INTERVIU Ana-Maria Popescu, fostă Brânză, spadasină: „Gata cu «Brânzica»! De-acum va intra doamna Popescu pe planşă“

INTERVIU Ana-Maria Popescu, fostă Brânză, spadasină:

„Gata cu «Brânzica»! 
De-acum va intra doamna Popescu pe planşă“

Toată forţa Ana-Mariei stă în două mâini, dar mai ales în cea stângă FOTO David Muntean

Proaspăt căsătorită, fosta Ana-Maria Brânză, actuala Ana-Maria Popescu, aceeaşi campioană mondială la spadă, vorbeşte despre începuturile în forţă în viaţa sa de sportivă, perfecţionate apoi la Craiova, unde s-a mutat singură la vârsta de 13 ani, şi despre principalele competiţii din cariera sa de aproape 20 de ani.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ana-Maria Popescu (30 de ani) vorbeşte aşa cum se mişcă pe planşă. Repede, coerent, având mereu o poveste care se încheie cu o poantă sau, oricum, cu o învăţătură fără să se înscrie neapărat în lista mesajelor inspiraţionale. Dacă în asalt, Ana înscrie tuşe tactice, din câteva mişcări pe care aproape nu le vezi, la o terasă, stârneşte uşor zâmbetele oamenilor aflaţi la mesele alăturate. Fireşte că e şi ăsta un câştig. Aşa a fost ea educată, să fie mereu învingătoare, deşi, din poveştile sale, râvna asta pare să fie mai degrabă un talent înnăscut. Ana-Maria Popescu, cunoscută pe podiumuri până acum câteva zile Brânză, a fost vicecampioană olimpică la Jocurile Olimpice de vară din 2008, de două ori campioană mondială pe echipe şi de şapte ori campioană europeană. A câştigat 13 turnee de Cupa Mondială şi a fost declarată cea mai bună spadasină din lume timp de trei sezoane. Dar a şi îngenuncheat în lacrimi, adaugă ea, atunci când a pierdut, şi culmea!, sunt momentele de care preferă să-şi amintească. „Pentru că nu e nimic mai periculos pentru un sportiv de performanţă decât automulţumire făţişă“, spunea ea şi parcă nu e o simplă vorbă de duh.

„Weekend Adevărul“: Ana-Maria Brânză e Ana-Maria Popescu de câteva zile. Dar în competiţii, drept cine vei lupta?
Ana-Maria Popescu: Ca doamna Popescu, ex „Brânzici“, vă rog! (râde) Voi lupta cu numele soţului meu (n.r. – Pavel Popescu, poloist), pentru că eu ştiam de când eram copil că, atunci când mă voi căsători, numele meu se va schimba după al lui. Sigur că lucrurile în ziua de astăzi nu mai sunt aşa de tradiţionaliste, însă dorinţa mea a rămas. Nu-mi imaginez că poreclele mele, „Brânzica“ şi „Brânzici“  vor dispărea instant, dar, de acum înainte, doamna Popescu va intra pe planşă. Poate voi deruta şi câteva adversare „veterane“. Colegele din echipa naţioală chiar râd de mine şi spun: „Uite, avem o junioară nouă în echipă! Promite!“.

La şcoală, cu bentiţă şi pampoane Fotografii: Arhivă personală

Cum erai ca junioară, Ana? Spune-mi, mai întâi, despre copilul crescut în cartierul Rahova din Bucureşti. Nu pare cel mai prietenos loc pentru joacă.
Deşi s-a creat aşa un nume de cartier rău-famat, era foarte liniştit. Lumea îşi imaginează scene ca în filmele texane, că se bat oamenii pe acolo, or, nu e chiar aşa. Sau cel puţin nu mi-au apărut mie în cale. Mergeam la şcoală, pe jos, cu colegii mei, Cristi şi Dana, fără absolut nicio grijă, de parcă eram noi cei trei care speriau Rahova. Bine, eu eram şi mai băieţoasă de fel şi nu-mi era frică de nimic. Drept urmare, până să ajung să fac sport, am bătut maidanul, vorba aceea, până când ieşea mama pe geam să mă cheme în casă, târziu.

Lecţie la majorat: băieţii se pupă, nu se bat

Prin ce se manifesta firea băieţoasă? Preferai să joci fotbal cu băieţii?
Mereu aveam părul foarte scurt. La şcoală aveam o mare problemă cu pampoanele, pentru că, deşi nu prea aveam păr, mama se încăpăţâna să-mi facă două codiţe şi mă chinuia cu pampoanele şi cu bentiţa albă. A fost o corvoadă pentru mine să-mi las părul să crească pentru nuntă. Am zis că o dată în viaţă trebuie să mă sacrific! (râde) În fine, eu eram mereu prin copaci şi aveam genunchii juliţi. Sigur că aveam şi păpuşi acasă, pentru că ai mei încercau să construiască o fetiţă din mine, dar nu prea le-a ieşit. Fetele mi se păreau prea sensibile şi niciodată nu făceau faţă energiei mele debordante. Sfârşeam prin a mă juca fotbal cu băieţii, ba chiar prin a mă bate cu ei. Abia mai târziu, după majorat, am aflat că trebuie să mă pup cu băieţii, nu să-i bat. De aceea, eram căpuşa din spatele fratelui meu, mai mare cu trei ani decât mine, care, normal, îşi făcuse gaşca lui de prieteni. Eu tot insistam să merg cu ei la biliard sau să iau parte la distracţiile lor. Oricât i-ar fi făcut plăcere, era şi o responsabilitate prea mare pentru el pentru că eu nu eram genul acela de bibelou, să stau unde mă pui.

Serbarea de Crăciun: fără doi dinţi din faţă

Prea mmulte bastonaşe

În afară de pampoanele deranjante din păr, orele de la şcoală, colegii îţi plăceau?
Înainte de şcoală, am avut mereu o supărare că n-am mers la grădiniţă. Eram foarte micuţă când mergeam împreună cu bunica să-l luăm pe fratele meu de la grădiniţă şi nu înţelegeam de ce nu mă trimit şi pe mine. Nu pot să spun că am început clasa I cu un handicap că n-am fost la grădiniţă, pentru că eu eram destul de sociabilă şi m-am integrat foarte bine în colectiv. Ce m-a atras însă cel mai tare la şcoală era doamna învăţătoare, Mariana Zgăbunţă, care, din păcate, nu mai e printre noi. Era ca o mamă pentru noi şi a reuşit să creeze un colectiv foarte unit. Şi acum mă întâlnesc şi sunt prietenă cu unii dintre colegii din generală. În afară de faptul că m-a pedepsit o singură dată şi am suferit, în rest o iubeam. Învăţasem să-l facem pe „m“ mic şi aşa mult probabil că mi-a plăcut mie să tot îndoi bastonaşele din literă că am scris o pagină întreagă cu „m“ din patru bastonaşe! 

„La Revoluţie, tata îl aştepta pe Moş Gerilă“

Aveai doar 5 ani la Revoluţie. Ai amintiri de atunci?
Îmi aduc aminte că, la vârsta aceea, aveam grijile mele cu Moş Gerilă. Eram şi foarte supărată că, în acel an, nu aveam brad, ci o crăculiţă cu câteva globuri. Părinţii noştri ne mutaseră, pe mine şi pe fratele meu, pentru câteva zile la bunica. Tata era cadru militar activ şi lucra la Spitalul Militar. Era prins în vâltoarea evenimentelor, aşa că părinţii s-au gândit să ne trimită la bunica să fim în siguranţă. Deşi nu înţelegeam foarte multe lucruri, ţin minte şi acum păturile puse în geam şi tot vedeam mai multe vecine care veneau la bunica. Mă agita starea asta de spirit din casă. Şi, ca să mă liniştească, fratele meu mai mare îmi spunea că trebuie să stăm cuminţi, să-l aşteptăm pe tata, pentru că el s-a dus să-l aştepte pe Moş Gerilă. Până la urmă, mama s-a dat peste cap şi ne-a adus un brad. Altfel, în mintea mea de copil, Revoluţia ar fi fost doar un Crăciun sărac.

„La începutul antrenamentelor, eu săream la bătaie“

Ce ştiai despre scrimă, atunci când ai mers prima dată la sală? În ce fel era atractivă pentru o fetiţă de 11 ani?
Înainte de scrimă, prin clasa a III-a, părinţii mei s-au hotărât să facă ceva cu energia mea, aşa că m-au dus la tenis. Mie îmi plăcea ideea să practic un sport, fiind influenţată şi de fratele meu, care juca fotbal la secţia de juniori a echipei Steaua. Am făcut tenis timp de un an, dar nu mi-a plăcut. Nu s-a prins de mine, iar după încercarea asta eşuată cu tenisul, am zis că n-o să mai am nicio treabă cu sporturile, gata. Şi vreo doi ani am stat pe tuşă. Văzând că tot n-am stare, fratele meu – deşi el încă nu-şi asumă „responsabilitatea“ că a fost ideea lui – mi-a spus că în complexul din Ghencea există o sală de scrimă, la Şcoala Sportivă nr. 3 a clubului Steaua. Eu habar n-aveam ce înseamnă acel sport, dar părinţii m-au ademenit că e vorba de un duel, aşa cum văzusem eu prin filme. Imediat mi-a plăcut ideea şi le-am zis să mă ducă. N-am mai plecat de acolo.

De ce a ales spada

Campionii: Ana-Maria şi antrenorul ei, Dan Podeanu

Cum se desfăşurau la început antrenamentele?
Mă atrăgea că eram mereu în mişcare, „în priză“, cum s-ar zice. În primele ore de antrenament, făceam mai mult exerciţii fizice, învăţam primele mişcări – fandarea, salutul, poziţia de gardă. Ne plăceau aşa mult, că eu şi prietena mea mergeam în paşi de antrenament până la sală. Aveam un costum obţinut cu eforturi de ai mei, care mi se părea că era dintr-un material foarte tare faţă de cele obişnuite, iar masca o aveam de la un prieten al tatălui care făcuse şi el scrimă în copilărie. Când am început să tragem şi cu floreta, care e arma de învăţare, aveam tendinţa de a sări la bătaie. Am înţeles, cu ajutorul antrenorilor, că sportul ăsta e unul în care trebuie să atac organizat şi strategic. Când eşti pe planşă, trebuie să iei decizia într-o fracţiune de secundă, n-ai timp să reflectezi. Iar „bătaia“ de la început s-a transformat într-un reflex intuitiv, pe care mi l-am dobândit în urma antrenamentelor.

De ce ai ales, dintre cele trei arme, floreta, sabia şi spada, tocmai pe ultima?
Dintr-un motiv simplu: eu fiind stângace, spada era singura armă din toată sala cu mâner pentru stângaci.

„Când îmi doresc ceva, trebuie mai întâi să merit“

Primele rezultate au apărut destul de repede. După şase luni ai devenit campioană naţională.
Prima mea mare competiţie însă a fost un eşec. Am terminat pe penultimul loc. Nu eram obişnuită cu sala, cu luminile, nici nu cred că înţelegeam prea bine ce se întâmplă şi ce caut eu acolo. După câteva plânsete şi dezamăgiri, mi-am zis că trebuie să mă adun şi să câştig mereu, ceea ce s-a şi întâmplat. În competiţii, „galeria“ era făcută de tata, care mă însoţea mereu. Mama era omul din umbră – aştepta să ajung acasă sau, când eram plecată în străinătate, ştia că, pe măsură ce întârzie să sune telefonul, erau mari şanse să mă apropii de finală şi să câştig o medalie.

Avea vreunul dintre ei tendinţa să-ţi facă morală când greşeai?
Dintre ei, tata era mai moralist. Ţin minte că la un moment dat am pierdut o finală de campionat naţional. Domnul Dan Podeanu (n.r. – antrenorul lotului naţional de spadă), cu care începusem să lucrez după câteva luni de antrenament, îmi dăduse nişte indicaţii, eu nu l-am ascultat şi am pierdut. În drum spre casă, tata mi-a făcut reproşuri, deşi nu înţelegea termenii tehnici. I-am zis hotărât că, aşa cum eu nu mă bag în meseria lui, nici el să nu se amestece într-a mea! (râde) Şi cam atunci s-au rezolvat problemele noastre.

Ce-şi doreşte un copil pe banii lui

Mai ţii minte ce ai făcut cu primii bani câştigaţi din competiţii?
N-o să uit niciodată. E vorba de o indemnizaţie de la CSS 3 Steaua, însă nu-mi amintesc suma. Ştiu că mi-am luat o pereche de adidaşi cu arici şi o geacă de blugi, la care nu-ţi imaginezi cât am ţinut! Erau lucruri muncite de mine. Am plâns când s-au dezlipit adidaşii ăia. Şi aşa am fost întotdeauna. Mereu, când îmi doresc ceva, trebuie mai întâi să merit. Drept urmare, trebuia să obţin un rezultat bun la următoarea competiţie, ca să-mi pot cumpăra un ceas sau să-mi schimb telefonul. Mă agăţam de orice lucruşor ca să-mi pot menţine motivaţia în competiţie.

Mult-aşteptatul pachet de la părinţi

La 13 ani, te-ai mutat, singură, în Craiova, ca să te antrenezi la Centrul Olimpic de spadă. Nu ţi-a fost dificil?
Nu. Pentru mine, la 13 ani, să plec de-acasă, să stau singură, părea un vis. Când domnul Podeanu le-a propus părinţilor mei să merg la Craiova pentru că acolo poate să fie mereu alături de mine, să fac performanţă, nici nu am ezitat. Dacă asta trebuia să fac, nu mai era timp de pierdut. Sigur că, odată ajunsă acolo, responsabilităţile mele au crescut imediat. Stăteam la cămin, împreună cu alte patru fete, mai mari decât mine, care aveau grijă să nu-mi lipsească nimic. Pentru că la cămin nu erau cele mai bune condiţii – baia la subsol, cinci paturi în cameră, un telefon la tot căminul. Ţin minte că prima dată când m-a vizitat fratele meu a avut un şoc. A sunat-o pe mama de la telefonul căminului şi i-a zis: „Mama, tu ştii unde stă Ana? Ştii în ce condiţii stă?“. Eu mă obişnuisem şi pentru că îi aveam întodeauna aproape pe antrenorul meu şi pe familia dânsului. Practic, ei m-au crescut. Cu colegele împărţeam pachetele de-acasă – vai, cât le-aşteptam! Şi ajunsesem să ştim că mama uneia dintre noi se pricepe la şniţele, alta primeşte brânză bună de acasă şi ştiam ce să le cerem data viitoare.

Te-a prins perfectul simplu?
Absolut! Făcui, fusei, dresei... Am avut probleme o perioadă de timp pentru că prietenii mei din Bucureşti nu prea pricepeau. Eram, fireşte „olteanca“, iar asta era cea mai drăguţă dintre porecle. Când mergeam înapoi la Craiova, îmi împrumutam accentul de aici şi aveam probleme acolo. A trebuit să mă mişc după cum bate vântul.

„Nu vreau să-mi văd medaliile pe pereţi“

Ai urmat, la Craiova, Facultatea de Educaţie Fizică, unde ai avut ocazia să încerci mai multe sporturi. Crezi că ai fi putut face performanţă şi în altceva?
Ca practicantă, sub nicio formă. Tocmai pentru că le-am experimentat pe toate, cred că n-aş fi făcut performanţă în altceva în afară de scrimă. Şi nu e doar un discurs frumos. Eu sunt genul care dă cu stângul în dreptul, deşi, pentru că sunt stângace, cred că expresia mi se potriveşte invers – cu dreptul în stângul. Sunt bună la scrimă şi atât. De exemplu, când eram în anul I de facultate, la prima de oră de atletism, profesoara mea, doamna Marcela Dragomir, ne-a pus pe toţi să alergăm. După două ture de teren, ne-a oprit pe toţi şi m-a scos pe mine în faţă. M-a întrebat ce sport practic. Eu, bineînţeles, foarte mândră de mine şi de rezultatele mele, am zis că fac scrimă, că tocmai am câştigat nu-ştiu-ce campionat. Or, ea, pe un ton foarte serios, mi-a zis: „Bine, bine, nu te supăra, dar pe voi la scrimă nu vă învaţă să alergaţi?“. Nu mai ştiam cum să mă ascund de ruşine... La fel, la un examen la baschet, profesorul meu mă tot ruga să nimeresc coşul, că altfel nu mă trece. Aveam colegi care-mi făceau galerie! Mi-au prins bine experienţele astea, dar mi-au confirmat încă o dată că scrima e singurul meu sport.

„L-am dezbrăcat pe Tiberiu în secunda doi“

Unii sportivi au anumite tabieturi înainte de competiţie sau chiar ticuri în timpul unui meci. Îţi sunt şi ţie specifice?
Am un anumit ritual, şi anume că m-am obişnuit să-mi fac lucrurile într-o anumită ordine. Dar atât. Dacă m-aş apuca să am nişte reguli, să mă închin într-un fel, am impresia că mi-aş risipi o groază de energie. Eu sunt destul de păţită la competiţii, aşa că n-am nevoie de alte superstiţii.

Pe 26 august, Ana-Maria Brânză a avut meciul vieţii cu poloistul Pavel Popescu Foto Robert Tarpescu

Ce vrei să spui prin „păţită“? Ai ghinion?
Păi, mi se întâmplă în mod frecvent să-mi uit o parte din echipament. Ajung acolo, ştiu că am luat tot cu mine şi mă trezesc că îmi lipseşte ceva importat din costum. Prin 2012, eram la o competiţie World Combat Games, împreună doar cu Tiberiu Dolniceanu, specializat pe sabie. Tiberiu a avut competiţie înaintea mea, obţinuse medalia de argint. Când a trebuit să merg eu la încălzire, mi-am dat seama că nu am pantalonii de scrimă la mine. N-am avut de ales şi l-am dezbrăcat pe Tiberiu în secunda doi. Problema era că nu aveam aceeaşi firmă de echipament, aşa că i-am contactat pe sponsori, mi-am cerut scuze, tot tacâmul. Am descusut eticheta lui de pe echipament, dar sigur că arătam ca un clovn. La o altă competiţie, eram doar cu antrenorul şi mi-am dat seama că nu aveam mănuşă. Pe-a antrenorului, care de obicei e neagră şi largă cât puteau să-mi intre ambele mâini în ea, n-o puteam folosi. Aşa că am ajuns să împrumut una de la o adversară din Ungaria. Şi mă rog, tot astfel de poveşti de genul acesta, inclusiv să ajung la aeroport fără paşaportul sau să vin mai devreme cu o zi decât ziua în care trebuie să plec.

„Am zis să fiu şi eu bucuroasă“

Spune-mi o hibă de-a ta văzută de oamenii din afara echipei.
Mereu mi se spunea că, atunci când câştig, parcă nu mă bucur. Nu se citeşte fericirea pe faţa mea. Aşa că
m-am gândit eu la un moment dat ca la următoarea competiţie să fiu bucuroasă în caz de câştig. La Campionatul European din Montreux, Elveţia, de anul acesta, eram în finală şi trăgeam împotriva echipei din Suedia. Aşa că la ultima tuşă, am simţit nevoia să mă exprim cu toată fiinţa mea. Mi-am adus aminte că marii sportivi, atunci când câştigă o medalie, se aruncă pe jos. Eu n-am luat în calcul faptul că sunt foarte departe de podea şi că era şi planşa metalică. Drept urmare, am făcut acea scenă şi m-am aruncat în genunchi. Deşi toată lumea a crezut că e un strigăt de bucurie, pe faţa mea era o grimasă de durere. M-am ridicat până la urmă, aveam julituri, deşi am fost încântată că am consumat momentul.

Trăgeam împotriva unei lituanience într-un asalt. O conduceam şi era şi o diferenţă mare de tuşe. Chiar dacă ar fi vrut să recupereze, nici timpul nu-i permitea. Ea era destul de masivă şi nu-şi controla foarte bine forţa, astfel că atuncic când mă atingea cu sabia, mă durea îngrozitor. Am rezistat o tuşă, două, trei. În ultimul asalt, am considerat că e mai bine pentru pielea mea să o iau la fugă de pe planşă. Toţi se uitau la mine uimiţi! Arbitru nu înţelegea ce se întâmplă, adversarea era şi ea uimită. Deşi e o fază haioasă, nu e permisă în regulament. Am fost însă iertată de arbitru.

 

Care sunt cele mai emoţionante momente din competiţiile de până acum?
E greu să aleg una sau două, pentru că fiecare medalie câştigată are câte o poveste. Însă îmi aduc cu drag aminte de primul Campionat Mondial de Seniori, din Lisabona, în 2002. Eu nu ar fi trebuit să merg, însă a fost un cadou din partea Federaţiei Române de Scrimă pentru faptul că-mi îndeplinisem obiectivul la campionatul mondial de juniori şi-l câştigasem. Ei au considerat că merit o asemenea răsplată şi am mers, dar fără antrenor. Eram copilul din grija delegaţiei de la sabie. Am ajuns în semifinale, unde am obţinut medalia de bronz, după ce în sferturi învinsesem o jucătoare din Rusia. Am aflat abia după meci, de la preşedinta Federaţiei de Scrimă, Ana Pascu, că tocmai câştigasem împotriva Oksanei Ermakova, care, la momentul respectiv, era campioană mondială en -titre.

13 august, ora 13.00, pe locul 13, cu noroc!

Oamenii îşi amintesc mai ales de medalia de argint câştigată la Jocurile Olimpice în 2008.
Până la urmă, cred că aceea a fost cea mai strălucitoare medalie a mea, chiar dacă a fost de argint. Momentul în care am urcat pe podium, deşi eram oarecum dezamăgită că nu sunt pe primul loc, simţeam că sunt împlinită. Şi faptul că Britta Heidemann, jucătoarea din Germania, a urcat lângă mine şi eu am avut nebunia, în glumă, să-i trag medalia de aur de la gât! Mie îmi place să spun că e cea mai norocoasă dată, pentru că am participat pe data de 13, la ora 13.00 şi am zburat pe avion pe locul 13...

A existat şi un moment de cotitură? Să vrei să te retragi?
Nu mi-am pus niciodată problema astfel. Dar am acasă un tablou imens, cu o poză în care sunt în genunchi şi în lacrimi, după meciul pierdut la Jocurile Olimpice de la Londra, în 2012, împotriva echipei din Coreea.

„Pozele cu lacrimi sunt mai motivante“

Nu e descurajant să-l vezi în fiecare zi?
Nu e. Asta mă motivează să merg mai departe. Tot eu sunt acolo. La fel cum sunt şi în momentele în care zâmbesc şi am medalia la gât. Medaliile mele sunt la locul lor, închise, nu sunt la vedere şi nu vreau să le văd. Am senzaţia că în momentul în care trăieşti cu istoria aşa, pe pereţi, începi să crezi că într-adevăr ai făcut ceva enom. Or, sunt de părere că pentru un sportiv de performanţă nimic nu e mai periculos decât automulţumirea asta de sine. În schimb, pozele în lacrimi sunt mult mai motivante pentru mine.

De ce nu ţi-ai făcut tatuajul pe mâna stângă?
Pentru că mâna stângă e ocupată întotdeauna şi dreapta trebuie să fie aici ca să-mi aducă aminte de ce mă trezesc în fiecare zi. Scrie: „No matter what, never give up“ (n.r. – „Indiferent de ce se întămplă, nu renunţa niciodată“).

Când ţi l-ai făcut?
După Londra, 2012, bineînţeles.

„Ştiu câţi antrenori am albit la viaţa mea...“

Există anumite obiceiuri din scrimă pe care le-ai împrumutat, inconştient, din scrimă?
Da, plec prima de la semafor! (râde) Reacţionez mult mai repede la culoarea verde, mai ales că şi în scrimă există culoarea verde.

Spuneai, recent, că nu te vezi antrenând.
Încă nu mă văd, nu m-am răzgândit! Eu mă cunosc şi ştiu cât de pretenţioasă sunt. Răbdarea nu e punctul meu forte. Nu îmi place să depind de cineva. Una e să fiu eu pe planşă şi să controlez totul şi alta e să depind de omul care ar trebui să acţioneze la ce îi spun eu. Tocmai de aceea, nu cred că mi se potriveşte. Şi, cum îmi place mie să glumesc, ştiu câţi antrenori am albit la viaţa mea, nu vreau să fiu unul dintre ei.

Ei probabil zâmbesc fără să se atace când aud asta.
Da, zâmbesc. Se uită în oglindă şi zâmbesc, pentru că nu mai au încotro. (râde)

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: