INTERVIU Emeric Ienei: „Tata a fost luat prizonier de ruşi şi eliberat de englezi”

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Pe vremea când antrena, Emeric Ienei era cunoscut ca un foarte bun motivator FOTO David Muntean
Pe vremea când antrena, Emeric Ienei era cunoscut ca un foarte bun motivator FOTO David Muntean

Emeric Ienei rememorează etapele unei vieţi duse între frica războiului, ce i-a marcat copilăria, dorinţa de performanţă din tinereţe şi realizările sportive fenomenale din timpul maturităţii.

Se poate ca metafora să nu fie cea mai grozavă figură de stil pentru un text de presă. Dar cum e puţin probabil ca o deviere de la regulă să cauzeze vreo catastrofă planetară, o să ne permitem o mică ieşire în decor. Şi să spunem aşa: că după acest interviu, recitind amintirile autobiografice ale lui Emeric Ienei, prima imagine care ne-a venit în minte a fost cea a unui pendul în permanentă mişcare. O oscilaţie continuă între doi poli opuşi, prins perment între două extreme, luându-şi avânt spre una dintre acestea, doar pentru a reveni imediat spre cealaltă. 

Emeric Ienei este de etnie maghiară, dar se mândreşte cu cetăţenia română. Cândva, în adolescenţă, în orele dintre antrenamente, cu picioarele pline de vânătăi, visa să devină avocat! A detestat armata, ba chiar i-a fost frică de ea, dar spune că fără obiceiurile deprinse în cele două luni de instrucţie cruntă n-ar fi fost omul de astăzi. 

Regretă disciplina sportivă de odinioară, dar se bucură că a prins Revoluţia şi vremurile de libertate. În fine, povesteşte cu umor şi puţină amărăciune întâmplările absurde din comunism, dar faţa i se luminează imediat când îşi aduce aminte de „Everestul“ fotbalului românesc, câştigarea Cupei Campionilor Europeni, ce a avut loc în chiar cea mai neagră perioadă a dictaturii ceauşiste. Acesta este povestea, spusă în propriile cuvinte, a celui căruia, trezindu-se că nu mai erau medalii la Sevilla, i-a fost ruşine să ia una de la un maseur. Şi a zis atât: „Nu-i nimic“.   

Weekend Adevărul“: Aţi copilărit în Slovacia. 

Emeric Ienei: De fapt, era vorba despre fosta Ungarie, dar, după Al Doilea Război Mondial, când s-a împărţit Europa, zona respectivă a devenit actuala Slovacia. 

V-aţi născut, totuşi, în România. Cum v-aţi putut muta? Era normal, pentru perioada respectivă?

În timpul războiului, tatăl meu a fugit, ca să nu intre în armată în România. Am fugit în Ungaria cu toată familia. Eu aveam 4 ani. Ne-am stabilit în Lucenec, care se află acum în Slovacia. Tatăl meu s-a angajat la o fabrică din orăşel. Acolo am stat până s-a terminat războiul. Problema era că tatăl meu, deşi fugise de armata română, a ajuns în cea maghiară. L-au luat acolo. A plecat şi n-am mai ştiut de el până în 1946.

Ce se întâmplase?

Luptase pe frontul din zona Germaniei, iar în Austria fusese luat prizonier de ruşi. A fost eliberat de englezi. A venit pe jos, cu trenul şi cu căruţa. Războiul se terminase, nu mai ştiam nimic de el. Ne-am trezit, într-o zi, cu el acasă. Eram în grădină, căţărat în cireş, şi a apărut un om. Mă uitam la el şi nu-l recunoşteam, aşa de slab era. Mi-am dat seama cine e numai după voce, când m-a strigat. 

Cum vă spunea tatăl dumneavoastră?

Imi. Dar, ca să revin, după revenirea tatălui meu ne-am întors la Arad, unde locuia bunicul meu. Am continuat şcoala, pentru că eram deja în clasa întâi. Atunci am descoperit şi fotbalul. Era un maidan, chiar lângă o biserică catolică. Stăteam toată ziua acolo, jucam cu copiii de vârsta mea, 7-8 ani. Tatăl meu a văzut că-mi place foarte mult fotbalul şi mi-a cumpărat prima minge de fotbal. Până atunci jucam cu una făcută din zdrenţe, din ciorapii mamei mele. Vă daţi seama, când am văzut prima minge adevărată a fost un eveniment. Eram foarte mândru. Când nu-mi convenea cum îmi ieşea jocul, îmi luam mingea şi plecam acasă.

Eraţi supărăcios?

Se mai întâmpla (râde). Pe la 9 ani au venit scouteri, să le spunem aşa, deşi pe vremea respectivă nu aveau numele acesta. De pe maidan au luat trei copii, printre care şi pe mine. Ne-au dus la UTA. Mă rog, pe vremea respectivă se numea Flamura Arad. 

Stadionul, şcoala şi tramvaiul

ienei

Cum era pentru un copil să fie „instituţionalizat“ aşa? Nu era greu să fie obligat să ţină cont de regulamente, să fie punctual la antrenamente?

Nicidecum. Era o altă disciplină, o altă educaţie. Şi asta reproşez jucătorilor de astăzi, deşi, ţineţi cont, România este plină de copii talentaţi. N-au reuşit să se maturizeze, pe parcurs. Şi nu fac decât să se tragă în jos, şi pe ei, şi echipele pentru care evoluează. Asta se întâmplă pentru că, la centrele pentru copii şi juniori, antrenorii se mulţumesc doar cu partea sportivă, nu şi cea educativă. 

Aş reveni puţin la perioada în care v-aţi apucat de fotbal. Era o perioadă foarte complicată din punct de vedere politic. Abia se instalase noul regim comunist. Vă mai aduceţi aminte ce spuneau părinţii copiilor din jurul dumneavoastră? Era politica o temă de discuţie?

Nu. Sau nu-mi aduc eu aminte de aşa ceva. Dimpotrivă, lumea se bucura că s-a terminat războiul şi sperau că vor avea o viaţă mai bună. Că nu s-a întâmplat asta... Oricum, ca tânăr fotbalist, eu nu eram aşa de expus la greutăţile din jur. De exemplu, aveam o masă gratuită, prânzul, care ne era pus la dispoziţie de clubul pentru care jucam.

Avea vreo legătură cu meniul special pe care-l consumă astăzi sportivii?

Nu, nu. Astăzi există nutriţionişti, oameni angajaţi tocmai ca să calculeze şi să verifice numărul de calorii pentru ca sportivul respectiv să poată depune efortul necesar. Pe vremea respectivă însă se mânca orice. Nici nu-mi păsa prea mult. Pentru mine, important era să mă antrenez şi să joc. Treptat, m-am mutat în oraş, pentru că, până atunci, locuiam într-un cartier de la periferia Aradului şi am ajuns junior. Veneam cu tramvaiul, coboram la stadion, mă antrenam, luam tramvaiul şi mergeam la şcoală. 

„Îmi era o frică de armată...“

La câţi ani aţi fost promovat la echipa mare?

La 16 ani şi jumătate. Am ajuns pe lângă nume mari: József Pecsovszky, Dumitrescu III, Mercea. Primul joc a fost la Timişoara, cu CFR. Am făcut 1-1. Am fost convocat la echipa naţională de juniori. Am terminat liceul şi voiam să devin avocat. Bine, nu ştiam cum vine asta, dar, din auzite aşa, meseria asta voiam să o urmez. 

Din auzite?

Da, dar oricum nu s-a mai întâmplat. Între timp, voiau să mă ia şi cei de la Timişoara, unde erau nişte condiţii grozave, cum puţine echipe din ţară aveau, poate doar cele mari din Bucureşti, dar ambele erau susţinute de ministere. Până la urmă a venit însă CCA-ul. M-au racolat. Şi Dinamo a vrut să mă ia, însă, la vremea respectivă, era o înţelegere între Steaua şi Dinamo, astfel încât, atunci când se recrutau tineri sportivi, aceştia să fie împărţiţi între cele două cluburi. În anul acela, Steaua avea dreptul de a lua fotbalişti.

Să înţeleg că v-au cam sechestrat...

Da, asta voiam să spun. Iniţial, am fost să discut cu cei de la Dinamo. Am venit acasă la Arad, convins că voi ajunge la Dinamo, şi m-au chemat la Recrutare. Am fost dus la o unitate militară din Craiova, unde erau şi alţi sportivi care urmau să fie recrutaţi în acel an, însă la alte discipline: la box, la lupte... 

Aţi făcut instrucţie adevărată?

Nu mă întreba. A fost groaznic. Două luni intense, cu instrucţie adevărată, cu mască pe figură... Voiam să mă duc să mă spăl pe dinţi, şi până puneam pasta pe periuţă şi mă aplecam deasupra chiuvetei dispărea tubul. Dar m-a învăţat disciplina militară ceva esenţial. La final, când am venit la Bucureşti, aveam o sacoşă, nu valiză. Şi când vedeam un ofiţer, aruncam punga pe jos şi salutam. Îmi era o frică de armată...

„Mergeţi peste ei cum au trecut tancurile sovietice peste România“

ienei 2

Sunt curios, cum se simţea un fotbalist adolescent „teleportat“ direct în marea echipă a CCA-ului.

Aveau nişte jucători teribili. Eu eram un adolescent, e adevărat. A fost greu la început, trebuia să te acomodezi cu felul lor de a fi. Am avut noroc că mulţi dintre ei m-au văzut ca pe un copil retras, venit din provincie, şi m-au îndrăgit. I-am mulţumit prin disciplină, corectitudine, deşi nu ăsta era obiectivul meu. Eu încercam să mă ajut pe mine, ca să pot deveni titular. 

Când s-a întâmplat asta?

Păi, în primele şase luni am jucat rezervă. Apoi, am avut un noroc fantastic. Am mers în pregătiri şi Ştefan Onisie s-a accidentat. Antrenorul Ilie Savu m-a băgat pe mine. Primul joc în care am apărut ca titular a fost chiar cel la Arad, contra fostei mele echipe. 

Cum v-au primit suporterii?

Pe mine m-au iubit foarte mult cei din Arad, poate şi pentru că la 16 ani şi jumătate jucam deja în echipă.
M-au aplaudat la început, dar, pe parcursul meciului, m-au şi huiduit. Normal. Am făcut 1-1. În acel meci însă, Tiberiu Bone a făcut un fault mai dur. Arbitrul nu l-a eliminat, însă a fost suspendat ulterior. Aşa se face că, deşi reintrase Onisie în echipă, eu am rămas titular, în locul lui Bone. Prin acest noroc fantastic am rămas titular.

Memoria de elefant a fotbalistului

Astăzi, există moda filmuleţelor motivaţionale în vestiar. Cum a fost antrenorul Ienei, vă foloseaţi de astfel de metode, să le spunem mai neobişnuite?

Nu. Ştiu o grămadă de antrenori care se foloseau de zeci de casete, fiecare jucător disecat, să-i arăţi totul propriului fotbalist, să ştie totul despre adversar. Eu am avut altă abordare. Jucătorul de fotbal are o memorie de elefant. Întrebaţi un jucător ce s-a întâmplat în minutul 28 al nu ştiu cărui meci şi-ţi va răspunde. Aşa că-i dădeam strictul necesar, fără să-l încarc. Nu poţi vorbi două ore, nu este bine. Trebuie să pregăteşti jocul toată săptămâna. Când vorbeam cu ei le spuneam: „Nu vă gândiţi că jucaţi pentru club sau pentru naţională“, deşi şi asta este, evident, foarte important. „Încercaţi să jucaţi bine pentru voi şi familiile voastre. Să ajungeţi sus.“ Am mai folosit exemplul acesta: dacă joci cu Barcelona, ce-ţi poate face mai rău decât să te bată? Şi atunci, obiectivul fiecărui fotbalist este de a renunţa la teamă şi de a încerca să se ridice la cât mai mult din posibilităţile proprii. 

Daţi-ne, totuşi, câteva exemple de indicaţii tactice pe care le-aţi folosit de-a lungul timpului.

Le spuneam să-i ia tare din primele minute. Sau, le mai spuneam: „Mergeţi peste ei cum au trecut tancurile sovietice peste România“ (râde). Era o mobilizare fantastică. Tu eşti tânăr, nu ai de unde să ştii asta. Dar, pe vremea aceea, se ieşea pe culoar în Ghencea, pe vremea când antrenam Steaua, şi era 2-0 pentru noi înainte de începerea meciului. Trebuie să profiţi de chestiile astea motivaţionale, dar să nu exagerezi.

„Sunt cetăţean român şi mă mândresc“

ienei 5

Acasă, la Oradea, alături de o parte din multele trofee câştigate de-a lungul carierei

Apropo de tancurile sovietice... Eraţi sportiv de performanţă, teoretic nu aveaţi contact direct cu cealaltă Românie, a carcerelor, a proceselor politice... Ştiaţi ceva despre asta?

Nu, nu prea. Nici nu se spunea prea multe şi din ce se spunea puţine ajungeau la mine. Chiar şi în tinereţe, pe vremea proceselor de tip stalinist. În schimb am văzut ceva ce m-a impresionat. În 1958, în RDG, am văzut oraşe la pământ, distruse complet. Iar acum de curând, când am revenit în Dresda, de exemplu, am văzut o minunăţie de oraş, complet reconstruit. Oamenii se duceau şi lucrau fără niciun ban ca să-şi reclădească propriul oraş. 

Ştiu că aţi fost în 1964 la Tokio. A fost un şoc cultural?

Da, sigur că da. Japonezii sunt altă lume. Noi stăteam în Satul Olimpic, de unde nu ieşeam decât pentru antrenamente. Foloseam autobuzul care venea la secundă, ca şi astăzi.  

Nu v-aţi gândit că puteţi juca fotbal şi în Tokio, să rămâneţi acolo?

Nu, nu se gândeau atunci jucătorii la treaba asta. După generaţia mea, primul care a rămas afară a fost Marcel Răducanu, pe care l-am avut jucător. S-a spus că a vândut un joc şi ministrul de atunci a zis că o să aibă necazuri. S-a speriat şi a rămas în Germania. Şi a mai fost Viorel Năstase, de la noi, de la Steaua,
a plecat în Italia.

Dar dumneavoastră, deşi călătoreaţi, nu v-aţi gândit să rămâneţi.

Nu. Prea mult am ţinut la familie şi poate prea sentimental am fost chiar şi pentru prietenii mei. Când am devenit mai matur, atunci sigur că am plecat în Turcia, în 1969. Am mai fost şi în Grecia şi în Ungaria, normal, ca selecţioner al naţionalei. Şi acum m-a întrebat cineva de 1 Decembrie, tendenţios cred, zice: „Ziua de 1 Decembrie. Cum o sărbătoriţi?“. Şi am zis: „Ca orice cetăţean român“. Ziaristul care m-a întrebat a insistat: „Dar nu sunteţi...?“. Domnule, eu sunt cetăţean român, de etnie maghiară, e adevărat, dar sunt cetăţean român şi cu asta mă mândresc. Eu aş dori să trăiesc bine aici la mine în ţară. Nu vreau să ies afară, vreau să se îmbunătăţească lucrurile aici, dar, din păcate, nu văd prea mari şanse.

„Din Turcia m-am întors cu o maşină. Un Fiat 125“

ienei 6

Ienei a fost unul dintre puţinii fotbalişti români cărora regimul le-a permis să joace în străinătate

„Weekend Adevărul“: În familie vorbeaţi în ungureşte?

Emeric Ienei: Da.

Şi când aţi învăţat limba română?

Au mers mână în mână. Am învăţat ungureşte şi pe urmă româneşte. Facultatea am terminat-o în limba română, dar liceul – în limba maghiară. 

Nu le mai încurcaţi uneori?

Se mai întâmpla, dar nu des. Am avut o chestiune interesantă când am plecat cu Steaua la Honved Budapesta, în Cupa Campionilor, am jucat cu ei. Ungurii sigur că mă ştiau că sunt maghiar şi, când am coborât din avion, cei de la presă au început să mă întrebe în ungureşte. Şi le-am spus: „Dacă mă întrebaţi în particular vorbesc cu voi ungureşte, dar oficial eu fac parte din grupul României, deci nu vorbesc cu voi în ungureşte“. Când se termină conferinţa de presă, atunci da, dar la conferinţa de presă nu vorbesc ungureşte. Asta aş spune-o chiar şi la politicieni. S-a întâmplat, la conferinţa de presă, ca traducătorul să greşească şi eu îl corectam. Dar el îmi traducea din limba maghiară în limba română. 

Prime de 100 de dolari

În 1969 cum aţi reuşit să plecaţi în Turcia? Nu aţi avut probleme cu regimul?

A fost o portiţă mică şi tovarăşul Ceauşescu a dat voie. Primii au plecat fraţii Nunweiller, tot în Turcia. Am plecat noi, Gheorghe Constantin şi cu mine, iar după aceea au mai plecat Ion Pârcălab şi cu Florea Voinea în Franţa. Ei au plecat mai bine decât noi. Se dădea voie de la club la jucătorii mai în vârstă. Adică ăia de care voiau să scape (râde)

V-aţi adaptat în Turcia? Aveaţi primă la victorie de 100 de dolari. Însemnau banii ăştia ceva, la momentul respectiv?

Sigur, era bine de tot. Puteai să cumperi două-trei haine de piele. Eu de acolo m-am întors cu o maşină. Am făcut comandă în Italia prin ambasada noastră din Turcia. Un Fiat 125.

La vremea aceea, în Bucureşti, întorceaţi toate capetele cu o asemenea maşină. 

Da, da, aşa este. Puteţi spune şi aşa.

Iubirile unui fotbalist

Când v-aţi căsătorit?

Prima dată?

ienei 9

Da.

În 1961.

Şi cum aţi cucerit-o?

Eu eram iubitor de teatru şi mi-am făcut mulţi prieteni actori. Pe urmă şi actriţe (râde). Mergeam la teatru, când am devenit antrenor duceam şi echipa la diferite piese mai uşoare. Dar eu şi când eram jucător mergeam la teatru. La Teatrul de Comedie am cunoscut-o pe fosta mea soţie. Regretata Vasilica Tastaman (foto dreapta). Am avut cu ea un băiat, care are astăzi o fetiţă. Pe urmă, în 1974, m-am recăsătorit cu o campioană mondială la scrimă, Ileana Gyulai. Iar nepotul este al fiicei noastre.

Începe antrenoratul

Când v-aţi întors din Turcia, în 1971, aţi intrat ca antrenor la juniori, la Steaua.

Da, probabil au crezut că o să am succes la antrenorat. Era regretatul Gică Popescu antrenor şi director tehnic la Steaua şi mi-a oferit o grupă de juniori, unde erau Marcel Răducanu, Vasile Aelenei, erau mulţi care au făcut carieră frumoasă. După aceea, a venit la Steaua antrenor principal Titi Teaşcă şi m-a rugat să fiu antrenor secund. Am stat un an cu el antrenor secund, dar el s-a certat cu conducerea şi m-au promovat pe mine la echipa întâia, să fiu antrenor. 

Cum au fost plecările de la Steaua? Aţi plecat de vreo două ori...

Da, am plecat pentru că am pierdut campionatul la golaveraj. Am fost eliberat din funcţie, iar eu fiind ofiţer... A fost un calvar, pentru că eu şi Gheorghe Constantin terminasem armata şi n-am vrut să ne facem ofiţeri, am rămas civili. Am zis că rămânem la Steaua, dar numai ca angajaţi civili. Şi după un an de zile, stând de vorbă cu Constantin, ne-am dat seama că sunt rezerve de-ale noastre care sunt căpitani şi câştigă salarii de două ori cât noi. Ne-am rugat la conducere să ne facă şi pe noi ofiţeri. Şi ne-au făcut. 

Plecările erau cu muştruluieli?

Nu, era simplu: „Eşti schimbat“. Când am antrenat CS Târgovişte sigur că prim-secretarul de acolo a vorbit cu ministrul şi m-a rugat să mă repartizeze în Dâmboviţa. Dar eu rămăsesem ofiţer şi eram plătit de Armată. Iar a doua oară am plecat la Oradea, ca să antrenez FC Bihor. Aici am şi rămas, eu fiind arădean. Iar soţia din Cluj. Aşa că am ales Oradea ca să fie cam la mijloc.

Tovarăşul Ceauşescu, felicitările şi mica observaţie

ienei 7

Emeric Ienei (primul de pe banca de rezerve, cu ochelari), pe vremea când antrena legendara echipă a Stelei, câştigătoare a Cupei Campionilor Europeni, în 1986

Se spune că atunci când v-aţi întors din Spania în 1986, Ceauşescu v-ar fi certat pentru că aţi câştigat în prelungiri.

Nu. Meciul s-a câştigat pe 7 mai, şi pe 12 mai am fost invitaţi la Palatul Regal, unde erau toţi miniştrii şi Ceauşescu ca să ne premieze. Ne-a dat o diplomă de Erou al muncii socialiste sau cam aşa ceva, o am pe acasă, şi pe urmă s-au deschis nişte sticle de şampanie. Şi Ceauşescu zice: „Tovarăşul Ienei, felicitări, şi la anul să câştigaţi campionatul României, Cupa României şi Cupa Campionilor“. Eu am zis: „O să încercăm“. Zice: „Dar am să-ţi fac o observaţie“. „Spuneţi-mi, vă rog“. „De ce a trebuit să-i bateţi în 120 de minute şi nu i-aţi bătut în 90 de minute, că era mai economic!“ (râde)

Era prima oară când vă întâlneaţi cu el?

M-am mai întâlnit când eram jucător, tot la Steaua. Eram în cantonament la Săftica, iar el a trecut pe acolo şi a intrat şi la noi să ne vadă. Am fost prezentaţi toţi şi aveam în echipă pe unul puţin bâlbâit. Ştiţi că şi Ceauşescu a fost bâlbâit. Când a ajuns în faţa lui a spus: „Ăăăă, lo-co-te-nent“. S-a uitat aşa Ceauşescu şi a plecat imediat.

A crezut că râde de el.

Da (râde). Ăla era locotenent, avea şi emoţii. Şi a mai fost o dată, când ne-a chemat la o masă la Băneasa, toată echipa. Eram tot jucător. Câştigasem campionatul şi el era cu doamna. Eu eram încă puşti, abia venisem. Era şi Ilie Ceauşescu, care după aceea s-a ocupat mult timp de echipă şi care era un tip extrem de... Mai bine nu mai zic...

„Pe voi doi vă trimit la mină“

Aşa rău?

Am avut un dialog cu el, făcusem un meci egal acasă cu Iaşi, dar noi eram deja campioni. Ne-a chemat, zice: „Cum a fost meciul?“. „A fost bine, puteam să câştigăm, dar puteam să şi pierdem.“ Piţurcă ratase un 11 metri, a tras în bară. Şi el zice: „Da, domnu’ Ienei, l-aţi învăţat pe Piţurcă să dea în bară“. Şi atunci eu am zâmbit şi i-am spus: „N-aveţi altceva de făcut decât să ne daţi afară şi pe mine şi pe Iordănescu“. „Nu ţi-e ruşine?“, mi-a zis. M-a beştelit rău de tot. Pe urmă, ministrul Olteanu, cu care aveam o relaţie foarte bună, m-a chemat şi mi-a zis: „Nu te mai lua în gură cu el“. Odată am jucat la Bacău şi am pierdut cu 3-2 după ce am condus cu 2-0, iar Balint a ratat un 11 metri. Ne-am dus şi ne-am întors cu avion de la Armată, iar a doua zi ne-a chemat pe toţi, antrenori, secretarul de partid, şeful clubului şi Ion Alecsandrescu, care era directorul echipei. Şi  zice: „Ce mi-aţi făcut! Mai bine cădea avionul cu voi, să nu vă mai văd!“. Eram cinci şi zice: „Pe voi doi vă trimit la mină, pe voi doi la irigaţii, iar pe tine, Alecsandrescule, te bag în...“ (râde). Asta era. 

Înţeleg că în 1986 n-aţi primit medalie la decernare.

Pentru că s-au repezit jucătorii, după ei s-au repezit şi maseurii şi mie nu mi-a mai rămas medalie. Nu puteam să iau de la maseur. Am zis: „Nu-i nimic“. Acum doi ani, când s-au împlinit 20 de ani, cei de la „Pro Sport“ mi-au făcut un gest extraordinar, m-au invitat, au cerut medalia lui Balint, au făcut o copie şi mi-au dat. Le mulţumesc din suflet, foarte frumos.

„Trebuie să ştii oamenii, să ştii când e un pic de bai“

La Revoluţie ce aţi făcut?

Ultimul avion care a decolat de la Bucureşti, pe 21 decembrie 1989, a fost Bucureşti-Oradea şi în ăla eram şi eu. Pe urmă a început nebunia. Am ajuns la Oradea şi am ieşit pe stradă cu prietenii. Apoi m-am dus la unul din ei acasă, am băut un pahar de vin şi când să plecăm au venit trei camioane. Ne-am speriat şi ne-am aruncat pe burtă. Am stat aşa. 

Dar aţi crezut în Revoluţia din 1989?

Din punct de vedere al sportului, poate că este mai bine. Dar, şi este o părere absolut personală, cred că sportivii nu mai au totuşi acea dorinţă şi nebunie de a face performanţă. Mai uşor ies afară acum, mai uşor iei bani. Pe vremea mea, în comunism, nu se putea ieşi din ţară, erai în stare să faci orice pentru a vedea alte ţări. A fost foarte greu să fii sportiv în comunism. Acum este mai uşor, mai bine, dar mi-e dor de disciplina de atunci.

Paloarea unui fotbalist

Aţi simţit vreo schimbare în autoritatea selecţionerului unei echipe naţionale între mandatul de la începutul anilor 1990 şi cel din următoarea decadă?

Asta depinde numai de selecţioner. Depinde de om. Un antrenor care vrea să aibă succes trebuie să deţină o metodologie de a discuta cu jucătorul. Şi antrenorul, şi jucătorul au acelaşi ţel: performanţa. Asta trebuie să faci tu: să-i arăţi cum să ajungă acolo. Tu, ca sportiv, şi în ziua ta liberă, trebuie să nu faci excese, să nu faci nimic care să dăuneze pregătirii tale. Şi în generaţia 1986, am avut jucători „grei“. Dar, spre deosebire de ăştia de astăzi, când intrau în teren băgau capul în crampoanele adversarilor, dacă simţeau că de asta era nevoie. Îi recunoşteam că au făcut ceva, după cât de palizi erau a doua zi. Îi trimiteam la saună şi masaj. Îmi mai ziceau: „Nea Imi, dar uite, am fost şi cu ăştia doi, şi au băut mai mult decât mine“. „Bine, mă, dar ăia transpiră la antrenamente, nu ca tine.“ Trebuie să ştii oamenii, să ştii când e un pic de bai. Dacă ştii să te apropii de jucători, suficient de aproape şi suficient de departe, poţi obţine succesul. Trebuie să ştii să asculţi argumentele celuilalt, să-ţi dai seama când are dreptate, pentru că există şi astfel de situaţii. Când stăteam cu jucătorii la o masă, îi puneam în aşa fel încât să mă pot uita în ochii fiecăruia. Când mă întrebau de ce fac asta, le spuneam doar atât: „Ca să te fac să crezi în nebunia mea“.

Acest articol a fost publicat în "Weekend Adevărul"

Sport



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite