INTERVIU Ştefan Birtalan, fost campion mondial la handbal: „Am cunoscut-o pe mama de faţă cu echipa naţională, în Budapesta, la 26 de ani“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ştefan Birtalan este mândru de performanţa generaţiei sale; Foto: David Muntean; Arhiva personală Ştefan Birtalan
Ştefan Birtalan este mândru de performanţa generaţiei sale; Foto: David Muntean; Arhiva personală Ştefan Birtalan

Ştefan Birtalan (67 de ani) vorbeşte despre anii cei mai frumoşi ai handbalului românesc, despre rigurozitatea vieţii unui sportiv de performanţă, dar şi despre marile regrete. Lumea sportului i-a adus cele mai mari satisfacţii şi, nu de puţine ori, cele mai neaşteptate surprize – chiar şi o întâlnire emoţionantă cu mama sa.

Ne întâlnim cu Ştefan Birtalan pe la prânzul cel mic, într-un cartier ce forfoteşte de vânzători de chilipiruri la colţ de stradă, de elevi care merg cu ghiozdanul în spate ca şi când toată lumea e a lor, deşi e evident că trag chiulul – şi o spun chiar ei, de oameni grăbiţi, aţintindu-şi îngândurarea în asfalt. Ştefan Birtalan, om cu rigurozitatea sportivului chiar şi-n viaţa „civilă“, ajunge mai devreme, se pregăteşte atent şi, înainte să începem, are o curiozitate: cum se face că o tânără ziaristă a ajuns să-l contacteze pe el? Ştefan Birtalan are o bucurie uşor mirată când tinerii se apropie de el – iar aceasta nu dintr-o vanitate personală, ci pentru că ştie că reprezintă şi el generaţia de aur a handbalului românesc. Cum ajung oamenii să se mai uite în spate la minunaţii ani ’70, când handbalul era rege în România? Ştefan Birtalan este un om normal, ca toţi oamenii normali: face haz de necaz, se bucură de reuşite  şi regretă amarnic eşecurile, se uită la tristeţea lumii şi se întristează la rându-i, dar imediat se şi ambiţionează să repare, după puterile lui, neajunsurile. Aceasta este, de fapt, mentalitatea unui campion.


„Weekend Adevărul“: Unde v-aţi născut, domnule Birtalan? La Zalău sau la Jibou? Apar ambele localităţi prin diversele biografii ale dumneavoastră de pe internet.

Ştefan Birtalan: La Zalău m-am născut, dar am terminat liceul la Jibou. Familia mea s-a mutat când am împlinit eu 10 ani, pentru că s-a mutat tata cu serviciul. Tata era măcelar-mezelar, iar maică-mea, casnică. Mama a divorţat de taică-miu când aveam eu 2 ani. Ea era unguroaică şi a plecat înapoi, în Ungaria. 

Cum s-au cunoscut părinţii dumneavoastră?

S-au cunoscut în timpul războiului (n.r. – Al Doilea Război Mondial). Ah, e un scenariu de film! Pe mama o chema Valeria, pe tata István. Au ajuns până în Germania şi au fost prinşi de ruşi şi de americani şi duşi într-un lagăr de prizonieri. Tatăl meu era soldat. Ea era o puştoaică. Dar ce puştoaică! Eu am fost al treilea copil al ei şi m-a născut când avea 17 ani. Vă puteţi închipui?! A avut primul copil la 14 ani, dar a murit după două săptămâni. Primul meu frate a murit de dizenterie în lagăr, în Germania. Pentru chestia asta, pe vremea lui Ceauşescu am avut şi o discuţie cu ăia de la Securitate.

Umorul negru şi Securitatea

Care a fost motivul?

Unul dintre colegii mei, mai glumeţ, a zis că am neamuri în străinătate. Ăla de la Securitate nu cunoştea realitatea şi nu a înţeles miştoul lui. Mă cheamă într-o zi: „Domnule, dumneavoastră aveţi rude în străinătate, în afară de mama dumneavoastră şi nu ne-aţi spus“. „Da, mă, am, în Germania.“ „Pe cine?!“ „Pe frate-miu.“ „Aoleu, şi nu avem scris aici la dosar!“ Şi-i zic: „Mă, prostule, ăla a murit când avea două săptămâni!“. Aşa era, băieţii miştocari şi Securitatea vigilentă.

Cu mama dumneavoastră naturală aţi ţinut legătura?

Stefan Birtalan_arhiva personala

După Campionatul Mondial din 1974, am avut un meci cu naţionala Ungariei, la Budapesta. Atunci mi-au cerut un interviu la televiziunea lor de stat. Şi, printre altele, jurnalistul sportiv ungur care mă intervieva m-a întrebat de mama. Şi i-am spus că mama e în Budapesta, dar că nu ştiu nimic de ea de 24 de ani. Chestia asta a făcut ca a doua zi, să vină cu Poliţia şi să mi-o aducă pe maică-mea. A fost o întâlnire senzaţională, cu echipa naţională a României şi eu cu mama pe care n-o mai văzusem de peste 20 de ani. A fost chiar emoţionant. După aceea am păstrat legătura cu ea până când ea, săraca, a murit.

Părinţii dumneavoastră au mai avut alţi copii?

Da, mai am un frate bun. Dar după ce a divorţat de mama, tata s-a recăsătorit şi a mai avut încă doi copii. Ţinem toţi legătura, suntem bine. Am avut o copilărie foarte frumoasă. Noi, foştii campioni mondiali, câţi am mai rămas, ne vedem în fiecare miercuri la masă. De vreo doi ani facem asta, de când ne-a murit unul dintre prieteni, şi-am zis să ne strângem că nu ştim cât mai apucăm. Şi vorbim, glumim, iar ei îmi mai zic: „Bă, nu se mai numeşte oraşul tău Jibou. Acum se numeşte numai Ji. De ce? Că «boul» a plecat“. (râde) Ne tachinăm tot timpul.

Prea multe meciuri pierdute la baschet

Aţi practicat sporturi de mic. Dar cu şcoala cum mergea? Eraţi elev silitor?

Nu mă laud. Poate că n-am fost cel mai bun din clasă, dar eram tot timpul pe locul doi sau trei. Făceam şi sport, şi cor, şi dansuri populare. De toate. Aşa era atunci. Orele se încheiau după-masă, pe la 2.00, şi-apoi ce făceai? Fiecare făcea ceva, nu exista să nu fie primit la vreun cerc – de chimie, de matematică, de orice. Dar eu eram peste tot. La sport jucam în fiecare echipă, pentru că eram cel mai înalt din liceu. Iar când liceul meu pleca în vreo deplasare, eu eram prezent – şi la sport, şi la cor, şi la dansuri.

La liceul din Jibou aţi învăţat să jucaţi handbal. Dar mai întâi aţi făcut baschet.

Da, am făcut puţin baschet. Ştiţi cum este: practici sportul pe care îl decide liceul. Noi aveam echipă de baschet, dar când am văzut că cei de la Zalău ne tot bat, am trecut la handbal. Antrenor era profesorul din liceu, Virgil Budu. Prima echipă din Jibou a fost Rapid CFR Jibou, care era echipa oraşului şi era reprezentată de liceul nostru. Era un depou în Jibou şi cei de acolo ne dădeau maşină cu care să mergem în deplasări prin judeţ, apă minerală şi alte mărunţişuri de care aveam nevoie. De-asta se numea Rapid CFR Jibou. Acolo a fost prima mea legitimare, cum se spune.

Mama a avut primul copil la 14 ani, dar a murit după două săptămâni. Primul meu frate a murit de dizenterie în lagăr, în Germania. Pentru chestia asta, pe vremea lui Ceauşescu am avut şi o discuţie cu ăia de la Securitate.

„Am fost şi campion judeţean, şi regional“

Stefan Birtalan_arhiva personala

Aţi continuat studiile la Baia Mare şi acolo a fost şi începutul carierei de handbalist.

După liceu, m-am dus şi-am dat examen la Cluj, la Politehnică. Şi n-am reuşit să intru. Şi ca să nu mă ia în Armată, m-am dus la Baia Mare, la Construcţii. Era o şcoală de subingineri care s-a transformat într-o şcoală tehnică de construcţii. Atunci nu eram cunoscut încă. Eu am avut o urcare, fără falsă modestie vă spun, extraordinar de rapidă. Eu, din ’67, de la lotul naţional de juniori, într-un an şi jumătate, am ajuns la prima echipă a României, care era campioană. De ce? În primul rând, eram înalt şi tânăr. Astea două mari calităţi le-am avut, şi pe urmă restul (zâmbeşte). Pe vremea aia, oameni de înălţimea mea  (n.r. – 1,95 metri)erau puţini în lume. Acum, e normal, acum toţi sunt înalţi.

La Baia Mare aţi făcut volei înainte de handbal.

Am făcut volei pentru că nimeni nu făcea handbal. Noi am înfiinţat echipa Minerul Baia Mare. Noi am fost fondatorii şi am intrat în prima ligă. A fost o mare surpriză atunci pentru că am ajuns în prima ligă din nimic. Eu mă mândresc cu treaba asta. Am fost şi campion judeţean, şi regional – că atunci era Regiunea Maramureş. Treptat, am ajuns în divizia A, în doi ani, cât am stat la Minerul. Apoi am plecat la Steaua.

Marele Gatsby din Jibou

Atunci aţi cunoscut-o pe soţia dumneavoastră. Cum s-a întâmplat?

A venit la un meci de-al meu şi mi-a oferit şi o floare la final: „Ai jucat foarte bine!“. Aşa ne-am cunoscut. Mai glumesc eu cu ea: „E, m-ai văzut pe mine, marele Gatsby!“. A urmat o istorie frumoasă şi se fac 48 de ani de când ne-am cunoscut. Avem doi copii, nepoţi.

E interesant că pe copii îi cheamă ca pe dumneavoastră, Istvan şi Eva.

La noi în familie aşa e tradiţia. Băiatul ia numele tatălui şi fata ia numele mamei. Şi amândoi s-au ocupat cu sportul. Fiica mea lucrează la Comitetul Olimpic şi Sportiv Român, iar fiul meu conduce un hub sportiv. Am înfiinţat un hub sportiv în Bucureşti, în premieră naţională. Vreau să lucrez cu copii între 7 şi 10 ani, să facem bine handbal, dar nu numai cu cei talentaţi, pentru că am intrat în boala asta: domnule, dacă-i un talent, îl iau. Nu! Eu cred că poţi să ajungi mare, încet-încet, cu muncă. Lasă, că am văzut eu mulţi talentaţi pierzându-se. În loc să-şi ocupe timpul cu prostii, mai bine să facă un sport. E educativ.

Pasiunea pentru handbal s-a născut în faţa televizorului

A fost un moment anume când aţi luat decizia: fac handbal de performanţă?

A fost când am văzut la televizor primele imagini, la Televiziunea Română, cu un meci de handbal. Era prin 1964. Pentru asta am primit şi o distincţie de la TVR, pentru că am fost printre primii care au spus: ei m-au influenţat să mă apuc de handbal. Atunci, în 1964, au fost difuzate primele meciuri. Era finala Campionatului Mondial de Handbal din Cehoslovacia, în care România a câştigat, cu generaţia dinaintea mea. Toată lumea era fericită din cale-afară! Sigur că ne-au atras. Dar nu a fost chiar o decizie.

Deci a fost un val care v-a purtat spre sportul de performanţă?

Da. Pentru că nu puteam nici eu să-mi dau seama. M-au dus la echipa de juniori şi mi-a plăcut. Dar hotărârea a depins tot de antrenorii de la echipa naţională. Apoi mi-am dat şi eu seama că aş putea să fac performanţă. Am terminat şcoala, apoi m-am înscris la facultate la Bucureşti, am absolvit şi Academia de Educaţie Fizică şi Sport, ca să nu rămân, ferească Dumnezeu!, pe afară şi pentru că mi-a plăcut tare mult să fiu copil serios.

Gruia, idolul lui Birtalan

Stefan Birtalan_arhiva personala

Cine a fost modelul dumneavoastră în sport în anii aceia?

Gheorghe Gruia. L-am văzut jucând la televizor, dar am avut şi norocul să joc alături de el. Mi-aduc aminte de primul meci în echipa naţională, în ’68, în turneul Spaniei. Meci România-Franţa. Pe atunci, îi băteam pe francezi de le suna apa-n cap. Eram în cantonament în Franţa două săptămâni şi făceam meciuri de antrenament cu ei. Le ziceam: „Dacă ne aduceţi câte un pahar de vin seara, atunci vă batem mai puţin. Nu vă batem la 10 goluri, ci la 5“. Şi ne aduceau şi antrenorii nu ştiau nimic. E, acum ne bat francezii pe noi... Au avut altă susţinere materială. Şi noi am avut în Bucureşti 102 echipe de handbal, dar acum au rămas şase. Cu asta am spus tot. Păi, te uiţi pe stradă şi unii nu ştiu nici să meargă, darămite să alerge!

„Copii, să facem un antrenament cum făceam noi“

Ce a urmat după generaţia dumneavoastră?

A fost generaţia lui Vasile Stângă, în anii ’80. Dar, din păcate, ei nu au ajuns campioni mondiali pentru că ceilalţi nu au fost la valoarea lui. Eu, de exemplu, am avut coechipieri excepţionali. Am fost o generaţie colosală. Fiecare a fost cel mai bun pe postul lui.

Ce era atunci şi nu mai e acum? Care-i explicaţia?

Vă spun: făceam totul din pasiune, iubire faţă de sport şi pentru noi. Eu am fost antrenor la generaţia de azi. Le-am spus: „Mă, băieţi, voi sunteţi paraleli cu sportul de performanţă. Nu vă intersectaţi în veci“. În primul rând, pentru că nu au seriozitatea necesară. Păi, voi credeţi că muşchiul se pune fumând o ţigară? Nu, se pune muncind. Voi credeţi că vi se cuvine totul. Dacă fac cu ei un atrenament cum făceam noi cu echipa naţională a României, după o săptămână sunt toţi la spital. Am făcut asta, în anii ’90: „ “. În 45 de minute erau morţi. Noi aveam grijă să dormim bine, să mâncăm bine. Nu mergeam la plimbări. Păi aveam colegi de echipă care, când dădeau cu pumnul în masă, se rupea masa. Acum, dacă ar încerca vreunul, ar avea fractură. Meciurile erau un eveniment. Era arhiplină sala. Eu le mai spun tinerilor, în glumă: „Ştiţi când m-am lăsat de sport? Când din 2.000 de oameni veniţi la Floreasca, au plecat 50“. Exagerez, dar oamenii veneau să vadă spectacol şi performanţă.

Astăzi vă mai recunoaşte lumea pe stradă?

Nu prea mai ştie lumea de noi. Din păcate, nu ştim să ne apreciem valorile şi asta e o chestiune care mă doare. Nu pentru mine, personal. Eu mă plimb pe Calea Moşilor în fiecare zi, până la capăt şi înapoi, şi mă mai întâlnesc cu câte cineva care mă întreabă ce fac. Numai că dacă e vreunul de-i mai tânăr, sunt curios: „Spune-mi de unde mă ştii“. Mare lucru când te recunosc cei tineri.

„Lumea nu ştie, dar au fost trei ani în care noi nu am luat bătaie“

Stefan Birtalan Foto David Muntean

Foto: David Muntean
 

Aţi avut ocazia de mai multe ori să plecaţi din ţară. De ce n-aţi făcut-o?

Am avut-o, oho! Vezi, toată lumea mă întreba aşa. Nu am plecat. Nu o duceam rău, am fost un sportiv recunoscut pe plan internaţional, toată lumea mă ştia român, nu neamţ sau altceva. Deşi eu sunt de etnie maghiară. Puteam să rămân în Ungaria de atâtea ori! M-a rugat şi preşedintele ţării!

Când?

În 1972, când eram campion mondial. Dar nu m-am dus pentru că am zis că tot timpul voi fi un jucător român cunoscut în lume. Aici nu am avut ce să-mi reproşez deloc. Am avut o viaţă normală, nu am avut banii lui Mutu de azi. Dar eu sufleteşte m-am realizat. Ca performanţă, cred că nu m-aş fi putut realiza nicăieri aşa cum am făcut-o în România.

De ce credeţi asta?

Pentru că au fost vremuri în care sportul era prioritate naţională. Eu nu sunt nostalgic. Deloc. M-au făcut membru de partid ca să-mi dea Ordinul Muncii clasa I. Era un ordin foarte mare care nu se putea da altfel. Pe mine şi pe Cristi Gaţu, un mare handbalist, colegul meu, ne-au făcut seara membri şi dimineaţa ne-au acordat Ordinul. Eram în 1974, anul meu cel mai tare.

A presupus asta vreo obligaţie din partea dumneavoastră?

Stefan Birtalan_arhiva personala

Nu. Dar Ordinul Muncii te scutea de impozite. Şi primeai o casă mai bună. De exemplu, dacă aveai dreptul la un apartament cu două camere cu soţia şi un copil, atunci îţi dădeau un apartament cu o cameră în plus. Aşa erau vremurile atunci, era suficient. Dar Partidul nu mi-a cerut niciodată nimic.

Un televizor cu lămpi şi un frigider

Ce-aţi făcut cu primii bani câştigaţi din sport?

Au fost atât de puţini, încât i-am cheltuit imediat. Nu se câştiga. Ca fapt divers, pentru titlul mondial, în 1970 nu am apucat să iau bani pentru că eram dintre cei mai tineri şi se dădea după contribuţie. Şi din cei 10.000 de lei care au fost daţi atunci, care însumau cât trei salarii de locotenent de-ale mele, nu puteai să iei nimic. Te duceai de două ori la CCA, îţi luai un pantof şi beai un şpriţ şi nu mai rămânea nimic. În ’74, am luat mai mult pentru că am repetat performanţa şi atunci am primit bani cât să-mi iau un televizor Opera cu lămpi şi un frigider. Am fost super fericit! Din handbal, nu am câştigat, în România, niciun ban. Dar niciunul. Nu m-am mutat în case luxoase, nimic. De pildă, un prieten din echipa naţională a Suediei m-a chemat acasă la el, după meci, să mă vadă bunică-sa. Avea o vilişoară aşa frumoasă, splendidă!, iar bunică-sa avea vreo 40 de ani şi jucase şi ea handbal şi mă ştia. Peste ani, a venit şi el în România şi zice: „Stephan, aş vrea să stau cu tine astă-seară“. „Vrei să vii la mine acasă?“ „Da.“ Şi a fost uimit când a văzut că stau într-un bloc oarecare, într-un apartament cu două camere: „Cum, aici stai?!“. Eram dublu campion mondial. Şi l-am dus sus, în casă, dar nu-i venea să creadă. Era curat, Opera mergea – îi mai dădeam câte una când se bloca. Astea sunt realităţi.

M-au făcut membru de partid ca să-mi dea Ordinul Muncii clasa I. Pe mine şi pe Cristi Gaţu, un mare handbalist, colegul meu, ne-au făcut seara membri şi dimineaţa ne-au acordat Ordinul.

„Am intrat în Melody o singură dată“

Spuneaţi că eraţi riguroşi la antrenamente. Dar de distrat, vă distraţi?

Când am venit în Bucureşti, nu prea ne distram. Erau două baruri în Bucureşti, barul Continental şi barul Melody, iar eu am intrat în Melody o singură dată. Păi, eu mă culcam la 22.30. Acum, fiu-meu îmi spune, la ora asta: „Tati, plec“. Unde pleci, mă?! Păi, eu dormeam până dimineaţa. Şi aveam şi noi petreceri. Şi o făceam mai bine decât ăştia tineri de azi. Le mai zic: „Bă, noi când făceam câte-o trăznaie, o făceam! Trăznaie să fie!“. Nu prostii de-astea să ne ia poliţia. Dar oricum, eram oameni care ne distram. Însă nu prea aveam timp, pentru că eram mereu în cantonament. 15 ani, cât am jucat la echipa naţională, zi de zi, terminam meciurile cu Steaua, fugeam la naţională şi de acolo la echipa de studenţi. Lumea nu ştie, dar au fost ani în care noi nu am luat bătaie! Vreo trei ani, echipa naţională a României nu a pierdut niciodată. Din 1973, până în 1976, la finala olimpică de la Montreal, în sala unde a fost Nadia Comăneci încoronată, noi am pierdut primul meci. Cu ruşii. Că şi-acum îmi pare rău!

Importanţa somnului de la prânz

Stefan Birtalan_arhiva personala

Am citit că acesta este cel mai mare regret al dumneavoastră. Ce s-a întâmplat atunci?

Am pierdut, de tâmpiţi ce-am fost. În urmă cu două săptămâni jucasem cu ei şi le-am tras o mamă de bătaie de vreo zece goluri. Şi când am ajuns în finală, am crezut că, gata!, se dau pe spate. Pâş, pâş, ne-au bătut. Vai, am murit de oftică! Şi acum mor de oftică. Dar pentru mine era obligatoriu să dorm după-amiaza. Şi acum le spun că unul dintre motivele pentru care am pierdut a fost faptul că nu m-au lăsat să dorm. „Hai, mă, că luăm, că-i batem pe ăştia!“ S-au luat cu gluma, s-a prelungit meciul dinaintea noastră, Polonia cu Germania, ăştia: „Hăhăhă!“. Eu tot ziceam: „Mă, tăceţi din gură să dorm“. Am revăzut meciul de curând şi discutam cu băieţii: „Cum am jucat în finală?“. „Am jucat bine, dar...“ „Nuuu, nici măcar prost, am jucat catastrofal, mă!“

Anul următor v-aţi luat revanşa.

Anul următor am jucat finala Cupei Campionilor Europeni, în Germania. Noi abia am aşteptat să vină meciul. I-am bătut de nu mai ştiau nici ei unde sunt! Şi, după meci, mă-ntâlnesc cu antrenorul, Maximovici, care-mi zice, cu subînţeles: „Ehe, Stepan, Stepan!“. Şi-i zic: „Da’ du-te dracu’, că şi tu mi-ai arătat în ’76 medalia, ca să-mi faci în ciudă!“. Atunci, în ’76, imediat le-au acordat Medalia Lenin, acolo la Montreal. În satul olimpic, eram la acelaşi nivel, în clădiri faţă-n faţă. Ei trăgeau la băutură de fericire – noi, de oftică. Ei ne făceau cu mâna de la balcon, noi le arătam pumnii, doar ne ştiam de atâta timp! Şi i-am tot aşteptat de atunci!

O chestiune de mândrie naţională

Cum aţi reacţionat atunci când s-a anunţat că Nadia a luat 10?

A fost superb! Mi-aduc aminte că am primit cadou nişte cămăşi americane, pe care nu scria „România“, scria „Nadia Team“. A fost ceva de nedescris. Mergeam pe stradă prin Montreal şi lumea striga: „Români? A, Nadia!“. O explozie de apreciere, cum nu am mai văzut în viaţa mea.

Victoria ei a contat şi politic atunci.

A fost şi o chestiune politică. Am mai trăit asta în 1968, când am avut un meci la Praga, în Cehoslovacia. După ce a a avut loc Primăvara de la Praga, când au intrat ruşii şi Ceauşescu a spus: „Nu intraţi!“. A fost un curent colosal. Ţin minte că mergeam pe stradă – şi-acum mi se face pielea de găină – şi ne opreau cehii şi ne luau în braţe: „Români! Ooo, România!“. Ce să spun! Era o chestiune de mândrie naţională.

Aţi trăit toate momentele istorice importante din timpul olimpiadelor. În 1972, aţi fost la München, când atentatul împotriva israelienilor.

Sigur. A fost un episod groaznic pentru sport. Eu aveam atunci un aparat de fotografiat Kiev, luat de la ruşi – pentru care mi-am vândut nişte pantofi, dar culmea este că nu mai am pozele. Când am vrut să schimb filmul, am greşit şi s-au pierdut pozele. Eram la 10 metri de locul în care a avut loc atentatul. În satul olimpic, clădirea noastră era lângă cea a Israelului. Atentatul a avut loc noaptea. Nu s-a auzit nimic, dar ulterior am văzut tot. A venit ministrul de Interne german să discute cu şeful teroriştilor. Era totul transmis live la televizor. Dar nu a fost o panică aşa mare. Mai repede la următoarele Jocuri Olimpice, la Montreal, la Moscova, când la fiecare deplasare era câte un elicopter deasupra noastră, în faţă erau doi ofiţeri cu puşti şi la fiecare mişcare era câte un jandarm.

Un dolar pentru Empire State Building

Aţi călătorit mult în străinătate, cu echipa. Cum a fost când aţi ieşit prima oară din ţară?

image

Eram în 1966 şi am mers la Berlin. Nu era frumos atunci, ca acum. Eram în partea RDG-istă a Berlinului şi erau străzi închise, pentru că existau încă dărâmături din timpul războiului.

A fost vreun loc unde să vă entuziasmaţi şi să vă doriţi, poate, să aduceţi lucruri celor de acasă?

Nu puteam să cumpăr pentru că nu aveam bani. Eu am spus multora, dar nu m-au crezut: în 1977, am fost în Statele Unite o lună de zile, pe toată coasta estică, să le arătăm americanilor cum se joacă handbal. Ne-am dus, ne-a plăcut, dar noi nu am avut un dolar! M-am urcat pe Empire State Building şi voiam să mă uit prin telescopul ăla, să văd mai bine. Dar trebuia să bag un dolar. Dolar, de unde? N-am avut. Şi unul a sesizat chestiunea şi a fost drăguţ şi mi-a dat el un dolar. Mai fusesem în America şi în 1975, dar atunci am avut 50 de dolari ascunşi. Dacă mă prindeau cu hârtia aia, mă băgau la închisoare. Ziceau că nu era nevoie de bani, pentru că aveam şi cazarea, şi masa asigurate. Şi primeam diurnă. De exemplu, în Franţa, când mergeam cu Federaţia Română de Handbal, ne dădeau opt dolari pe zi.

M-am urcat pe Empire State Building şi voiam să mă uit prin telescopul ăla. Dar trebuia să bag un dolar. Dolar, de unde? N-am avut.

Bine măcar că v-au lăsat să plecaţi în America.

Ne-au lăsat să plecăm pentru că echipa naţională devenise campioană mondială. Şi înainte ne-am dus în Cuba, la Fidel Castro. România şi Cuba erau state prietene. Iar americanii de acolo ne-au luat. Că altfel sigur nu ne dădeau voie.

Regula de trei sticle simplă

S-a întâmplat vreodată să nu vi se dea voie să ieşiţi din ţară? Sau să aveţi probleme la întoarcere?

O singură dată, când am venit de la Campionatul Mondial, în 1970. Trebuia să mă duc cu echipa naţională la Cupa Ţărilor Latine. Nu mi-au dat voie. Am înţeles că ăia de la Baia Mare au vrut să mai rămân acolo, la echipa lor. Pe urmă, i-am lămurit eu repede: „Dacă mă pun pe picioare, în două săptămâni am viza şi-am plecat în Italia şi aici vă las“. Atunci s-au liniştit. La întoarcere, se mai întâmpla. Foarte mulţi dintre cei care sunt astăzi şefi, şefi mari – nu spun nume că mi-e ruşine – primeau câte o sticlă de whisky. Ca să ne lase să trecem. Pentru că aveam trei sticle şi nu puteam trece decât cu una şi aşa ne lăsau cu două.

„Elena Ceauşescu s-a temut că voi fugi din ţară“

image

O viaţă în slujba handbalului

Numele: Ştefan Birtalan
Data şi locul naşterii: 25 septembrie 1948, Zalău, judeţul Sălaj
Studiile şi cariera:
A absolvit liceul din Jibou în 1966. S-a înscris la cursurile Institutului Tehnic de Construcţii din Baia Mare, pe care l-a absolvit în 1969.
După ce a venit la Bucureşti, a urmat cursurile Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport, pe care le-a încheiat în 1975.
Prima echipă de handbal la care a jucat a fost Rapid CFR Jibou (1964-1966). A urmat Minerul Baia Mare (1967-1970).
A făcut parte din echipa Steaua Bucureşti în perioada 1970-1981 şi 1983-1985, cu o pauză în care a activat la Independenţa Sibiu-Carpaţi Mârşa.
În perioada 1985-1986, a fost jucător şi antrenor al echipei Follonica din Italia.
În a doua parte a carierei a fost antrenor al echipei de handbal a clubului Steaua Bucureşti (1986-1994 şi 1999-2002), precum şi al echipei naţionale a României (1993-1994) şi a Qatarului (1995-1999).
Între 2002 şi 2008 a ocupat funcţia de şef al secţiei de handbal a clubului Steaua Bucureşti.
Palmaresul:
A fost campion mondial la handbal în 1970 şi 1974 şi vice-campion olimpic în 1976.
A câştigat media de bronz la Olimpiada din München, în 1972, şi la cea din Moscova, în 1980.
În 1977, a  câştigat Cupa Campionilor Europeni la Handbal alături de echipa Steaua, cu care a fost campion al României de 12 ori.
A fost desemnat golgheter al Campionatului Mondial din 1974, cu 43 de goluri, şi al Jocurilor Olimpice din 1976, cu 34 de goluri. De asemenea, a fost numit cel mai bun handbalist al lumii şi cel mai bun sportiv român în 1974, 1976 şi 1977. În 1974 a primit titlul de maestru emerit al sportului.
Se află pe locul VII în topul celor mai buni handbalişti din toate timpurile.
Locuieşte în: Bucureşti

 

Deşi nu v-aţi dorit să vă stabiliţi în altă ţară, până la urmă aţi jucat şi în străinătate. Mai întâi, la Follonica, în Italia.

Da, am fost un an. În 1984 am semnat un contract cu o echipă din Zürich, în calitate de antrenor-jucător. Toată lumea mi-a dat drumul, în afară de Elena Ceauşescu. Pentru că eram ofiţer în grad de locotenent-colonel şi eram în nomenclatura de fost campion mondial şi s-a temut să nu rămân în străinătate. Le-a fost teamă că fug din ţară şi fac o pată neagră asupra socialismului românesc. M-am dus la o întrevedere cu Elena Ceauşescu şi până la urmă a fost de acord să plec. Însă ea a semnat hârtia după vreo trei luni şi între timp echipa a renunţat pentru că nu putea aştepta atât. A căzut treaba asta. Atunci, m-am dus la Valentin (n.r. – Valentin Ceauşescu) şi i-am cerut să mă duc în Italia. El a dat telefon la ministrul Sportului şi aşa am reuşit să joc un an la Follonica.

Acolo aţi reuşit şi recordul când aţi dat 34 de goluri din 39 ale echipei.

Da, şi cred că o să stea aşa multă vreme. Era o echipă slabă. Eu, la 1,95 m şi cu forţa mea, nu mă laud, dar dădeam bine la poartă. Tot ce trebuia să fac atunci era doar să nu-l nimeresc pe portar. Era simplu pentru mine, n-am pierdut un joc!

De ce aţi plecat?

Am plecat pentru că eram al nimănui. Am făcut o greşeală că am adus echipa în prima linie. Eu, cu mentalitatea mea de sportiv, n-am înţeles atunci. Înaintea ultimului meci de la Roma, preşedintele echipei îmi spune: „Stefan, fă-mi în aşa fel să nu câştigăm meciul de astăzi, că dacă mă bagi în prima ligă, eu nu am bani să susţin echipa“. Eu i-am spus: „Dragul meu Enzo, pentru ce m-ai chemat aici? Eu sunt un campion mondial, nu pot să-mi terfelesc numele. Dacă-mi spuneai asta de la început, nu mă interesa să vin“. Am câştigat, dar după aceea echipa s-a desfiinţat.

„Pot să înving orice, numai România nu“

O altă experienţă de antrenorat în afară a fost cea din Qatar. De ce aţi plecat acolo?

În 1994, a venit un om de acolo şi eu nu voiam să plec. Eram antrenor la echipa naţională a României, eram antrenor la Steaua, aveam copii aici. Tot ziceam: „Nu mă duc nicăieri, mă“. Ăla credea că eu nu-s mulţumit de bani. Şi la fiecare telefon, îmi mai dădea câte o sută de dolari. Am fost cel mai mare manager al meu (râde). Până la urmă, am plecat. Cu peripeţii. Lumea arabă e total altceva. Am stat patru ani, dar puteam să mai stau şi acum. Dar acolo n-ai ce face decât să zici: „Yes“ (n.r. – „Da“). Că dacă ai tupeul să zici „Nu“, a doua zi nu mai eşti. Uite cum se mişcă lumea la fotbal: ba îl dă afară, ba îl ia înapoi.

Aţi câştigat cu echipa Qatarului împotriva României, în 1995. Nu aţi simţit o strângere de inimă?

Da, în Campionatul Mondial din Argentina. Eu am dat telefon acasă, înainte de meci şi am zis: „Eu nu pot să fac aşa ceva. Pot să înving orice, numai echipa României nu“. Le-am spus şi la meci: „Nu, nu bat echipa României“. Şi aşa a fost. În ultimele trei minute, când eu cu echipa mea de piticanii aveam avantaj trei goluri, am scos echipa de pe teren şi i-am băgat pe ăia mai slabi. A reuşit echipa României să mă egaleze în ultimul minut – ca să jucăm prelungiri. Atunci, preşedintele Federaţiei a venit şi mi-a zis: „Bibi, am înţeles semnalul. Îţi mulţumim frumos, dar joacă pe cinstite“. Atunci, normal, că l-am ascultat şi am dat 6-0. Din păcate, asta s-a întâmplat şi mi-a părut rău. Apoi am ajuns să mă bat iarăşi cu ruşii, cu prietenul meu Maximovici. I-am zis la început: „Bă, nu mă bate rău, du-te dracului!“. E, m-a bătut rău...

"Să cadă terenul pe ei" urare pentru şefii BNR după ce turneul ATP de la bucureşti a fost mutat în Spania

Dezvăluiri din gimnastică: "Au dezbinat totul, între fete există o ură de nedescris"

Enigmatica Mihaela Peneş. Campioana din 1964 trăieşte într-un anonimat total, împărţindu-şi existenţa între o mănăstire din Bucovina şi un cămin de bătrâni

Sport



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite