INTERVIU EXCLUSIV Cristian Ţopescu evaluează şansele României cu Grecia: „Teme-te de greci şi atunci când îţi fac daruri!“
0Îndrăgitul comentator sportiv Cristian Ţopescu vorbeşte pe larg despre cariera sa în hipism, trecerea în televiziune, sancţiunile pe care a fost nevoit să le suporte din partea foştilor conducători comunişti ai ţării, dar şi despre şansele României în barajul cu Grecia.
Cristian Ţopescu are peste 40 de ani de activitate jurnalistică în lumea sportului şi în prezent s-a întors la prima dragoste, Televiziunea Română, unde este consilier al directorului general, pe parte de probleme editoriale. Îşi aminteşte cu drag de prima competiţie de hipism şi este de părere că sportul nu trebuie să lipsească din viaţa niciunui copil. S-a distanţat de fotbal acum 19 ani şi este dezamăgit de senzaţionalismul pe care îl abordează presa când vine vorba de sport, îndeosebi în privinţa fotbalului.
Aţi practicat hipismul de performanţă şi aţi triumfat în 2 campionate naţionale de sărituri peste obstacole. De la cine aţi moştenit această pasiune?
Tatăl meu a fost un călăreţ de valoare internaţională, a participat la jocurile de la Berlin din 1936, unde un călăreţ român a câştigat medalia olimpică de argint, iar echipa României era una dintre cele mai bune din lume. Şi mi-a transmis dragostea pentru cai, aceste animale, care am constatat mai târziu că sunt mai bune şi mai prietenoase decât oamenii. Dragostea pentru cai am transmis-o şi eu copiilor mei, fiecare dintre ei s-a aflat în şaua unui cal. Mezinul familiei a debutat în concursurile de juniori la sărituri. Cele 2 campionate naţionale le-am câştigat cu 2 cai cu nume, zic eu, frumoase, Gelu şi Răsunet, în 1960 şi 1962. Reprezentam atunci echipa clubului Steaua, club în care am activat, de altfel, mulţi ani până când m-a răpit televiziunea.
"Se spune printre bătrânii călăreţi că un tânăr care vrea să ajungă un campion se cunoaşte în momentul în care suferă prima dată o căzătură, dacă se scoală şi trage o înjurătură printre dinţi şi se urcă din nou pe cal, ăla va fi un campion.”
Vă mai amintiţi cum a fost prima competiţie de hipism?
Prima competiţie a fost pe Calea Plevnei, era o arenă hipică, cu tribune pentru 3000 de spectatori, cu instalaţie de nocturnă etc. Pe acea arenă hipică am debutat la 13 ani într-o probă de juniori şi cea mai emoţionată spectatoare era mama mea, care nu lipsea de la niciuna din participările mele. Ba chiar îmi amintesc că am suferit un mic accident la o probă, m-am rănit la buză şi a ţâşnit sângele. Mama mea a coborât din tribune, a venit pe teren unde primeam îngrijiri medicale, m-a văzut cu sânge la gură şi a crezut că am o hemoragie internă. A leşinat şi salvarea venită, în loc să mă ducă pe mine la spital, a dus-o pe ea. (Râde) Când şi-a revenit i-am explicat că a fost o rană la buză, de aici ţâşnea sângele. Am şi acum cicatricea. Sportul hipic ca multe alte sporturi implică anumite riscuri, sunt accidente şi întâmplări nedorite. Se spune printre bătrânii călăreţi că un tânăr care vrea să ajungă un campion se cunoaşte în momentul în care suferă prima dată o căzătură, dacă se scoală şi trage o înjurătură printre dinţi şi se urcă din nou pe cal, ăla va fi un campion. Dacă începe să plângă, să se vaite şi nu se mai urcă pe cal, nu va ajunge niciodată un campion. E o probă care îţi arată dacă eşti sau nu eşti în stare să practici acest sport, oarecum periculos.
Cum era privit hipismul atunci?
În comparaţie cu ce se întâmplă astăzi se făcea cu multă pasiune, cu entuziasm, fără gândul că vei câştiga financiar. În primul rând, pentru că premiile nu erau în bani, erau în cupe. Acum, din păcate, totul se rezumă la bani. Când stai de vorbă cu un tânăr care vrea să facă sport, primul lucru care te întreabă este Cât o să câştig?. De vină suntem şi noi, ziariştii, pentru că facem reclamă unor premii financiare consistente. De exemplu, la tenis, Simona Halep s-a calificat în finala Turneului de la Sofia şi pentru această calificare a primit un cec de zeci mii de dolari. Aceste anunţuri repetate care apar şi în presa scrisă şi în televiziune cu privire la premiile în bani câştigate de sportivii profesionişti, i-au făcut pe părinţi uneori să creadă că dacă îşi dau copilul la tenis, în câţiva ani va deveni milionar şi va întreţine întreaga familie. Dar până să ajungă milionar, copilului îi trebuie mulţi ani de antrenament, de pregătire, de participare la concursuri. Ca să nu mai spun că este şi un sport costisitor, te costă echipamentul, racheta, antrenorul, închirierea terenului. După părerea mea, înotul este sportul cu care să îţi începi copilăria sportivă. Iarna este schiul, dacă posibilităţile materiale ale familiei permit, iar pentru băieţii care au un etern magnet către minge, ei trebuie să facă un sport de echipă, care poate fi handbal, volei, fotbal. Sigur că majoritatea copiilor sunt atraşi de fotbal, dar după părerea mea sportul cel mai complet, care îţi pune la lucru capul, mâinile şi picioarele şi îţi dezvoltă gândirea pe un teren de sport este baschetul. Îl recomand tuturor adolescenţilor.
”Există o vorbă în presă, ziarele sunt scrise pentru a fi vândute”
Cum era presa sportivă atunci în comparaţie cu cea de acum? Tot fotbalul avea întâietate?
Întotdeauna fotbalul a fost sportul cel mai popular, nu numai la noi, ci în întreaga lume, pentru că are un regulament foarte uşor de înţeles. Avem foarte mulţi pricepuţi în ale fotbalului în România. În fiecare român zace câte un antrenor al echipei naţionale. Dacă faci un sondaj cum trebuie să arate echipa naţională a României cu meciul cu Grecia, fiecare român îţi va da o formulă de echipă. Fotbalul era prezent masiv în coloanele presei sportive. Diferenţa, însă, între ieri şi azi este ca atunci ziariştii sportivi se axau pe cronici, comentarii, analize, interviuri, iar acum multe publicaţii se axează pe subiectele aşa zise senzaţionale, pe cine a mai cucerit Mutu, de cine s-a mai despărţit Marica, unde a fost văzut Tamaş că a băut mai mult decât trebuie, adică subiectele de senzaţional care spun unii ziarişti că vând publicaţiile, scandaluri, sexul şi sângele (violuri, crime). Astea 3 S-uri vând ziarul. Există o vorbă în presă, ziarele sunt scrise pentru a fi vândute. Acelaşi lucru se face şi în presă audiovizuală cu mult discutatul rating care e mare dacă apar asistentele vedete cât mai sumar îmbrăcate şi mai mic dacă apar personalităţi culturale, scriitori, artiştii.
V-aţi bucurat de anumite privilegii ca sportiv?
Nu. Sportivii nu erau profesionişti pe vremea acea, fiecare avea o meserie şi făcea sport (amator). Eu tot din dragoste pentru cai am urmat o şcoală militară, la Grăniceri, la Oradea şi făcusem acolo o echipă hipică, se numea” Grănicerul Oradea” cu care participam la concursuri. Am rămas în armată vreo 35 de ani până când televiziunea mi-a propus să mă angajeze. Tatăl meu, căruia îi sunt recunoscător, mi-a zis” Fiule, nu pleca din armată, e o instituţie serioasă, timpul trece, din 4 în 4 ani mai primeşti un grad, pe când la televiziune se schimbă frecvent şefii, unul te place, altul nu te place si te poate da afară, deci încearcă să rămâi în armată.” Şi aşa am făcut, eu am colaborat multă vreme la televiziune, fiind ceea ce se numea pe vremea aceea detaşat în armată, adică eram plătit în continuare de clubul Steaua de unde venisem şi lucram la televiziune.
În anii comunismului au existat cazuri de dopaj?
Dacă existau, nu le aflam. Existau sigur, la noi în ţară nu ştiu. Lupta cu dopingul, după părerea mea, este pierdută. Viteza cu care apar noi metode de doping depăşeşte posibilitatea de a le combate, de la depista. Din păcate, sportul mondial a devenit o mare afacere, pe bani mulţi şi asta ispiteşte la practici ilegale.
Nu vă era greu să rămâneţi obiectiv în postura de comentator?
Înaintea unor comentarii ale echipei naţionale de fotbal eu îmi pregăteam încheierea comentariului în cele 2 variante: dacă echipa noastră câştigă, dacă echipa noastră pierde. E foarte greu să găseşti cuvintele potrivite ca să mai menţii puţin moralul telespectatorilor fără să îi acuzi pe jucători că n-au fost în stare de nimic. Şi atunci îmi făceam variantele astea de comentarii la victorie şi înfrângere. Mi-au folosit foarte mult pentru că eram dinainte pregătit pentru un anume final de comentariu. Nu apelam la spontaneitate, deşi spontaneitatea este o calitate pe care foarte mulţi telespectatori mi-au admirat-o, dar ea are la bază pregătire. Nu poţi să fii spontan dacă nu eşti bine pregătit, nu îţi vin ideile să le scoţi din mânecă la momentul ăla. Asta are la baza pasiunea, care înseamnă pregătire, pregătirea înseamnă documentare, documentarea înseamnă spontaneitate.
Şi v-a suspendat chiar Elena Ceauşescu în 1983. Cum aţi primit vestea?
Ea a dat decizia, dar prim-ministrul de atunci, răposatul Dăscălescu a informat-o pe ”coana Leana” că Ţopescu a îndemnat tinerii din România să plece din ţară. Eu nici nu mă referisem la tinerii din România, nici măcar la fotbalişti, doar la câţiva dintre ei care aveau o ofertă. Şi a zis daţi-l afară din televiziune. Şi mi-a făcut un bine pentru că era perioada în care programul televiziunii ajunsese la 2 ore, era numai telejurnalul şi cam atât. De sport nici nu mai putea fi vorba. Ne uitam la bulgari, învăţasem bulgăreşte (râde). Şi m-am întors de unde altfel plecasem, la clubul Steaua, unde m-am simţit foarte bine, până în 1990, când m-am întors în Televiziunea Română, iar acum o luna m-am reangajat aici, sunt consilierul directorului general pe probleme editoriale.
Momentul de la Montreal, din 1976, cum l-aţi descrie, ca emoţie şi ca atmosferă?
Nu pot spune că eram copleşit de emoţie, dare ram copleşit de uimire, precum toţi comentatorii, care nu înţelegeau ce înseamnă pe ecran nota 1.00, pentru că nu putea fi afişată nota 10. Nota asta nu se mai pomenise niciodată. Un moment emoţionat s-a petrecut după concursul de gimnastică, m-a oprit o doamnă în jur de vreo 60 de ani. Eu aveam o insignă în piept cu România şi m-a rugat: "Ajutaţi-mă să obţin şi eu un autograf de la Nadia Comăneci, că nu vreau să mor până când nu am acest autograf!" M-am dus la Nadia, în satul olimpic, unde locuia ea şi mi-a dat o fotgrafie de-a ei cu autograf. A doua seară, la sala de concurs am găsit-o pe doamna respectivă, i-am dat fotografia şi era în culmea fericirii. Nadia era atunci ”Zeiţa de la Montreal”, aşa o porecliseră ziariştii canadieni.
”Teme-te de greci şi când îţi fac daruri”
Ce aşteptări aveţi de la meciurile cu Grecia?
Eu îmi amintesc o zicală care spune ”Teme-te de greci şi când îţi fac daruri”. Avantajul nostru este că în întâlnirile oficiale i-am cam bătut pe greci. Unul dintre meciurile importante dintre România şi Grecia l-am comentat chiar eu, în 1969. Era calificarea pentru Campionatul Mondial din Mexic, 1970, echipă noastră era în aceeaşi grupă cu Grecia, Portugalia. Aveam nevoie de un punct ca să ne calificăm pentru turneul mondial. S-a terminat 1-1. Pe stadionul 23 august erau 80.000 de oameni care au făcut torţe din coifurile de hârtie. Unul dintre jucătorii români, Dan Goe, s-a urcat cu un steag mare al României pe acoperişul tunelului care acoperea drumul spre vestiare. Ţin minte imaginea astea extraordinară. Şi s-au calificat ai noştri după 32 de ani de absenţă de la un turneu mondial. Atunci a fost prima sancţiune pe care am primit-o, i-am invitat pe fotbalişti în studio şi le-am dat şampanie.
Credeţi că avem şanse?
Şansele sunt egale după părerea mea, e greu de spus care dintre echipe e favorită. Faptul că al doilea meci e la noi acasă e un avantaj, cred. Piţurcă spune că nu e un avantaj. La noi sunt multe probleme interne, multe generate de cum face Piţurcă selecţia, că îl cheamă pe Mutu, că nu îl cheamă pe Mutu, că îl cheamă sau nu pe Marica.
Care e cea mai valoroasă lecţie pe care aţi învăţat-o în anii dedicaţi sportului?
Lecţii am învăţat de la mulţi oameni din sport. În presă am avut două modele, în presă scrisă, Ioan Chirilă, care a fost cu siguranţă cel mai bun ziarist sportiv în România din toate timpurile. În presa audiovizuală e Tudor Vornicu, de la care am învăţat tot ce ştiu în materie de televiziune. De la aceşti oameni, din discuţii particulare, din citit, din auzit, am învăţat multe lecţii de viaţă care cred că mi-au folosit şi care am încercat să le transmit şi eu mai departe tinerilor mei colegi, deşi vremurile s-au schimbat şi de oricâte ori am încercat să dau sfaturi unor tineri colegi, mă uităm la ei şi le ghiceam gândurile: ce vine asta să-mi spună cum era pe vremea lui?
FOTOGALERIE Viaţa lui Cristian Ţopescu în imagini
Se încarcă comentariile...
