INTERVIU Gabi Balint: „Abia începusem să merg, la 11 luni, când tata m-a luat cu el să joc fotbal“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Gabi Balint crede că ne-am îndepărtat de fotbalul adevărat FOTOGRAFII Arhiva personală
Gabi Balint crede că ne-am îndepărtat de fotbalul adevărat FOTOGRAFII Arhiva personală

Gabi Balint a învăţat să lovească mingea încă de când era bebeluş şi abia se ţinea pe picioare. A fost visul tatălui său să-l transforme într-un mare fotbalist, dar n-a durat mult până să devină şi obiectivul lui şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă nu doar să fie un sportiv bun, ci şi un om de ispravă.

Gavrilă „Gabi“ Pelé Balint (58 de ani) a crezut dintotdeauna în destin, dar mai ales a crezut în seriozitate şi pasiune. Şi cum să nu ai astfel de credinţe când porţi numele unuia dintre cei mai mari fotbalişti din istorie? Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Gabi Balint povesteşte cum admiraţia tatălui său pentru fotbalistul brazilian l-a ambiţionat să devină la rândul lui un sportiv pe măsura numelui primit, vorbeşte despre momentele emoţionante trăite în copilărie, când urmărea campionatele mondiale, dar şi despre cele în care el însuşi era ovaţionat pe teren. Tototdată, Balint subliniază cât de important este pentru tinerii de azi să aibă modele sănătoase, dar mai ales să ştie exact ce vor de la viaţă. El a ştiut mereu, iar azi de numele lui se leagă cele mai importante performanţe ale fotbalului românesc, vremurile cu fotbal bun şi stadioane pline.

 „Weekend Adevărul“: Domnule Balint, de ce v-a numit tatăl dumneavoastră Pelé?
Gabi Balint: Î
n primul rând pentru că era fotbalist la acea perioadă şi pentru că era îndrăgostit de Pelé, deşi nu-l văzuse jucând, ci doar ascultase ştiri despre el la radio sau meciuri de la Campionatul Mondial din 1958, când el a debutat la 17 ani şi Brazilia a ieşit pentru prima dată campioană mondială. Tata şi-a dorit mult un băiat care să-i poarte numele celui mai mare fotbalist de la vremea aceea. A fost o fericire mare. N-a mai stat pe gânduri şi a făcut ce şi-a propus, m-a numit Pelé.

Aşadar, tatăl dumneavoastră a fost vrăjit de Pelé fără să-l fi văzut la televizor.
Da, de la radio. În România, în 1958, imaginile erau greu de obţinut. În primul rând, pentru că nu prea erau televizoare şi, oricum, nu prea transmiteau ai noştri meciuri de la Campionatul Mondial. Undeva a mai văzut ceva secvenţe, dar asculta foarte mult meciurile la radio, unde se vorbea atât de frumos de Pelé încât el îşi imagina că va avea un băiat care să-i calce pe urme.

Deci a fost o premieră pentru amândoi când aţi urmărit Mondialul din ’70 împreună.
Aşa este. Primul meu contact cu Pelé a fost la Mondialul din 1970 – la cel din 1966 eram prea mic. Atunci, tatăl meu a cumpărat televizorul special pentru a vedea Campionatul Mondial. El avea al doilea televizor din Sângeorz-Băi şi se strângeau toţi prietenii lui la meciuri. Veneau cu scaune de acasă, tata a scos şi mobila din casă pe hol pentru a putea primi cât mai mulţi. Eu în ’70 aveam deja 7 ani şi atunci am văzut prima imagine. Mi-a rămas în minte finala câştigată de Brazilia, când Pelé a fost ovaţionat şi purtat pe braţe de spectatori, având pe cap un sombrero.

Cum a simţit un copil de 7 ani campionatul? Cu ce amintire aţi rămas de atunci?
Am rămas cu ideea că Pelé era cel mai bun din lume. Tata a avut grijă să mă facă atent de fiecare dată când juca el. Pe Pelé era o mare presiune atunci – se spunea că un jucător ajuns la 30 de ani e deja trecut, terminat, n-o să aducă nimic Braziliei. Din contră, el a avut un Campionat Mondial foarte bun, era al treilea pe care îl câştiga. Tata mi-l arăta mereu, sublinia că îi port numele şi-mi spunea că şi-ar dori să ajung şi eu fotbalist, să fiu ca el. Era greu de realizat lucrul ăsta, dar atunci mi-am dat seama cât de important e Pelé.

gabi balint foto arhiva personala gabi balint

Aţi simţit idealul tatălui ca pe o presiune sau mai degrabă v-a ambiţionat?
Am simţit că este imposibil să ajungi să câştigi un campionat mondial, să fii cel mai bun din lume cu România. Un vis s-a născut totuşi în mintea mea. Eram oricum îndrăgostit deja de fotbal. La 7 ani jucam mult, nu trebuia să mă antreneze nimeni, mă antrenam singur. Deja aveam microbul în mine.

Trenul spre fotbalul mare
Când aţi trecut la fotbal într-o formă mai organizată?

Tatăl meu a fost primul care mi-a călăuzit paşii în fotbal, cel care m-a învăţat să lovesc mingea. Abia începusem să merg, la 11 luni, când el m-a luat să joc cu el fotbal – şi în casă, şi afară, pe oriunde apucam. La 11 ani am avut prima legitimaţie de fotbalist, pentru echipa de juniori, dar nu m-am dus în primii doi ani.

Cum aşa?
Eram prea mic, trebuia să joc cu jucători de până la 18 ani. Însă la 13 ani m-am dus la echipa de juniori preluată de tatăl meu. Echipa de seniori era în campionatul judeţean atunci, iar cea de juniori juca întotdeauna în deschidere. Făcusem o echipă bună, jucam frumos – lumea venea la meci să vadă şi echipa de juniori. A fost prima mea familie fotbalistică, primul contact cu fotbalul organizat. Am fost promovat la echipa mare când nici nu împlinisem bine 14 ani. Eram cel mai mic din echipă. Iar la 15 ani am ajuns la Bucureşti.

Cum aţi ajuns în Capitală?
Cei de la echipa Luceafărul au făcut o selecţie pe ţară, aşa era atunci. Am fost la Sighişoara cei mai buni copii din toată ţara, împărţiţi în patru categorii de vârstă. Eu eram la cei mai mici, la 15 ani, şi am reuşit să trec de selecţie. Au fost chemaţi şi părinţii mei acolo pentru a discuta posibilitatea plecării la Bucureşti: să mă mut cu şcoala şi să fac fotbal. Se deschisese acest centru mare de fotbal, Luceafărul, care lua cei mai buni juniori din ţară. Eu mi-am dorit mult să fiu selecţionat, dar când am auzit că trebuie să plec la Bucureşti am cam strâmbat din nas, nu prea aveam chef să plec şi să părăsesc oraşul, prietenii, familia.

Părinţii v-au motivat?
Tatăl meu a avut o contribuţie mare. Ţin minte şi acum că am avut o discuţie, împreună cu mama, în bucătărie – ea plângea, era mai sensibilă, mai dădeam şi eu în plâns din când în când. Sincer, chiar nu aveam chef de nebunia din Bucureşti, mai ales că eu eram dintr-un orăşel mic şi mai mult decât Bistriţa nu văzusem. Dar tata a fost ferm, mi-a zis că dacă vreau să ajung fotbalist, singura mea şansă este să plec şi dacă nu o să-mi placă după o lună-două, să mă întorc. Mi-a zis că la Bucureşti sunt echipele mari, sunt oamenii mari care te pot vedea, care îţi pot acorda o şansă – este fotbalul mare. Ăsta a fost destinul meu.


Gabi Balint, la 16 ani

gabi balint foto arhiva personala gabi balint

„Eram îndrăgostit de Nadia Comăneci“
Cei de la Luceafărul vă asigurau tot, inclusiv şcolarizarea?
Da. Urma să stăm la un internat, la Electroaparataj, acolo unde făceam şi liceul – eram în clasa a X-a atunci. La început am stat la nişte prieteni de-ai părinţilor mei, mi-au oferit o cămăruţă în fundul unei curţi. Apoi, m-am mutat la internat. Mergeam la şcoală, aveam două antrenamente pe zi. Mâncam la Centrul Olimpic de la Stadionul „23 August“, unde veneau şi cei mai mari sportivi ai României, printre care Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu şi Dan Grecu. Aşa că am avut ocazia să stau împreună cu ei în sala de mese.

Aţi îndrăznit să şi vorbiţi cu ei?
Noi eram mai mici, nu prea ne băgau în seamă. Ne uitam cu admiraţie la ei. De multe ori mai trăgeam cu ochiul la antrenamentele lor. Vedeam cât de mult muncesc – gimnastele se antrenau ore întregi pe zi. Tot ce am văzut acolo a fost un exemplu şi mi-am dorit să fiu şi eu ca ei, să fiu
serios şi să am o viaţă sportivă bună ca să ajung unde mi-am propus.

Simplul contact cu acei sportivi v-a motivat.
Mult, enorm. Eu, ca orice adolescent, ca orice copil, eram îndrăgostit de Nadia Comăneci. Era perioada când ea luase primul 10, când devenise campioană olimpică. Pentru noi era un imbold, ne doream să ajungem cunoscuţi, aşa cum era ea. O vedeam frumoasă, o profesionistă desăvârşită, tot timpul era la antrenamente. Şi, cumva, peste ani, când câştigasem cu Steaua Cupa Campionilor Europeni, eram la un restaurant cu Miodrag Belodedici, iar Nadia se afla acolo şi ne-am trezit că ne-a trimis la masă o sticlă de şampanie. Vă daţi seama ce onoare pe noi ca Nadia Comăneci să ne aprecieze!

Alături de echipa Steaua, în 1895

gabi balint foto arhiva personala gabi balint

Destinul poartă un nume: Steaua
Aşadar, urmând modelele sănătoase ale altor sportivi aţi ajuns să jucaţi la Steaua. Cum s-a întâmplat?
Ai mei au avut întotdeauna o vorbă, de-a noastră, din Ardeal: „Vezi unde te duci şi ce faci, să nu ne faci de ruşine“. Chestia asta îţi intră în cap, iar dragostea şi respectul pentru părinţi te fac să fii atent să nu faci ceva ca ei să se simtă ruşinaţi în faţa lumii. Chestia asta m-a ajutat, mi-a pus frână atunci când călcam strâmb, ca orice adolescent. Până la 18 ani am avut o evoluţie bună la Luceafărul, am fost la două campionate europene. Eram căpitan şi eram remarcat la meciuri. Iar cei de la Steaua l-au chemat pe tatăl meu la Bucureşti şi i-au zis că mă vor. Atât eu, cât şi tata eram încântaţi. Steaua însemna disciplină, era un club serios, de mare tradiţie.

Ei au fost primii care v-au ofertat?
În perioada aceea, pe lângă Steaua, mi-au făcut oferte şi Dinamo, şi Sportul Studenţesc, şi Craiova – cele patru mari echipe ale României. Steaua s-a mişcat mai repede, mai inteligent. I-au spus lui taică-miu: „Hai să facem actele, scapă şi de armată, primeşte şi grad, câştigă băiatul şi un salariu mai mare decât al dumneavoastră, tovarăşe Balint“.

Dacă Steaua nu s-ar fi mişcat aşa repede, aţi fi ales altă echipă?
Nu, nicidecum. Eram super fericit! Oricum aveam o simpatie pentru club, iar tatăl meu făcuse armata la Bucureşti chiar în Ghencea – nu era încă stadionul atunci. El făcea instrucţie cu tancurile acolo, a fost tanchist doi ani şi ceva. Lui i-a plăcut armata, l-a disciplinat, l-a făcut bărbat, aşa cum se zice, şi se gândea la toate lucrurile astea. Plus că Steaua era echipă de mare tradiţie şi a rămas aşa ani la rând.

„Când venea telegrama de convocare de la Federaţie eram cel mai fericit“

Să joace pentru Naţionala României a fost una dintre marile bucurii ale lui Balint (centru)

gabi balint foto arhiva personala gabi balint

Selecţia la naţionala mare când a venit?
Când aveam 19 ani. Eu tocmai ce participasem la Campionatul Mondial din Australia, din 1981, când am câştigat medalia de bronz, singura medalie câştigată de naţionala României vreodată la o competiţie mondială. De acolo, Mircea Lucescu, selecţionerul de atunci, a ales câţiva – Gabor, Rednic, Andone şi pe mine. Meciul de debut la naţională a fost, aşadar, la un an după semnarea cu Steaua, într-un meci amical cu Bulgaria, spre finalul partidei.

Cum a fost momentul când aţi primit vestea convocării?
Eram foarte, foarte bucuros. Eu am avut toţi paşii bine stabiliţi. Când eram mic îmi doream să ajung la echipa din Sângeorz-Băi, la care jucase şi tatăl meu. După aceea, îmi doream să ajung la Bistriţa, la echipa din Liga a II-a, am ajuns şi acolo, unde am jucat foarte puţin. Îmi doream echipă de primă ligă, am fost la Steaua. Iar următorul pas era echipa naţională, să joc pentru România. Întotdeauna când venea telegrama de convocare de la Federaţie eram cel mai fericit. Mai ales când am jucat şi în Spania trei ani, la finalul carierei, când abia aşteptam să fiu chemat la echipa naţională. De multe ori, clubul nu era de acord, pentru că te deplasai în România, jucai, poate te accidentai şi, implicit, o perioadă nu mai jucai pentru club. Mă mai puneau să refuz sau să mă dau accidentat, dar niciodată n-am putut să fac aşa ceva. Le-am zis clar: „Eu n-o să pot refuza echipa naţională
niciodată!“.

Cum s-a creat echipa din 1986? A durat mult să se formeze acel nucleu?
A durat mult. Din 1981, când am început eu să joc, şi până în 1985, când am câştigat cu Steaua primul campionat şi Cupa României, cred că s-au perindat în jur de o sută de jucători la Steaua. Veneau, jucau câteva meciuri şi plecau. Ţin minte că, la un moment dat, se făceau selecţii şi la Armată. Toţi care erau incorporabili veneau şi ziceau că au jucat pe la nu-şti-ce echipe din ligile inferioare, aşa că făceau selecţii să vadă dacă găsesc vreun talent. Odată cu venirea domnului Ion Alexandrescu, în 1982, care şi-a pus amprenta, s-a început formarea echipei care a câştigat Cupa Campionilor Europeni. El a avut o mare influenţă atunci, prin priceperea sa, prin ochiul său de specialist.

Moment imortalizat în timpul meciului cu Honved Budapesta, în 1986

gabi balint foto arhiva personala gabi balint

După tot acest parcurs şi aceste perindări de oameni, credeaţi atunci că o să ajungeţi atât de departe?
Nu credeam. Sincer, Valentin Ceauşescu, care venea des la noi atunci, a fost singurul care credea. El mereu ne spunea că o să jucăm finala şi că o să câştigăm Cupa Campionilor. Ne spunea că o să ajungem mari. Nu ştiu de ce era atât de încrezător. Poate vedea mai mult fotbal decât vedeam noi, vedea mai multe echipe din străinătate. Ştiu că avea posibilitatea să vadă echipe şi din alte campionate şi văzându-ne şi pe noi îşi dădea seama că nu erau diferenţe atât de mari. Avea multă încredere în noi. Pe când noi eram mai tineri, mai temători când jucam în întâlnirile internaţionale cu echipe puternice. Dar uşor, uşor am prins încredere, mai ales după meciul cu Honvéd Budapesta (n.r. – scor general 2-4), când am câştigat semifinala cu Anderlecht cu 3-0, primul meci, cel cu Vejle Boldklub (n.r. – scor general 2-5). Atunci când am văzut că se poate, şi mai ales cu diferenţe
de scor aşa mari, am simţit şi noi că am putea. Deşi ne-a cam tăiat aripile faptul că urma să jucăm împotriva Barcelonei chiar în Spania. Ne-am fi dorit o altă echipă, dar şi o ţară neutră. Aşa a fost destinul, aşa a fost să fie: să-i batem la ei acasă.

gabi balint foto arhiva personala gabi balint

O monedă cât un talisman norocos
Cum a fost semifinala cu Anderlecht de la Bucureşti?
A fost cel mai bun meci al nostru. Şi eu am jucat bine, dar echipa a făcut un meci extraordinar. 3-0 a fost rezultatul de pe tabelă, dar în teren a fost diferenţa şi mai mare. A fost un meci perfect. Mai ales că aţi şi dat gol. Da, eu am dat golul doi, golul calificării. Tatăl meu a venit la meci împreună cu mama. Au fost acolo în tribune şi mi-au purtat noroc. Au plecat seara din Sângeorz-Băi, era o noapte de călătorie cu trenul pe vremea aia – bine, şi acum e la fel. Tata a găsit o monedă de 3 lei în tren şi i-a spus mamei mele: „Mâine batem cu 3-0“. Aşa a fost norocul. Şi mi-a dat moneda după meci să o păstrez.

Mai aveţi moneda?
N-o mai am, din păcate. S-a dus. Trebuia pusă undeva în ramă.

Au mai venit şi la alte meciuri părinţii dumneavoastră?
Pe tata l-am luat peste tot. Şi la finala de la Sevilla, şi la  Barcelona, când am jucat cu AC Milan. A fost cu mine şi la Campionatul Mondial din Italia. A meritat, dacă tot m-a pus să-l urmez pe Pelé.

„Ne-am îndepărtat mult  de fotbalul adevărat“

gabi balint foto arhiva personala gabi balint

Cum era atmosfera din tribune când câştiga Steaua?
Noi am făcut o mare perioadă de timp cantonamente la stadion. La tribuna a doua aveam camere, sală de mese, club. Ziua de meci era superbă. Începeau să vină spectatorii şi se duceau prima dată să vadă meciul de tineret. Noi stăteam la geamurile care dădeau în exteriorul stadionului şi vedeam pâlcuri, pâlcuri de suporteri. Faptul că stăteam şi ne uitam cum vin oamenii cu steaguri, îmbrăcaţi în culorile clubului, roş-albastru, pe mine mă motiva foarte mult. Apoi, când ieşeam prin tunel, primul contact cu gazonul şi cu stadionul plin era ceva ce-ţi făcea pielea de găină. Nu mai vorbesc de cât de frumos ne încurajau, de atmosfera pe care o creau pe stadion. A fost frumos. N-o să uit niciodată când am semnat atunci cu Steaua şi mă pregăteam totodată şi de Bacalaureat. Aveam emoţii mari, ziua mă duceam la stadion, îmi puneam o pătură pe gazon, mă aşezam cu cartea şi citeam.

La ce vă zbura gândul în acele clipe?
Mă gândeam cât de frumos va fi când o să fie stadionul plin de spectatori şi eu o să dau gol. Apoi, iar mă gândeam la română şi la matematică, şi iar îmi fugea mintea – erau momente superbe. De multe ori mă prindea seara acolo, pe pătură, învăţând şi mirosind gazonul.

Vă gândeaţi să vă faceţi şi un plan de rezervă în caz că nu reuşiţi cu fotbalul?
Nu, pentru că eu consideram că deja reuşisem cu fotbalul. Trebuia să mă feresc de accidentări, dar faptul că ajunsesem la o echipă bună din România, la Steaua, pentru mine însemna că reuşisem. De acolo depindea în totalitate doar de mine să am o viaţă exemplară, să fiu un bun profesionist, să mă antrenez mai mult – să rămân mai mult după antrenamente şi să mă antrenez suplimentar. Ştiam ce am de făcut. Oricum, pe vremea aceea era pus preţ şi pe şcoală. Îmi aduc aminte că odată am luat un 3 la biologie, mai mult că am făcut eu pe nebunul la oră, nu mai ştiu ce prostie am făcut. Dar, în rest, cât am fost la Sângeorz am fost premiant. La Bucureşti s-a schimbat situaţia. Totuşi, n-am rămas niciodată corigent, reuşeam să iau note de trecere. Făceam atât de mult fotbal şi plecam atât de mult în turnee, încât nu mai puteam să învăţ. Dar am ţinut să termin liceul, să iau examenul de Bacalaureat şi apoi să încerc să fac şi o facultate – toţi ne gândeam la asta, să avem şi o diplomă după ce terminăm cu fotbalul, ca să ne putem găsi un loc de muncă bun, să avem un salariu bun. Din acest motiv am făcut şi Academia Militară, unde am terminat ca inginer. Deci aveam ce să fac după ce mă lăsam de fotbal, în condiţiile de atunci, ale comunismului. Îmi asigurasem viitorul, dar oricum aş fi rămas în fotbal, aş fi antrenat.

Superficialitatea noilor generaţii de fotbalişti
Tot efortul, dedicarea, pasiunea când credeţi că au fost răsplătite? Care a fost momentul suprem al carierei dumneavoastră?

Au fost mai multe, dar pentru mine fiecare meci însemna o răsplată. Câteodată făceam un meci prost din vina mea, că poate aveam un moment de superficialitate şi atunci fotbalul mă pedepsea. Momentele culminante au fost finala câştigată de la Sevilla, când am marcat la naţională două goluri cu Danemarca şi ne-am calificat la Mondial, apoi când am marcat şi cu Argentina şi am ieşit din grupe prima oară în istorie pentru România. Şi, bineînţeles, plecarea în Spania, la Real Burgos, chiar dacă era o echipă mică. Am jucat împotriva lui Real Madrid, a Barcelonei, am marcat goluri. Asta a contat foarte mult. Dar totul s-a terminat brusc. A venit o accidentare la 30 de ani, mai puteam să joc patru-cinci ani. Lăcătuş a jucat până la vreo 37 de ani.

gabi balint foto arhiva personala gabi balint

Spuneaţi mereu că dumneavoastră credeţi în destin. Când aţi ştiut că fotbalul este destinul dumneavoastră?
Când am plecat la Bucureşti. Chiar în tren m-am gândit că ăsta e destinul, că merg să fac fotbal şi nu mai conta altceva.

Şi acum, în situaţia în care se află fotbalul din România, ce destin îi vedeţi?
Atât de multe lucruri s-au schimbat în ziua de astăzi... E altfel. Noi ne-am îndepărtat atât de mult de fotbalul adevărat, de fotbaliştii buni, de calitate, încât nu ne mai putem lupta cu ei de la egal la egal, ca pe vremuri.

Ce credeţi că îi lipseşte generaţiei de astăzi?
Sunt foarte puţin profesionişti, atât antrenori, cât şi fotbalişti. Pare o generaţie mai superficială, nu-şi dă seama ce înseamnă să te dedici total fotbalului. Aşa o văd eu. Întotdeauna vom fi comparaţi, că noi am avut rezultate, dar comparaţia nu e normală. S-a schimbat şi fotbalul, este mult mai rapid, mult mai agresiv, nu mai este aşa spectaculos.

„Întotdeauna trebuie să ai modele“
Dacă pentru generaţia dumneavoastră sportivii perioadei vă erau modele, cei de astăzi pe cine ar trebui să ia ca exemplu dacă îşi doresc să reuşească?

Întotdeauna trebuie să ai modele. Eu am avut, categoric, din rândul fotbaliştilor: începând cu Pelé şi continuând cu ceilalţi fotbalişti ai României pe care îi ştiam din revista „Fotbal“, care apărea o dată pe lună, sau din meciurile de la televizor. Atunci erau multe exemple pentru noi. Acum nu ştiu dacă mai funcţionează. Sigur, şi acum există modele, Ronaldo, Messi, Lewandowski. Sunt atât de mulţi jucători mari care pot inspira din toate punctele de vedere. În România există copii care sunt fanii lui Tănase, Ianis Hagi, Stanciu, dar acum e altfel. Nu mai e cum era pe vremuri. Sunt atâtea tentaţii, atâta electronică, atâta nebunie. Copiii nu mai sunt aşa atraşi de sport, de fotbal. Şi din cauza asta nu prea avem noi rezultate.

Deci acum copiii îşi aleg modele privind mai mult spre viaţa privată a sportivilor şi mai puţin spre munca lor de pe teren?
Acum sunt multe aşa-zise modele pe care le şi promovează mass-media. Eu am avut modelele mele, dar acum este altceva. Tehnologia asta a schimbat multe, şi în bine, şi în rău.

Alături de Miodrag Belodedici

Credeţi că mass-media contribuie în vreun fel la construirea fotbaliştilor de azi şi de mâine?
Pe vremea mea era doar un ziar de sport, mai erau câteva ştiri sportive pe care le auzeai la radio sau la televizor. Acum ar trebui să fie mai multe ştiri, mai multe programe care să-i motiveze pe copii să facă sport, să ajungă departe, mai ales că acum nu există zi în care să nu fie vreun meci de fotbal transmis. În primul rând, mass-media ar trebui să promoveze mai mult valorile României, pentru că avem exemple pozitive. Cred că ar conta mult mai mult. Cum a fost Pelé, că tot vorbim de el. Tatăl meu auzea nişte lucruri la radio, poate le mai înflorea şi el, dar a reuşit să mi-l implanteze în minte în sensul că era omul perfect. Aşa că pentru a ajunge fotbalist trebuia să fiu perfect ca el. Nu consuma alcool, nu fuma, se pregătea serios, avea o viaţă disciplinată, nu era prins în scandaluri. Tata mi-a prins slăbiciunea şi a folosit-o împotriva mea (râde).

gabi balint foto arhiva personala gabi balint

La ce vă referiţi?
Vă dau un exemplu. Mie nu prea îmi plăcea laptele, iar pe cel pe care mi-l lăsa mama când pleca la serviciu îl aruncam. Iar tata mi-a zis: „Băi, eu ştiu că Pelé bea lapte mult“. Şi de atunci n-am mai aruncat laptele. Pelé a fost un exemplu din toate punctele de vedere. Şi acum, la vârsta lui, oriunde e invitat e privit cu un respect deosebit. Dacă ar fi să facem o comparaţie, putem să-l aducem pe Maradona, care, din păcate, ne-a şi părăsit anul trecut. A fost un jucător la fel de mare, enorm, dar diferenţa dintre ei a fost viaţa privată. Sigur că el va rămâne mereu în amintirea noastră un jucător la fel de mare ca Pelé, însă ca model, mai puţin. Asta e, a avut şi el probleme lui. Nu putem să-l dăm exemplu decât pentru ce a făcut pe teren.


CV De cinci ori campion al României

Numele: Gavrilă Pelé Balint
Data şi locul naşterii: 3 ianuarie 1963, Sângeorz-Băi, Bistriţa-Năsăud
Studiile şi cariera:

gabi balint foto arhiva personala gabi balint
  • A absolvit Academia Militară, de unde a obţinut o diplomă de inginer.
  • Prima echipă la care a jucat a fost Hebe Sângeorz-Băi, iar în 1978, a fost selecţionat de către echipa bucureşteană Luceafărul.
  • În perioada 1980-1990, a jucat pentru Steaua Bucureşti, echipă cu care a câştigat Cupa Campionilor Europeni în 1986, Supercupa Europei în 1986, patru Cupe ale României şi cinci titluri de campion al României.
  • Din 1990, a jucat timp de trei ani pentru echipa spaniolă Real Burgos.
  • A strâns 34 de selecţii la echipa naţională, pentru care a marcat 14 goluri.
  • După o accidentare gravă, s-a retras la doar 31 ani şi a fost antrenor principal pentru mai multe echipe: Sportul Studenţesc, Sheriff Tiraspol, FC Vaslui, Universitatea Craiova, dar şi antrenor secund pentru naţionala României, Galatasaray Istanbul, Politehnica Timişoara.
  • A fost selecţionerul reprezentativei Republicii Moldova în campania de calificări pentru Euro 2012.

Locuieşte în: Bistriţa
 

Sport



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite