INTERVIU Constantin Popovici, vicecampion mondial la high-diving: „N-am avut nici măcar un tricou din partea României”

Sportivul Constantin Popovici, medaliatul cu argint la mondialele de high-diving din Abu Dhabi, vorbeşte despre posibilitatea de a participa la olimpiadă la sărituri în apă de la 10 metri, precum şi de antrenamentele pentru high-diving, sport căruia i s-a dedicat în 2012.

Constantin Popovici (30 de ani) este sportivul român care a făcut performanţă în high-diving, câştigând în luna octombrie medalia de argint la Cupa Mondială de high-diving de la Abu Dhabi, o performanţă care a avut prea puţin ecou în România. Popovici a avut un punctaj de 424,65, aproape de cel al britanicului medaliat cu aur, Gary Hunt, care a obţinut 431,55 de puncte.

Sportivul a revenit recent în ţară, după ce Federaţia Română de Nataţie şi Pentatlon Modern i-a promis că în 2019 se va putea antrena în bazinul care ar urma să se deschidă la Otopeni. La mijloc există o înţelegere: dacă Popovici se antrenează în ţară şi merge la olimpiadă, la sărituri de la 10 metri, atunci România îl va susţine şi în competiţiile de high-diving, sportul căruia i s-a dedicat în ultimii şase ani. 

Popovici părăsea ţara în 2011, sătul de antrenamentele pentru sărituri în apă făcute pe saltele şi pe plase elastice. Între momentul acela şi prezent, sportivul a fost protagonistul unor spectacole pe vase de croazieră, dar a activat şi în cadrul celebrului „Cirque du Soleil”, experienţe despre care a povestit într-un interviu pentru „Weekend Adevărul”.

În competiţia din Emiratele Arabe, a simţit lipsa sprijinului propriei ţări. Nu a avut nici măcar echipament. „Ei au uitat să-mi dea echipament. N-am avut nici măcar un tricou din partea României. Practic, nu vreau nimic din partea României...Ce mi-aş dori din partea României e să nu-mi mai pună piedici în viitor în planuri care includ de fapt şi ţara mea”, a explicat sportivul.

„Weekend Adevărul”: Te-ai antrenat în Bucureşti de mic, iar apoi în Sibiu şi Bacău, dar bazinele s-au închis gradual. Cum arătau antrenamentele în  ţară?

Constantin Popovici: În 1997, când m-am apucat eu de sărituri în apă, erau ambele bazine funcţionale, cel de la „23 august” şi cel de la „Ştrandul Tineretului”. Ulterior, s-au închis unul câte unul, urmând să ne antrenăm într-o sală de la „23 august”, improvizată, fostă sală de canotaj. Am preluat-o noi şi acolo ne-am antrenat ani buni de zile, pe saltele, pe o plasă elastică, cum am putut. Forţă, pregătire fizică şi aşa mai departe. 

Apoi ne-am mutat la Bacău cu echipa, după care s-a închis şi acolo bazinul. După, ne-am mutat la Sibiu, şi ne-am tot plimbat, aşa, prin ţară. Cam aşa au decurs antrenamentele noastre până m-am lăsat de sportul de performanţă în 2011 şi m-am apucat de spectacole pe vase de croazieră.

Cu ce sentiment ai plecat să lucrezi în afara ţării?

Am plecat în 2011, când am fost contactat de un agent pe Facebook. Cred că mă văzuse pe Youtube, sau la televizor. M-a întrebat dacă vreau să lucrez pe un vas de croazieră, dacă vreau să fac spectacole. Eu şi încă o fată, care a fost şi ea la olimpiadă, Ramona Ciobanu, am fost primii români săritori în apă care au plecat în străinătate să facă nişte spectacole. Mă rog, unii le numesc circ.

Iniţial am zis nu, după care am zis să încerc să-mi creez şi eu un viitor financiar mai bun. Aşa m-am decis să plec.

Cât timp ai lucrat pe croazieră? Cum îţi era acolo?

Am lucrat vreo patru-cinci ani, cu vacanţele de rigoare. Am avut diverse contracte, de patru, de şase şi de zece luni , cu vacanţe de o lună sau chiar de patru luni. Depindea de fiecare persoană în parte. Fiecare sportiv, fiecare artist îşi alegea contractul cum îşi dorea. Dacă voiam să am o vacanţă mai lungă, pur şi simplu nu-mi luam contracte. A fost o experienţă foarte frumoasă. Ca muncă, nu se compară cu cea de acasă, de la antrenamente. Era o muncă uşoară, iar toţi care eram acolo, eram deja săritori de elită. Ce făceam noi în spectacol era ceva foarte uşor. Pe lângă asta, aveam şi alte duty-uri (n.r.-datorii), dar era ceva foarte uşor prin comparaţie cu ceilalţi care lucrau în bar, de exemplu.

Munceam maxim două-trei ore pe zi. Era  foarte distractiv, erau foarte mulţi oameni tineri, petreceri, plimbări. Am ajuns să vizităm unele dintre cele mai frumoase locuri din lume. Şi bănuţii erau frumoşi. Per total, a fost o experienţă foarte bună şi a meritat. Deci nu regret niciodată că am plecat, că am luat acea decizie, cu toate că mulţi mi-au zis să nu plec. Ştii cum sunt toţi cârcotaşii.

Ai lucrat şi la „Cirque du Soleil”. Acolo cum a fost?

„Cirque du Soleil” este prima companie din lume care a îmbinat circul tradiţional cu circul modern. Circul modern înseamnă că totul este automatizat, deci nu este circul acela care implică dresajul leilor. În ciuda faptului că totul este automatizat, digitalizat, mai păstrează încă ceva tradiţional, nişte clovni, câteva acte specifice circului tradiţional. Când aud de „Cirque du Soleil”, mulţi poate nici nu ştiu ce e cu el, sau se gândesc la circul tradiţional.

„Cirque du Soleil” mă întreţinea fizic pentru că făceam zece spectacole pe săptămână, iar unul dura cam o oră şi 45 de minute, deci făceai ceva efort. Pe lângă asta făceam şi antrenamente şi pregătire la sală. Financiar, nu era atât de bine ca pe vasul de croazieră. Câştigam mai puţini bani, dar aveam nişte beneficii. Adică eşti în „Cirque du Soleil”, iar  de acolo îţi faci, totuşi, un nume. Când mergi la altă companie, ai un avantaj enorm. Plus că stăteam pe uscat, nu mai stăteam pe mare. Aveai libertatea de a te mişca. Pe vas aveai nişte restricţii.

2012, începutul în high-diving 

Până să revii la sportul de performanţă, îţi aminteşti un moment în care ai vrut să renunţi şi să te întorci în ţară?

Eu am renunţat la sportul de performanţă în 2011, când am acceptat contractul pe vas. De atunci am zis că am terminat-o cu sportul. Ulterior, am venit în ţară în vacanţe, când am mai prins concursuri naţionale. De plăcere, am participat şi la concursurile alea, iar pe unele dintre ele le-am câştigat. M-am gândit să mă întorc la un moment dat, prin 2015, când mi-am zis că poate prind o olimpiadă. Pentru că, iniţial, de asta am renunţat la sportul de perfomanţă, să fac nişte bănuţi, să am o situaţie financiară bună. Îmi spuneam că poate îmi cumpăr o casă, un apartament. La momentul respectiv, aveam o situaţie finaciară mai bună ca în 2011. Am avut un gând să revin, dar văzând ce e în ţară, faptul că în privinţa condiţiilor şi aşa mai departe, totul rămăsese la fel, mi-a trecut repede gândul ăsta. Dar în 2018, am avut, aşa, o revelaţie, am zis „hai să încerc”.

De ce high-diving, cum ai ajuns la un asemenea sport?

M-am apucat de high-diving  prin 2012, dar, bineînţeles, la nivel de amatori. Adică îl făceam de plăcere. Făceam nişte sărituri simple, nu de la 27 de metri, cea mai mare distanţă a fost de la 20 de metri. În anul care tocmai a trecut, mi-am zis că vreau să schimb ceva, eu, având deja un contract deja în Italia, într-un parc de distracţii. Aveam contractul din martie, pe o perioadă de şase luni. Aveam posibilitatea să mă antrenez acolo zilnic, de la o înălţime de 20 de metri. M-am întrebat, evident, „de ce nu să folosesc această oportunitate”. Am aplicat cu gândul că îmi voi dedica cele şase luni antrenamentului. Bineînţeles că aveam să fac spectacole şi toate cele la program, dar în timpul liber, zilnic, m-aş fi antrenat pentru high- diving în speranţa că voi putea intra într-o competiţie în 2019. S-a întâmplat mai devreme şi aşa am intrat eu în concursurile de high-diving.

Ai participat şi la naţionalele de la Bacău, din aprilie.

Da, am participat şi acolo, de plăcere. M-am antrenat trei săptămâni şi mi-am făcut baremul de europene. Imediat după concurs am plecat în Italia pentru acel contract. Calificându-mă la europene, am stat de vorbă cu federaţia. I-am întrebat „pot să merg la campionatele europene din moment ce mi-am făcut baremul?” Ei mi-au zis, „ok, poţi să mergi, dar trebuie să te antrenezi aici”. Eu am zis „nu, pentru că în Bucureşti nu avem bazin”. M-am oferit să mă antrenez în Italia, cu lotul italian. Voiam să-mi fac şi spectacolele, şi să mă antrenez şi pentru high-diving. Iar ei mi-au spus „haide să vorbim când te întorci acasă, în octombrie, şi să începem treaba”. Eu le-am zis că acum mă interesează mai mult high-diving-ul, iar pe ei nu. În cele din urmă, mi-au propus să le combinăm. Am fost de acord să mă antrenez pentru amândouă.

Fotografia postată de Constantin Popovici pe Facebook, pe 1 decembrie (Sursă foto: Facebook Constantin Popovici)

Sprijinul ţării, „cam zero”

Ce ţi-ai fi dorit să ţi se ofere în România?

Chiar nu vreau absolut nimic. Suportul din partea României a fost cam zero în ultimii şapte ani. Bine, eu am sărit de plăcere, dar având în vedere că în 2018 a a fost meritul meu să particip la campionatele europene, mi s-a dat o palmă peste faţă. Au fost nişte şedinţe în biroul federaţiei. S-a pus în discuţie participarea mea la europene, iar în şedinţe s-a zis în felul următor: „cum să se antreneze Popovici Constantin acolo? Să vină în ţară, să ne lase cu circul lui”. Astea au fost cuvintele care s-au rostit în şedinţă. Când m-am reîntors în ţară, am stat de vorbă şi cu Camelia Potec (n.r.- preşedinte al Federaţiei Române de Nataţie şi Pentatlon Modern), care mi-a promis că federaţia, clubul, comitetul olimpic, mă vor susţine financiar, dar şi că un bazin nou se va deschide la anul, în 2019, la Otopeni.

Când am fost la mondialele de high-diving din Abu Dhabi, în octombrie,  ei au uitat să-mi dea echipament. Eu n-am avut nici măcar un tricou din partea României. 

Practic, nu vreau nimic din partea ţării. Fac concursurile astea, de 10 metri, care sunt mult mai bănoase decât cele de diving, şi mă pot susţine financiar singur. Ce mi-aş dori din partea României e să nu-mi mai pună piedici în viitor, în nişte planuri care includ şi ţara mea. Adică eu, când merg la un concurs, reprezint ţara, cu toate că alte ţări nu ştiu prin ce trec eu şi ce fel de suport nu am eu din partea ţării mele. Măcar atât, să mă lase să-mi fac treaba. De restul mă ocup eu. Deci cam asta mi-aş dori să mi se ofere în România.

Olimpiada la sărituri în apă (n.r- de la 10 metri), cât de importantă e pentru tine în raport cu high- diving-ul?

Eu am mai fost la olimpiadă, în 2008, când am luat locul 23. Nu e un rezultat foarte bun, dar totodată, este bun având în vedere că am ajuns acolo, în condiţiile în care eu mă antrenam într-o sală pe vremea respectivă. Am renunţat. Am zis „hai, că am ajuns la olimpiadă, mai bine de atât nu am cum să ajung. Nu avem condiţii, chiar e imposibil”. Şi aşa am decis să plec din ţară să-mi fac un trai mai bun pe viitor.

Acum, stând de vorbă cu Camelia Potec, mi s-a promis marea cu sarea. Deocamdată aştept.

Nu sunt nici ăla care să zică „dă-mi!”. Când va veni vremea să fie nevoie, o să cer eu. 

Săriturile în apă nu m-au interesat în primă fază pentru că fusesem deja la olimpiadă. Am, totuşi, 30 de ani, nu mai sunt ca cei de 18-20 de ani, e puţin mai greu şi să ajungi la olimpiadă la vârsta mea. De aia am zis „hai să încercăm cu high-diving”. Până la urmă, am căzut de acord să le facem pe amândouă, adică să mă susţină (n.r- federaţia) şi cu high-diving, dacă fac şi diving. Am zis „hai s-o fac şi pe asta”, să ajung la olimpiadă, fiind ultima mea şansă.  La următoarea o să am 35-36 de ani. Am zis că va fi un challenge (n.r.-provocare) pentru mine.

Da, e important, pentru că dacă merg la olimpiadă la 10 metri şi merg şi cu high-divingul, o să fiu singurul sportiv din lume care participă la două sporturi diferite în acelaşi timp. Da, este important. După olimpiadă cred că mă voi concentra mai mult pe high-diving. Dar mai e până atunci.

Ai revenit în ţară? Crezi că se va schimba ceva pentru domeniul tău de interes, că vei avea unde să te antrenezi?

Am revenit în ţară. Sunt la Sibiu acum. Am revenit cu promisiunea federaţiei că se va deschide bazinul de la Otopeni în acest an, un bazin terminat în proporţie de 80%. Acum, aşteptăm. Sper să se ţină toţi de cuvânt.

Cum trebuie să arate un bazin în care te-ai putea antrena pentru performanţă?

Nu sunt foarte pretenţios, dar aş vrea să am toate elementele necesare unui bazin olimpic. Adică un bazin adânc, lat, lung, apă curată, platforme late curate care să te susţină, adică nu unele şubrede, un bazin modern. Mai e necesară o sală metodică, o sală de forţă. Cam asta mi-ar trebui mie. Acum, dacă vreau să fiu şi pretenţios, aş putea adăuga foarte multe, cum ar fi ecrane unde se dă reply automat, dar deja nu e cazuL. M-aş mulţumi doar cu atât.

De ce crezi că performanţa ta nu este pe cât ar trebui să fie de cunoscută?

Pentru că sportul nu este mediatizat. În general, celelalte sporturi nu sunt atât de mediatizate precum fotbalul sau handbalul, dar sper că pe viitor şi acest lucru se va schimba.

Sunt riscuri mai în high-diving. Care a fost cea mai urâtă accidentare pe care ai avut-o până acum?

Una de anul trecut, când mi-am rupt piciorul de la 20 de metri. Am avut dublă fractură, au urmat nişte operaţii. În fine, mi-am revenit, am trecut peste. Am mai avut una acum vreo patru ani, când eram în „Cirque du Soleil” şi am ratat aterizarea. Am venit la şase metri pe sol şi mi-am fracturat o vertebră, dar a trecut şi aia.

Acum, cu accidentările, depinde de fiecare. Dar pe termen lung se poate vorbi şi de probleme la articulaţii, spate, gât, şi aşa mai departe. Dar fiecare face de plăcere, aşa că riscul ar fi cam ultimul lucru la care s-ar gândi.

Eşti dezamăgit de România de astăzi? Cum îţi vezi ţara?

Ce să zic, da, normal, ca foarte mulţi din ţara asta. Eu sper ca promisiunile pe care le-am avut anul ăsta să se adeverească în 2019. Cam aşa aş vrea s-o văd, respectându-şi promisiunile.