bucureştenilor. Probabil pentru că Timişoara, oraşul unde eu am copilărit, e mai aproape de Viena, iar Bucureştiul mai aproape de Istanbul; de aici această diferenţă de gândire şi de civilizaţie. La şcoala elementară, pe care am făcut-o la „Notre Dame“ (n.r. – Liceul Romano-Catolic de Fete „Notre Dame“ din Timişoara), măicuţele făceau ora de sport cu stricteţe! Aşa cum le ştiţi dumneavoastră, îmbrăcate în robe, ne dădeau ritmul bătând din palme. Şi noi alergam. În anii ’44-’45! Aveam sală de gimnastică, cu spaliere, cu mingi medicinale, cu tot ce voiam. După aceea, când a venit Reforma Învăţământului din 1948, şcoala „Notre Dame“ s-a transformat în Şcoala nr. 22, iar ora de sport a devenit la fel de importantă, ca fizica, limba română, chimia...
Prima competiţie: crosul în piaţa Dragalina
Deci vedeaţi sportul mai mult ca o joacă, la fel ca toţi copiii.
Da, nimeni nu mă vedea vreo mare campioană (zâmbeşte). Nici după ce am ajuns prima dată pe stadion. Am avut noroc că în acelaşi bloc cu mine, la etajul doi, locuia campioana României la săritura în lungime, Luiza Lupşa, împreună cu soţul ei, care era şi el atlet de performanţă. Ei au fost un exemplu pentru mine. Iar tanti Luizée, că aşa îi spuneam, m-a observat de mai multe ori cum mă jucam în curte cu copiii. Odată, ne-au chemat pe toţi la ei şi ne-au introdus în „tainele“ atletismului, ca să zic aşa. Ne-a pus un film pe 8 milimetri cu Olimpiada de atletism de la Berlin, din anul 1936. Atunci am văzut pentru prima dată o mare competiţie. După vizionare, noi, copiii, am fugit imediat jos, în curte, unde am legat o sfoară din lână şi am început să sărim peste ea. N-o să uit când am încercat să organizăm un fel de cros. Am mers cu toţii în Piaţa Dragalina şi, cât era ea de lungă, am făcut alergare de rezistenţă. Acolo, în piaţă! Cu sosire în curte la noi. A fost extraordinar de frumos şi atunci am devenit îndrăgostită de atletism.
„Racolată“ de Clubul Steaua
Când, mai exact, aţi început să mergeţi organizat la antrenamente?
Tanti Luizée m-a întrebat într-o zi: „Vrei să vii cu mine la stadion să faci sport?“, şi eu am răsuns, timid, că da. Atunci am ajuns pentru prima dată, pe la 11-12 ani, la stadionul Electrica din Timişoara, lângă Pădurea Verde, şi am început să fac atletism. La început a fost o joacă, făceam alergare de fond, săritura în lungime, alergare pe distanţe scurte. Dar pe urmă joaca s-a transformat într-o treabă serioasă. În perioada ’50-’51 cluburile din Bucureşti – Steaua, Dinamo, Rapid, Clubul Atletic Universitar (CAU) – „racolau“ sportivi de performanţă din ţară. Aşa am ajuns împreună cu grupul de campioni şi campioane, cu soţii Lupşa, cu fraţii Raica, cu viitorul meu soţ, Ioan Sötér, care era sportiv tot la săritura în lungime, la aceste cluburi. În această perioadă, Sötér era nevoit să-şi satisfacă armata şi a ajuns CCA (n.r. – Clubul Central al Armatei) Steaua... Şi-atunci, eu şi încă cinci-şase atleţi am ajuns tot la CCA. A fost o bucurie extraordinară că am putut veni la Steaua, la secţia de atletism. În mare parte, succesele mele se datorează clubului şi susţinerii sportului de performanţă de aici.
Iolanda Balaş Sötér a sărit, cel mai mult 1.91 de metri. Azi, recordul mondial este de 2.09 m FOTO: Adevărul
„Tata a dispărut în Rusia“
Sunteţi născută într-o familie mixtă, tatăl de origine română, mama de origine maghiară, la jumătatea anilor ’30. Copilăria dumneavoastră este legată şi de perioada războiului.
Nu erau cei mai fericiţi ani, mai ales că tatăl meu a plecat pe front. Am rămas doar cu mama. Deşi nu înţelegeam prea multe din război, erau unele aspecte pe care le ţin minte: totul era pe puncte, pe cartele. De la alimentele de bază, până la haine, totul era raţionalizat. Mama mai spăla, mai făcea curat pe unde apuca şi aşa câştiga câte-un ban. Ţin minte că în colţul străzii era o bătrână care vindea ziare. Îmi zicea: „Ioli, dragă, stai tu aici, că eu mă duc să mânânc ceva şi pe urmă mă întorc. Vinde tu ziarele!“. Am urlat cât m-a ţinut gura: „Luptătorul bănăţean“, „Temeswarzeitung“ – strigam numele ziarelor, iar oamenii cumpărau. Din banii pe ziare, bătrânica îmi dădea şi mie nişte mărunţiş pe care-l duceam acasă şi eram extrem de fericită că puteam contribui la bugetul casei.
V-aţi mai revăzut tatăl?
S-a întors o dată în permisie şi aproape că nu l-am recunoscut, pentru că slăbise foarte mult. Apoi a plecat şi nu s-a mai întors. A fost prizonier în Rusia şi acolo a dispărut... A trebuit să ne descurcăm fără el.
„Cu un bănuţ am desenat cercurile olimpice şi-am scris «revanşa»“
Care a fost prima competiţie cu adevărat importantă pentru performanţa dumneavoastră?
Premiile la competiţii au venit gradual. De pildă, n-o să uit prima mea deplasare internaţională, în ’51, la Budapesta, în Ungaria. Pe lângă selecţia la cluburile sportive Steaua, eu am prins şi lotul naţional. Când am ajuns în gara Keleti, am coborât din tren şi am auzit vorbind nişte oficiali care ne aşteptau. Unul dintre ei s-a uitat la mine şi-a zis: „Uite, mă, a venit şi copilul vreunui şef“. Eram cea mai tânără dintre sportivi. Eu cunoşteam maghiara şi am înţeles ce vorbeau ei. Aşa că m-am dus la ei şi am zis mândră: „Nu sunt copilului niciunui şef, eu sunt atletă!“ (râde). Şi acolo, la Budapesta, am luat locul II. Au urmat mai multe competiţii, cele mai multe în ţările sovietice. Am prins însă şi cea mai formidabilă deplasare din acele vremuri: Campionatele Europene de Atletism de la Berna, în Elveţia, în anul 1954.
Cea mai tânără atletă, câştigătoare la seniori
O deplasare în Occident!
Vă daţi seama, ne-am urcat în autocare şi am vizitat Zürich, împrejurimile oraşului Berna, a fost o deplasare excepţională. În plus, acolo am avut parte şi de primul meu succes. Am obţinut medalia de argint, sărind 1,65 m.
M-am bucurat atunci pentru că lumea nu se aştepta ca atleta cea mai tânără să câştige la categoria de seniori şi să obţină şi locul II! Totuşi, aveam în minte filmul pe care-l văzusem la Timişoara, în sufrageria familiei Lupşa. Deşi câştigasem la Berna, eu visam la o medalie la Jocurile Olimpice.
Primul record mondial: 1, 75 metri, la Bucureşti Foto: Corbis
Deja nu mai aveaţi vreo teamă să vă aruncaţi peste bara aceea, care se înălţa centimetru cu centimetru. Şi în nisip...
O făceam inconştient atunci. N-am simţit o responsabilitate. Mă duceam la competiţii şi mi se spunea că trebuie să concurez şi să sar cât mai bine. După competiţia de la Berna, a fost un moment crucial în activitatea mea, pentru că ziarele scriau de mine, lumea mă lăuda. Toate acestea mi-au dat încredere şi curaj ca, pe urmă, la Campionatul European din ’58, la Stockholm, să câştig medalia de aur. Cu o săritură de 1,77 m.
„Cei din partid erau supăraţi pe mine“
Până la Europenele din ’58, au urmat Jocurile Olimpice de la Melbourne, Australia, în ’56. Aşteptările erau foarte mari, dar n-aţi obţinut nicio medalie. Eraţi acolo şi fără antrenor. Ce s-a întâmplat?
Pentru mine, a fost o deziluzie. Sötér, care deja mi-era antrenor, n-a primit viza de paşaport şi nu ne-a putut însoţi. El avea un frate, pe care l-a prins stagiul militar la Cluj, tocmai în perioada în care s-a cedat Ardealul. Şi-atunci, el, ca să scape de ocupaţia maghiară, a fugit în Austria, cam în anii ’40-’41. După ce s-a încheiat războiul, a plecat cu viitoarea sa soţie în Australia. De aceea, autorităţilor le era teamă că Sötér o să râmână acolo. Aşa că n-a putut veni. Eram doar cu colegii sportivi, cu Lia Manoliu, cu Ilie Savel. Am stat trei săptămâni înainte de olimpiadă să ne obişnuim cu clima, cu fusul orar, dar fără niciun antrenor sau, în fine, fără un om care să ne încurajeze mai departe. Erau funcţionarii vremii din conducerea noastră care habar n-aveau şi încercau să ne dea sfaturi, care erau absurde.
Prima medalie olimpică, la Roma, în 1960. A sărit 1.85 m Foto Arhivă personală
Ce fel de sfaturi primeaţi la antrenamente ?
Au văzut că eu nu prea mă descurcam la antrenament, nu reuşeam să sar la nivelul recordurilor mele, şi-mi spuneau: „Ce-ar fi să încerci să execuţi bătaia pe piciorul celălalt?“. Or, eu eram antrenată ani de zile să alerg aşa, numai pe piciorul drept, nu puteam să schimb de pe-o zi pe alta. M-am clasat pe locul cinci, dar, fiincă eram recordmenă naţională şi mondială, toată lumea se aştepta să iau o medalie.
Vi s-a reproşat în ţară că n-aţi avut rezultate mai bune?
Da, un an nici nu m-au băgat în seamă. Cei din partid erau supăraţi pe mine pentru insuccesul meu. Imediat după competiţia din Melbourne, când nimeni nu mai vorbea cu mine, am hotărât împreună cu Sötér şi cu ceilalţi din lot să fac totul ca, la Olimpiada de la Roma, din 1960, să cuceresc o medalie. Ţin minte că atunci, în caietul meu de antrenament, unde de obicei îmi notam ce lucram în ziua respectivă, am desenat cele cinci cercuri olimpice cu un bănuţ şi am scris sub ele „revanşa“. Am făcut asta în fiecare zi, pentru mai multă vreme.
„Nu voi reprezenta ţara care n-are încredere în mine“
Aţi reuşit, după insuccesul din Australia, să vă luaţi revanşa în 1960. La Olimpiada de la Roma.
Am ajuns la Roma, pe o ploaie mocănească... Dimineaţa aveam calificări, după-masa finala. Pe stadionul olimpic, chiar şi pe ploaia aceea, oamenii au stat până la final. S-au ridicat toţi în picioare şi m-au aplaudat. Eram cu adevărat fericită, mai ales că era cât pe-aici să nu plec...
La Olimpiada de la Roma? De ce?
Din nou, autorităţile nu voiau să-i dea viza lui Sötér, ca să poate să meargă la o competiţie. Delegaţia română a plecat la Roma, dar eu am rămas în Bucureşti. Eram într-o vineri şi luni era ultimul termen ca eu să mai pot pleca la Olimpiadă. Atunci m-am hotărât să mă duc la Comitetul Central, într-o audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej.
La Olimpiada de la Tokyo, din 1964, cucerind a doua medalie de aur. Bara s-a ridicat la 1.90 m. Foto Corbis
În lacrimi, în biroul lui GheorGhiu-Dej
Aşa, din proprie iniţiativă? V-a primit?
Da, n-aveam nimic de pierdut. Eram deja atunci recormenă mondială, campioană europeană, aveam şi curajul acesta. Am mers la Comitetul Central, iar acolo m-a oprit un domn la intrare. „Alo, alo, tovarăşa, unde mergeţi?“ „Mă duc într-o audienţă la secretarul general“, i-am răspuns. „În ce problemă?“, m-a întrebat el. „Păi, dacă ar depinde de dumneata, ţi-aş spune-o“. Exact aşa i-am zis! „Vă rog să anunţaţi că sunt la poartă şi doresc o audienţă.“ După 20 de minute de aşteptare, Gheorghiu-Dej m-a primit la el în birou. Am urcat la etajul 1, aveam lacrimi în ochi, eram emoţionată că nu ştiam ce o să se întâmple. Când m-a văzut, era uimit: „Cum, dumneata nu eşti la Olimpiadă?“ „Nu“, i-am spus. „N-am de gând să-mi reprezint ţara care n-are încredere în mine, respectiv în Sötér!“ El m-a văzut că plângeam şi mi-a spus doar atât: „Lasă, tovarăşa, că se va rezolva aşa cum trebuie!“. Şi concluzia a fost că luni împreună cu Sötér am plecat la Roma.
De-atunci, succesele mari au continuat să apară. Aţi mai câştigat medalia de aur şi la Olimpiada de la Tokyo, patru ani mai târziu.
Sigur, imediat după Roma, Tokyo a fost următorul obiectiv. Nu voiam neapărat să dobor încă un record mondial, eu îmi doream încă o medalie, să dovedesc că n-a fost întâmplător ce s-a întâmplat la Roma. Deşi mai fusesem cu un an în urmă la Tokyo, la turneul preolimpic, şi m-am îndrăgostit de oamenii care mergeau pe strada Ginza, cu sandalele lor de lemn, olimpiada a fost diferită faţă de cea din Roma. Italienii au comportamentul acela specific, exploziv, se bucurau, pe când japonezii stăteau liniştiţi în tribune. Nu ştiau dacă, după o săritură, fusese stabilit un nou record sau nu.
Antrenorul dumneavoastră, Ioan Sötér, v-a devenit ulterior şi soţ. Cum v-aţi apropiat şi ca parteneri de viaţă?
Pentru noi, faptul că făceam acelaşi lucru a fost un lucru pozitiv. Antrenamentele, eram colegi la facultate. Când nu eram la antrenamente, ne plăcea să mergem la concerte de muzică clasică la Ateneul Român, la filme sau ne plimbam. Ne-am sprijinit mereu unul pe celălalt.
În decembrie 1967, antrenorul Iolandei Balaş, Ioan Sötér, i-a devenit şi soţ Foto: Arhivă personală
Pentru mulţi oameni, să împartă tot timpul cu partenerul ar fi extrem de obositor.
Noi l-am privit mereu ca un avantaj. Ne cunoşteam încă de la Timişoara. Încă de când el avea 18 ani, iar eu 15, ne-am învăţat obiceiurile, ne cunoşteam mentalitatea şi, în ultimă instanţă, ne-am legat viaţa tocmai pentru că se construise o relaţie extraordinară între noi. Din păcate, el s-a prăpădit destul de devreme. A făcut un accident vascular cerebral. Ştiţi, soţul meu nu m-a antrenat doar pe mine, el se ocupa şi de Viorica Viscopoleanu, săritoare în lungime, campioană olimpică, de Carmen Corbu, campioană la triplu salt, şi alţii. A avut o grupă de performeri şi responsabilitatea sa era foarte mare. Înainte de a face accidentul, Ilie Ceauşescu, care răspundea şi de Clubul Steaua, l-a chemat pe Sötér într-o zi şi i-a spus: „Tovarăşu’, păi, ce facem? Nu mergeţi decât cu patru inşi la Campionatele Europene? Sunteţi incapabil!“. Pe soţul meu l-a mişcat foarte mult „critica“ asta şi a venit acasă, dar nu mi-a zis nimic. A doua zi a suferit accidentul acesta.
Sportiv model, student model
Aţi fost colegă cu mulţi atleţi „de aur“. Vorbiţi de Lia Manoliu... Cum vă petreceaţi timpul împreună la olimpiade, în afara compeţiilor?
Mereu spun că generaţia mea de sportivi era de o altă mentalitate decât cea de azi. Astăzi, lumea sportivă e preocupată să câştige cât mai mulţi bani. Nu dau cu parul, pentru că şi noi am primit premii, dar ele n-au fost în prim-plan. Mi-aduc aminte că după recordurile mondiale, autorităţile mi-au zis că nu mi le poate plăti pe toate. „Ai făcut, într-adevăr, patru recorduri mondiale, dar noi nu putem să-ţi plătim de patru ori 6.000 de lei. O să-ţi plătim doar două. Nu uita, clasa muncitoare face economii!“. În fine, pentru noi, sportivii, era importantă performanţa, dar şi să învăţăm, să terminăm şcoala. Lia Manoliu a terminat facultatea de Inginerie cu 10. Unii au ajuns medici buni, alţii au fost jurişti! Cu Lia am numeroase amintiri frumoase, am mers la multe competiţii împreună. Într-un an, la Londra, când am sosit, mi-amintesc că era un cer frumos, albastru şi Lia cobeşte: „Măi, Ioli, să vezi că mâine va ploua“. Şi, domnule, a doua zi dimineaţa am tras perdeaua, era o ploaie mocănească... Şi a ţinut tot timpul concursului!
Ce v-aţi fi dorit să faceţi, dacă nu vă chema Luiza Lupşa pe stadion?
Cred că aş fi devenit profesoară. Când am terminat liceul, asta a fost dorinţa mamei şi a mea. Probabil dacă n-aş fi făcut atletism, aş fi fost profesoară, poate chiar de sport. Sau de literatură. Eu am terminat Facultatea de Educaţie Fizică cu 9 şi 10, iar soţul meu, care mai terminase şi Chimia, a avut note şi mai bune decât mine! Noi am avut o mentalitate, sugerată şi de părinţii noştri, care ne spuneau că sportul e sport, dar trebuie să avem şi o meserie, să terminăm o facultate... A fost plăcut şi nu m-am dus niciodată cu „pile“, cu aranjamente, că „sunt cine sunt“. În fine, după terminarea activităţii sportive, cei de la Steaua m-au angajat ca antrenoare la grupul sportiv până în ’91, când am devenit, prin alegeri libere, preşedintele Federaţiei Române de Atletism. Am încercat şi după terminarea sportului să-mi fac datoria şi să las ceva în urma mea. Sunt bucuroasă că n-am stat degeaba de atunci şi până acum.
Se încarcă comentariile...
