INTERVIU Jurnalista americană Dvora Meyers: „Nadia Comăneci nu e specială datorită zecelui“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dvora Meyers, la conferinţa The Power of Storytelling, în Bucureşti.          Fotografii: Cătălin Georgescu
Dvora Meyers, la conferinţa The Power of Storytelling, în Bucureşti.          Fotografii: Cătălin Georgescu

Jurnalista şi scriitoarea Dvora Meyers (33 de ani) şi-a dorit să vină în România în perioada în care se documenta pentru volumul „De la Nadia până azi“, dar n-a reuşit să ajungă din pricina bugetului mic. Şi-a lansat însă cartea la noi în ţară, la librăria Humanitas Cişmigiu, înante să participe la conferinţa The Power of Storytelling/ Puterea naraţiunii.

Autoarea newyorkeză Dvora Meyers a făcut gimnastică în şcoala generală, iar după ce a renunţat la această activitate fizică, şi-a îndreptat pasiunea spre scris. Printre publicaţiile pentru care a redactat articole despre gimnastică şi nu numai, se numără „The New York Times“, „The Atlantic“, „Vice“ şi „Elle“. 

„De la Nadia până azi. Apariţia şi dispariţia zecelui perfect în gimnastică“, o carte despre schimbările din lumea gimnasticii feminine, a fost publicată anul acesta la Editura Publica, în traducerea Mihaelei Sofonea. 

Dvora Meyers a povestit pentru Adevărul“ despre declinul gimnasticii româneşti, despre noul Cod de punctaj şi despre perfecţiunea imperfectă a Nadiei Comăneci. 

Ţi-ai închipuit cum ar fi să ajungi o gimnastă faimoasă?

Nu chiar. Probabil că toată lumea care a făcut gimnastică şi-a imaginat cum ar fi să ajungă campion mondial, măcar pentru cinci minute. Dar nu e întotdeauna posibil. De obicei, mă simţeam ca atunci când mă jucam şi pretindeam că sunt o prinţesă. La opt ani ştiam că-mi place să fac exerciţii de gimnastică, dar am înţeles devreme că era doar o pasiune. Când îmi spuneau părinţii: „Ai putea să ajungi campioană olimpică“, mă gândeam că nu eram cea mai bună din echipa de gimanstică cu care mă antrenam. 

Presupun că ai fi putut să munceşti mai mult ca să faci performanţă.

Gimnastele care câştigă astăzi medalii la olimpiade au început să lucreze din copilărie şi aveau de atunci abilităţi fizice importante. E nevoie de flexibilitate şi forţă musculară, iar oamenii care le au sunt rari. Apoi, după ce descoperi că ele există, trebuie să munceşti din greu. Unii oameni, de exemplu, au talent, însă nu muncesc suficient. 

E nevoie de flexibilitate şi forţă musculară, iar oamenii care le au sunt rari. Apoi, după ce descoperi că ele există, trebuie să munceşti din greu.

Am citit într-un interviu că n-ai mai reuşit să practici gimnastică din cauza scoliozei. 

Într-un fel, e mai simplu să spun că m-am oprit din cauza unei boli decât pentru că aşa a fost să fie. Un impediment major pentru mine a fost că n-am avut abilităţile despre care am povestit mai devreme. Pe lângă asta, am crescut într-o comunitate de evrei din New York, care îmi limita timpul pe care puteam să-l aloc gimnasticii. Cele mai multe ore de gimanstică se ţineau după şcoală, iar în Statele Unite cei mai mulţi elevi stăteau la cursuri până la 14.00 sau 15.00. Eu rămâneam până la 17.00 în fiecare zi, pentru că mergeam la o instituţie religioasă privată. Mai făceau exerciţii şi sâmbăta, dar atunci era Sabbath-ul pentru noi. Mi-am dat seama că acesta nu va fi drumul meu, pentru că nu aveam rezistenţă fizică, dar şi pentru că nu puteam să exersez destul. Era nevoie de şase ore pe zi, nu de trei ore pe săptămână. 

Când ai renunţat?

La 14 ani, însă am mai exersat în timpul liber. Prietenii credeau că am făcut operaţie pentru că m-am lovit la antrenament, dar n-a fost aşa. M-am lăsat de sport doi ani, cum mi-a recomandat doctorul, şi-apoi am încercat să mă întorc: am exersat, iar m-am oprit, iar m-am oprit. Nu merge aşa.  

Ai devenit jurnalist sportiv din dorinţa de a fi mai aproape de sportul preferat?

Prespun că faptul că scriu despre sport „mă transformă“ într-un jurnalist sportiv. Întotdeauna m-a pasionat subiectul, dar nu m-am gândit să fac o profesie din asta. Mi-a plăcut să mă informez constant. Nu am diplomă de jurnalism, însă am făcut un master în scriere creativă. Am publicat întâi pe blog, în 2006, pentru că a fost o vreme când se discuta online mult despre gimnastică şi erau tot felul de comunităţi şi îmi plăceau toate acele conversaţii.

În copilărie, cum ţi se părea Nadia Comăneci?

Ştiam lucruri despre ea din cărţile despre gimnastică pe care le-am citit la bibliotecă. Când nu reuşeşti să

Dvora

exersezi decât o dată pe săptămână şi te preocupă subiectul, găseşti alte căi de  a te apropia de el. Acasă nu aveam cablu, aşa că o vedeam rar pe Nadia la televizor; poate de două ori pe an. În urma lecturilor am înţeles că prestaţia ei de la Montreal a fost istorică şi că a fost important că a luat nota 10. Dar n-a fost o gimnastă pentru care să am o afinitate în copilărie. În ‘83, când m-am născut, ea deja se retrăgea. Mai degrabă gimnastele de la începutul anilor ‘90 au avut un impact mai mare asupra mea, căci la ele mă uitam la televizor în timp ce mă jucam cu păpuşile. Am scris şi un eseu despre cum toate păpuşile mele erau de fapt gimnaste. Abia la liceu, când am citit despre istoria gimnasticii am înţeles importanţa Nadiei.  

Voiai să-i cunoşti pe campionii mondiali?

Atunci nici nu credeam că e posibil. Acum, cu Internetul, te simţi mai aproape de oamenii respectivi şi e mai simplu să le trimiţi un mesaj. 

Mai degrabă gimnastele de la începutul anilor ‘90 au avut un impact mai mare asupra mea, căci la ele mă uitam la televizor în timp ce mă jucam cu păpuşile.

Cum s-a schimbat Codul de punctaj în ultimii ani?

Înainte, juriul evalua conţinutul exerciţiului şi apoi dădea o notă pentru întreaga prestaţie. Acum, cu punctajul deschis, se evaluează conţinutul exerciţiilor, dar se caută şi greşelile. Gimnastele primesc două punctaje: pentru dificultatea exerciţiului şi pentru cât de bine îl execută.

Este importantă nota 10 pentru gimnaste?

Eu am scris din perspectiva omului care vine din Statele Unite, unde acestui sport îi merge bine şi pare să se descurce şi fără un 10 fără cusur. Probabil că românii văd altfel această notă, pentru că zecele Nadiei chiar a pus România pe hartă. În America, într-adevăr, toată lumea se uită la statistici şi cred că această cultură a sportului pe care o avem astăzi ne determină să cuantificăm activităţile sportive. 

Crezi că o notă foarte bună le face pe gimnaste mai valoroase sau mai populare?

Dacă o gimnastă primeşte nota 10, presupun că oamenii cred că aceasta a avut o prestaţie perfectă. Nu ştiu dacă lumea se mai raportează chiar aşa la această notă, dar, în trecut, zecele a făcut-o populară pe Nadia. Mi-a fost greu să explic în carte de ce ea a fost excepţională şi să nu vorbesc doar despre nota care i-a adus faima. Nadia nu e specială datorită zecelui, ci pentru că tehnica ei a fost pură. A stat în mâini perfect pe verticală şi a dus exerciţiul la un alt nivel. Dacă le ceri americanilor să-ţi spună numele unei gimnaste celebre, o să o numească pe Nadia. Bine. din această vară, toată lumea a auzit şi de Simone Biles.

Dacă le ceri americanilor să-ţi spună numele unei gimnaste celebre, o să o numească pe Nadia.

În cartea ta e un citat al gimnastei Nellie Kim, care spune că Nadia a câştigat la Jocurile Olimpice din 1976 pentru că a avut o pregătire psihologică mai bună. 

Ceea ce a spus Nellie nu este dintr-un interviu pe care i l-am luat eu, ci dintr-unul pe care l-am citit. Ţinând cont de sistemul de notare de atunci, aproape oricine ar fi putut să câştige. Notele erau foarte strânse şi multe se apropiau de 10. Nadia se număra printre favorite în 1976, iar cei din lumea gimnasticii, cel puţin, o ştiau şi erau cu ochii pe ea, pentru că fusese deja campioană europeană. Avea 14 ani şi provocarea nu era de natură fizică, ci era o presiune psihologică. Am văzut gimnaste foarte bine pregătite, care, sub presiune, clacau.  

Dvora

A fost dificil să iei interviuri pentru carte?

În unele cazuri, au fost bariere lingvistice. Sau, din 

cauza distanţei, nu am putut să vorbesc faţă în faţă cu unele persoane, deşi mi-am dorit, pentru calitatea răspunsurilor. Am făcut multe interviuri la telefon, însă cu Nadia şi cu Nellie Kim m-am întâlnit. În general, oamenii au fost receptivi şi au vrut să vorbească despre acest sport. 

Te-ai întâlnit cu Nadia Comăneci de mai multe ori? 

Ne-am întâlnit de câteva ori, dar i-am luat un singur interviu formal pentru carte.  A fost sigură pe ea şi deschisă. De obicei, îmi pregătesc întrebări pentru interviuri, dar, dacă totul merge bine, ar trebui să fie mai mult o conversaţie. Şi aşa a fost cu ea. 

Poveştile cu Nadia şi Mary Lou vin dintr-o epocă în care Jocurile Olimpice aveau o semnificaţie dată de două ideologii aflate în competiţie.

Ai observat asemănări între decăderea gimnasticii din România şi din Rusia după prăbuşirea regimului comunist?

Rusia e o ţară mai mare şi întotdeauna a avut mai multe resurse decât România, inclusiv mai multe cluburi sportive, care aici sunt centralizate, pentru că ţara e mai mică. În ambele ţări au fost probleme cu plata salariilor, motiv pentru care antrenori importanţi au plecat în Vest, unde puteau să câştige mai bine. România a rămas la aceeaşi înălţime o bună perioadă de timp, iar din 1994 până în 2001 a tot câştigat medalii, dar Rusia s-a abătut de la drum pentru o vreme. 

De ce crezi că gimnastica era aşa importantă pentru Blocul Sovietic?

Nu era importantă doar pentru Blocul Sovietic, care într-adevăr a excelat, ci era importantă şi pentru Vest. A contat din punct de vedere simbolic pentru ambele zone. Poveştile cu Nadia şi Mary Lou vin dintr-o epocă în care Jocurile Olimpice aveau o semnificaţie dată de cele două ideologii aflate în competiţie.

Ce părere ai despre prestaţia Cătălinei Ponor la Jocurile Olimpice din acest an?

Mi-a părut rău pentru ea. E o gimnastă minunată şi am înţeles că a fost o controversă în ce priveşte selecţia sportivelor din România pentru Jocurile Olimpice: dacă ar fi trebuit aleasă ea sau Larisa Iordache. Cred că ambele au muncit din greu şi au fost victimele circumstanţelor. Presupun românii au fost dezamăgiţi că nu au avut o echipă care să-i reprezinte. În legătură cu prestaţia, Cătălina a făcut o greşeală în finala la bârnă, dar oricum nu avea şanse mari să ia o medalie, pentru că au fost acolo gimnaste precum Sanne Wevers, Laurie Hernandez şi Simone Biles. 

Dvora Meyers a fost invitată să vorbească în cadrul conferinţei The Power of Storytelling/ Puterea naraţiunii, iniţiată de DoR (Decât o Revistă) din credinţa că poveştile bine spuse pot schimba vieţi şi comunităţi. 

Sport



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite