Ilie Balaci, antrenor şi fost fotbalist: „La 10 ani jucam fotbal pe bani“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ilie Balaci a fost un fotbalist profesionist în plin comunism: încă din copilărie a jucat pe mulţi, mulţi bani. FOTO: Eduard Enea
Ilie Balaci a fost un fotbalist profesionist în plin comunism: încă din copilărie a jucat pe mulţi, mulţi bani. FOTO: Eduard Enea

Viaţa lui Ilie Balaci, „Minunea blondă“, este un conglomerat de poveşti. A jucat fotbal pe mulţi bani în plin comunism, l-a driblat pe Briegel, a semnat cu AC Milan, era să fie dat afară din casă pentru că a îndrăznit să bată Rapidul, a văzut căderea lui Ceauşescu din Oltcitul nevestei, a făcut carieră de antrenor în lumea arabă. Spune însă că inima îi creşte când îl salută lumea pe stradă

Într-o zi însorită de aprilie, la o terasă vecină cu un parc din Bucureşti, Ilie Balaci vine cu zece minute înainte de ora stabilită pentru interviu. Poartă blugi prespălaţi, un tricou alb cu nasturi şi un sacou albastru denim care lasă la vedere ceasul Rolex cu cronograf. „Niciodată nu mi-am cumpărat ceasuri, pe toate le-am primit cadou“, explică Balaci. „Ăsta face 12.000 de dolari.“ Aproape un deceniu, de pe la mijlocul anilor ’70, a fost, probabil, cel mai iubit dintre olteni. Era fotbalistul din Craiova Maxima al cărui nume puştii îl strigau cu ton de comentariu radiofonic atunci când ei înşişi driblau ori se pregăteau să înscrie pe terenul improvizat dintre blocuri. Balaci a rămas acum, împreună cu Dobrin şi cu Hagi, în controversa aproape imposibil de tranşat: cine a fost cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor? Are aerul unui om trecut prin viaţă şi recunoaşte franc că este „un tip mândru“. Este sigur pe el, doar a câştigat o mulţime de trofee, ca jucător sau ca antrenor, în România, în Africa şi în Asia. Jurnaliştii din faţa sa, deşi ceva mai tineri, sunt sigur mai burtoşi decât el.

„Weekend Adevărul“: Domnule Ilie Balaci, v-aţi născut la Bistreţ, în Dolj.

Ilie Balaci: Chiar pe malul Dunării.

Pe 8 sau pe 13 septembrie 1956?

Pe 8, domnule, dar sunt declarat pe 13. Aici e o poveste... Taică-meu, când m-am născut, era în armată, aşa că bunică-mea l-a trimis pe bunică-meu la Sfatul Popular, să mă declare. Numai că bunică-meu n-a mai ajuns la Sfatul Popular, s-a oprit în drum, la cârciumă, să dea de băut, că devenise bunic. Şi s-a mai întors de acolo tocmai pe 13! Când a ajuns acasă, bunică-mea l-a întrebat: „Ei, fuseşi? Declaraşi copilul?“. „Aoleo, uitai!“ Şi l-a trimis din nou, dar de data asta s-a dus şi bunică-mea cu bunicul, ca să fie sigură că ajunge şi mă declară. Aşa m-am născut eu pe 8 septembrie, de Sfânta Mărie mică, dar am ajuns să fiu înregistrat în acte pe 13, de Ziua Pompierilor.

Care e prima amintire pe care o aveţi din copilărie?

Am multe… Ce să vă spun… Când am plecat la fotbal cu fraţii Boldici (n.r. – Cristian şi Gabriel Boldici), cu Piţurcă, cu (n.r. – Viorel) Călin, că ăştia eram… Stăteam în acelaşi cartier şi mergeam la fotbal. Cu toţii am ajuns fotbalişti.

„Ţiganii îmi zic şi acum «Împăratul»“

Mergeaţi la pescuit? Înotaţi?

Nu, pentru că eu la două luni am venit cu mama şi cu tata la oraş. Ei stăteau la oraş, ai mei. Dar fiindcă tata a plecat în armată, mama a trebuit să meargă la Bistreţ, la părinţi. Până m-a născut. Între timp s-a eliberat tata şi ne-am mutat la oraş, la Craiova.

Şi-n ce cartier stăteaţi?

Prima dată am stat în centru, într-o casă închiriată. După care ne-am mutat în Hanul Roşu, Hanul Roşu însemnând ţigănia din Craiova. Nu întâmplător, ţiganii îmi zic şi acum „Împăratul“... La 6-7 ani, bunicul, tatăl lui tata, a vândut totul la Bistreţ şi şi-au luat casă în Craiova, lângă Şcoala Obedeanu. Acum nu mai e… Dar, în vechea Craiovă, acolo era kilometrul zero. La 14 ani, ne-am mutat la bloc. Acolo unde stăteam, stăteam cu bunici, cu căţel, cu purcel, cu toţii. Şi ne-am mutat la bloc, într-un cartier nou făcut, socotit mai amărăştean la timpul ăla, cu toate că acum a devenit oraş în oraş, Craioviţa Nouă. Pe mine m-a ajutat foarte tare faptul că ne-am mutat în Craioviţa. De acasă până la stadion aveam vreo opt kilometri, cam aşa. Şi nu-i făceam nici cu autobuzul, nici cu taxiul.

Carnet de şofer la 17 ani şi jumătate

Mergeaţi pe jos.

Alergam. M-a ajutat foarte tare asta.

De ce?

Alergam în ideea de a nu fi niciodată întârziat. În ideea să fiu primul. De exemplu, astăzi am venit aici la şi douăzeci (n.r. – întâlnirea era programată cu 10 minute mai târziu), pentru că nu-mi place să fiu aşteptat. Şi nu-mi place să aştept.

Ce pasiuni aveaţi când eraţi mic?

Numai fotbalul. Făcusem 17 ani şi jumătate şi mi-am luat carnet. Mi-a dat generalul Sprâncenatu dispensă să merg să dau examenul de conducere.

„N-am chiulit niciodată“

V-aţi luat carnetul de şofer cu şase luni mai devreme decât vă permitea legea…

Da, jucam deja în naţionala de seniori, câştigasem campionatul cu Craiova. Îmi luasem maşina şi m-am dus la şcoală. La liceu îmi trebuia adeverinţa aia c-am terminat opt clase. M-am dus la şcoală şi atunci am întâlnit-o pe fosta mea dirigintă. S-a dus şi mi-a adus nişte lucrări pe care le dădeam la ora de dirigenţie. De exemplu, ce-aş dori să ajung în viaţă. Şi mi-a adus vreo trei-patru lucrări. În toate spuneam acelaşi lucru: „Vreau să-l driblez pe X, pe Y, vreau să i-o dau printre picioare lui Z“, mă rog... Şi uite c-am ajuns. Nu-mi aduc aminte să fi făcut altceva în afară de fotbal. Pot să spun, cu ruşine, că n-am chiulit niciodată de la şcoală. Niciodată. N-am chiulit din simplul motiv că stăteam la 100 de metri de şcoală, şi în orice moment putea să-şi facă apariţia mama. Nu am luat o dată o palmă, nici de la mama, nici de la tata. Dar mi-era ruşine de ei. Apropo de chestia asta, debutez în prima ligă. Duminică m-am dus acasă. O zi normală, după meci, mă întorsesem de la Petroşani. A doua zi, luni, era liber. Eu, ca de obicei, trebuia să fiu la Jiul (n.r. – hotel din Craiova) prezent, pentru că se strângea toată echipa acolo şi trebuia să le pun în pahare...

Cui să puneţi în pahare?

Colegilor mei de echipă. Lui Oblemenco, lui Deselnicu, lui Ţarălungă... Toată lumea mergea la cafea, mai bea un whisky, fiind ziua lor liberă... Iar eu asta făceam: le turnam în pahare. Când mi-o cereau, că nu stăteam în picioare... Am ajuns seara acasă, pe la 9.00. Curios, tata era acasă. Am uitat să vă zic că tata era şofer. Şi ştiţi, după o zi de muncă sau după o cursă, s-au dus la cârciumă, aşa. Vorbesc, mai beau un şpriţ, mai beau o bere, mă rog... Tata era acasă. Parcă-l văd şi acum, stătea în fotoliu şi m-aştepta. Zice: „Ia loc“. Deja, în secundele alea îmi trecuseră prin cap ultimele două săptămâni: mă, ce-am făcut? Nu mi-a fost niciodată teamă că m-ar bate, că nu mă bătuse când eram mic, cum să mă mai bată la 17 ani? Dar îmi era groază de faptul că mă ceartă. Şi când mă certa, câte două ore îmi vorbea. Niciodată nu m-a înjurat, niciodată nu mi-a vorbit urât... Şi îmi zice: „Ia loc, mă. Da’, ia spune-mi, ieri tu ai jucat la echipa mare a lu’ Ştiinţa?“. Zic: „Da“. „Păi, bine, mă, mie de ce nu-mi spui?“

„M-ai făcut de râs“

Dânsul era microbist?

Tata a jucat fotbal, chiar la Ştiinţa a fost. Când au debutat în prima ligă, tata a fost acolo. Dar numai că la 22 de ani s-a lăsat. Şi a făcut pe şoferul echipei. Cu toate că jucase şi-n armată, la Marina Mangalia, jucase în Divizia B. Zice: „Păi, bine, mă, mie de ce nu-mi spui?“. „Ce să-ţi spun, tu m-ai întrebat?“ „M-ai făcut de râs!“ Ce se întâmplase? Dimineaţă, când s-a dus la muncă, toţi ăia de p-acolo care fuseseră la Petroşani, să vadă meciul, „băi, nea Mariuse, să-ţi trăiască, felicitări! Uite, a debutat!“. Tata le-a zis: „Vedeţi-vă de treabă! Fiul meu e încă un copil, joacă la juniori“.

Dumneavoastră când v-aţi apucat de fotbal?

8 ani aveam. La două săptămâni după aia, m-a legitimat. Sau poate chiar mai devreme. Mă rog... Şi m-a acceptat.

Spuneaţi dumneavoastră că nu aţi lipsit de la nicio oră.

Nici la şcoală, nici la antrenamente.

Totuşi, cum le împărţeaţi?

Hai să-ţi spun cum arăta o zi. La 7.00 eram în picioare. De obicei, mergeam la şcoală după-amiază. Sau, când făceam dimineaţa, mergeam la şcoală, după care mergeam la fotbal. Mergeam la antrenament, la 9.00 începeam, la 10.30 terminam, la 11.00 deja eram în oraş, pentru că ăstora mai deosebiţi ni se dădeau două-trei bonuri, un bon însemna şase lei, cu care mergeam la lacto-bar, în centrul oraşului. Noi, nefiind morţi de foame, mergeam şi aveam trei bonuri. De unul ne luam un suc, de unul, orez cu lapte,  de unul, un corn, restul banilor ne rămâneau. Fuga, în viteză mare, acasă, că stăteam toţi, vă spuneam, foarte aproape de şcoală, ne luam ghiozdanele, mergeam la şcoală. Tot timpul la ora 12.00 eram la şcoală, pentru că începeam la ora 13.00. Între 12.00 şi 13.00 jucam fotbal. Pe bani.

Asta la ce vârstă?

La 10 ani.

25-50 de bani golul

Şi cât era miza atunci?

25-50 de bani golul. Noi aveam acea echipă. Era Gabi Boldici portar, era Cristi Boldici fundaş, era Viorel Călin, era Piţurcă, eram eu şi mai era unul, Roşca. El poate că a fost cel mai talentat dintre noi. Numai că, vedeţi
ce-nseamnă şi prietenia şi relaţiile astea, Roşca a plecat din cartier de la noi. Şi azi venea, mâine nu venea, s-a... Şi asta era echipa noastră. Şi jucam cu ăilalţi. Noi tot ăştia jucam şi în echipa şcolii.

S-a-ntâmplat să şi pierdeţi?

N-am pierdut niciodată.

„Abia aşteptam ţiganii să vină de la nunţi“

Şi mai găseaţi adversari?

Da’ cum?! Plăcerea pentru fotbal este imensă. Mai târziu, încoa’, jucam în echipa naţională şi ne duceam, când aveam vacanţă în special, şi abia aşteptam să vină sâmbăta, duminica şi lunea. Sâmbăta, duminica şi lunea. De ce? Jucam la Chimie, pe un teren de handbal, din ăsta cu zgură, şi abia aşteptam ţiganii să vină de la nunţi. Şi jucam fotbal pe bani.

Cu lăutarii?

Cu lăutarii. Ce câştigau ei ne dădeau nouă.

Se băgau la joc?

Era o plăcere pentru ei să joace cu noi! O dată ne-au făcut-o ţiganii. Aveam bani, jucam în echipa naţională, în Divizia A. Şi jucam 50-100 de lei, până la 4 goluri. Şi au venit ţiganii: „Nu, jucăm pe 15 lei primul joc! 15 lei, văru’“. Şi i-am lăsat să ne dea un gol, ca să-i agăţăm. Şi-au ieşit de pe teren: „Gataaa! Să moară mama, am bătut echipa naţională! Nu mai jucăm!“. Vai, ce oftică am avut!

„Ce m-aş fi dus şi eu cu ăştia la furat de caise!“

Legat de şcoală. Spuneaţi că eraţi conştiincios şi nu chiuleaţi niciodată…

Ce m-aş fi dus şi eu cu ăştia la furat de caise! M-aş fi dus, aş fi plecat şi eu de la şcoală. Dar nu v-am spus că mi-era teamă că-n orice moment putea să apară mama?

Eraţi şi-n clasă cu Boldici, cu Piţurcă şi cu…

Nu. Cristi Boldici era mai mare, Gabi Boldici, mai mic. Eram cu Călin în aceeaşi clasă, iar Piţurcă era la B, eu fiind la C. Toţi acolo ne-nvârteam.

Ei erau la fel de conştiincioşi ca şi dumneavoastră?

De obicei nu existau probleme. Dar mai dispăreau la furat de caise.

Mama dumneavoastră ce meserie avea?

Cocător la fabrica de pâine. Lucra în trei ture.

Vă monitoriza, venea pe la şcoală?

Păi, cum?!

“Cu cât dai ardeiul?“, o întreabă nevastă-mea pe femeia aia care vindea. Zice: „Mamă, patru la leu“. 25 de bani. „Aaa, nu! Dacă-mi dai cinci…“ Se uită femeia: „Păi…, da…, da’ domnu’ Balaci… are o grăma’ de bani“.
Au venit ţiganii. I-am lăsat să ne dea un gol, ca să-i agăţăm. Şi-au ieşit de pe teren şi-au zis: „Gataaa! Să moară mama, am bătut echipa naţională! Nu mai jucăm!“. Vai, ce oftică am avut!

„Citeam chiar până la 4.00 dimineaţa, înainte de joc“

image

Aveaţi materii care vă erau mai simpatice?

Dacă vă spun o chestie… N-am suportat niciodată limba română. Poate şi din cauza faptului că aveam o profesoară care sub nicio formă nu mă suporta. Orice aş fi făcut, nu mă înghiţea. O să ziceţi că fabulez acum, dar citesc. Îmi place să citesc. Tot ce-mi cade-n mână.

Când aţi prins chestia asta cu cititul?

Când am ajuns la echipa mare. Faptul că în cantonament nu aveam ce face.

Ce cărţi aţi citit?

Astea care sunt uşoare: de aventură, poliţiste. Cărţişoare. Eu nu-s de acord cu ăştia care zic „sunt fotbalist, n-am timp“. E timp berechet.

Ce materie v-a plăcut?

Matematica. Geometria.

Eraţi la liceu atunci?

Eram la echipa mare. Atunci citeam. Ulterior, Gabi Boldici stătea cu mine-n cameră. Eu citeam chiar până la 4.00 dimineaţa, înainte de joc. Citeam şi mâncam mere, iar ăla, Burtă (n.r. – Boldici), înnebunea! Apropo de şcoală, probabil că d-aia m-am şi apucat târziu de citit. Am intrat la Liceul „Nicolae Bălcescu“, la secţia sportivă, pe bune. Am dat examen de admitere şi am intrat al 13-lea. Jucam la echipa naţio-nală de juniori şi eram mai mult plecat. Nu puteam să merg la şcoală. Într-o zi, când a apărut poza mea în revista „Sport“, m-au anunţat să mă transfer că, dacă nu, voi fi exmatriculat.

De ce?

Liceul la care intrasem era liceu sportiv, dar de atletism şi baschet. Or, eu nu voiam să fac nici una, nici alta. De baschet nu se punea problema, iar atletism nu-mi plăcea. În ziua aia a apărut revista „Sport“, în care scria „Răducanu şi Şumulanschi, două decepţii, Balaci – mijlocaşul mult căutat“. M-am dus acasă şi i-am spus lui tata. Iar el mi-a zis: „Dacă vei face atletism, termini liceul, probabil că intri la facultate, devii profesor de sport. Nu-i rău. Dacă te faci fotbalist, da’ fotbalist, nu liga a doua, liga a treia, poţi să faci şi facultate, orice uşă la care baţi ţi se va deschide, vei avea şi bani, şi casă. Alege“. Am zis: „Bine. Aleg“. Şi m-am transferat la fără frecvenţă. Eram în clasa a noua. La fără frecvenţă, aveam de două ori pe an examen. Or, am avut un examen exact în ziua în care jucam la Bacău. La timpul ăla jucam la tineret. Nea Titi Deliu (n.r. – antrenor) zice: „Lasă, bă, nu-i niciun fel de problemă, mergi la Bacău şi o să vorbesc cu directorul să dai examenul după aia“. Cum aţi vorbit dumneavoastră, aşa a vorbit şi Deliu. Am fost exmatriculat. Şi de-abia când am ajuns la echipa mare, atunci m-am înscris, pentru că eram şi angajat, la Liceul Mecanică Auto, la seral. Oamenii, îngăduitori, nu-mi cereau să mă duc zilnic la şcoală. Mă duceam la şcoală. Şi am terminat liceul după cinci ani. C-aşa era la seral. ;

„Era vreo mare problemă să iei Bacalaureatul?“

Cu admiterea la facultate cum a fost?

N-am intrat decât în al treilea an la facultate. Ştiţi cum era. La timpul ăla te voiau şi Steaua, şi Dinamo. Şi ăstora de la club le era frică să mă ajute. Şi atunci au găsit ei o modalitate destul de interesantă. De multe ori stau să mă întreb de ce am iubit aşa de tare Craiova. Şi o iubesc. Mă băgau, mă dădeau momeală. Adică mă înscriau la ISE, Institutul de Ştiinţe Economice. Cei care trebuiau să intre la facultate erau handbalişti, handbaliste, voleibalişti, voleibaliste sau fotbalişti, îi duceau în altă parte. Eu, în partea astălaltă, că nu puteam fi ajutat, pentru că erau destui ochi aţintiţi asupra mea, ăilalţi intrau, şi tot aşa. După care am zis: „Domnule, e-n regulă. Plec“. În sfârşit, s-a găsit modalitatea să intru şi eu la facultate. La ISE. După care mi-am rupt piciorul, n-am mai putut să joc, m-au lăsat repetent. Am vrut să mă transfer la Bucureşti, când venisem la Dinamo. Mi-au dat foaia matricolă cu menţiunea „exmatriculat“, mă rog. S-a rezolvat, pentru că Dinamo era Dinamo, şi am continuat şcoala la ASE, în Bucureşti. Dar nu m-a interesat niciodată şcoala, pentru că ştiam din plecare că voi îmbrăţişa meseria de antrenor. Am zis, hai s-o fac, să nu zică lumea că a jucat o viaţă la o echipă studenţească şi n-a fost în stare să facă. Ştiţi cum era, te cataloga lumea direct „cretin“. „Prost“, puţin zis.

Cum a fost la examenul de Bac?

Păi, până acum vreo 10 ani, chiar mai puţin, era vreo mare problemă să iei Bacalaureatul?

Aţi copiat?

Sunt lucruri care mă deranjează. Dacă am spus că era o formalitate, trebuie neapărat să spun că am copiat? Dacă vreţi, o fac! Dar mi se pare aiurea… Ce vreţi să demonstraţi prin asta: „Aţi copiat?“.

Nimic.

E, nimic! Vedeţi dumneavoastră, sunt lucruri pe care le accepţi sau nu. Dacă m-a durut ceva în toată perioada asta, cât timp am fost fotbalist şi după, faptul că noi am fost catalogaţi prin prisma lui X, Y şi Z, nu vreau să dau nume, niciodată prin prisma unui Dinu sau Lucescu. Pentru că, fără supărare, aţi încercat permanent să scoateţi în evidenţă faptul că fotbaliştii sunt cretini. Proşti. Ceea ce nu e cazul. Aşa s-a pus problema. Dintotdeauna. Că fotbaliştii sunt nişte analfabeţi, nişte inculţi.

„Semnasem cu Milan în ’82. 200.000 $ pe an“

image

Când aţi conştientizat că sunteţi o vedetă? Vă recunoştea lumea la piaţă…

Apropo de piaţă. N-am mai fost în piaţă de când aveam 18 ani. Şi vă spun de ce. Mă însurasem. D-aia eram la piaţă. Nu mă duceam eu. M-a luat nevastă-mea cu ea în piaţă. Aveam 18 ani jumate. La un moment dat, am ajuns la ardei iute. „Cu cât dai ardeiul?“, o întreabă nevastă-mea pe femeia aia care vindea. Zice: „Mamă, patru la leu“. Adică 25 de bani. „Aaa, nu! Dacă-mi dai cinci…“ Se uită femeia: „Păi…, da…, da’ domnu’ Balaci… are o grăma’ de bani“. Mamăă, am simţit că intru în pământ! I-am zis: „Nevastă, cât timp vom fi împreună, nu mai calc cu tine în piaţă!“.

Cum v-aţi cunoscut soţia? Eraţi colegi?

De clasă. În clasa a noua. De atunci. Faceţi socoteala că am aproape 40 de ani de când sunt însurat.

A fost dragoste la prima vedere?

(Dezaprobator) Dragoste la prima vedere la 16 ani, ce dracu’!... S-a legat. Probabil că mi-a fost mie hărăzită, eu – ei. Ne-am luat, şi cu asta, basta!

Era mai bună la învăţătură decât dumneavoastră?

Era mai bună. Şi era şi bună atletă. Dar numai că, atunci când s-a măritat cu mine, avea 17 ani şi n-am mai lăsat-o. Trebuia să plece în cantonamente…

„Eu eram o vedetă la 11-12 ani“

Părinţii cum au reacţionat când au aflat?

O cunoşteau pe Dana, pe nevastă-mea. Dacă eram mai mult împreună, nu li s-a părut… Atâta, mama mi-a zis: „Eşti cam tânăr“. Iar tata m-a luat deoparte şi mi-a zis: „Uite care-i povestea. Tu, dacă te-nsori, te-nsori pentru o viaţă. Nu-mi vii mie peste o lună-două, un an, doi, cinci, că divorţezi. La noi în familie nu s-a-ntâmplat. O iei, să fii sănătos, rămâi cu ea pân’ la sfârşit!“.

V-a pus pe gânduri chestia asta?

Nicio secundă! Pentru că n-aveam eu de gând să fac ce zice tata sau… Nu ştiu cine dintre dumneavoastră m-a întrebat cum m-am obişnuit cu statutul de vedetă. Păi, ascultaţi. Nu ştiu să spun cum a fost, pentru că deja eu eram la 11-12 ani o vedetă. Toată lumea vorbea în oraş doar de mine şi de Cârţu. Lăsând la o parte echipa mare… Pentru că la timpul ăla lumea venea cu drag la fotbal.

Sunt jucători care se ratează atunci când încep să devină cunoscuţi.

Ascultaţi-mă… N-am putut niciodată să cred că sunt vedetă. De ce? La un moment dat, eram singurul jucător de la Craiova în echipa naţională. Dar jucam în echipă cu Oblemenco, cu Deselnicu, cu Ivan, printre alţii. Şi când plecam în cantonament: „Ia, bă, geanta!“. Când veneam din străinătate: „Ia, bă, geanta!“. Ei mă iubeau foarte tare. Vedeau în mine un jucător extraordinar. Dar nu-mi dădeau voie să-mi umflu nasul. Spre exemplu, nea Nicu Ivan, lui i-am luat locul în echipă, mi-a zis: „Fii atent, copile, tu ştii că mie-mi place să merg în restaurant“. Zic: „Da, nea Nicule“. „În momentul în care te-am întâlnit în vreun restaurant, te rup cu bătaia!“ Şi-atunci, ce mai căutam eu pe-acolo?!

„Nu mă mai interesează să fiu căpitan!“

Când n-aţi mai pus în paharele colegilor?

De pus în pahare, le puneam. De cărat geanta, le-o căram. Dar după un an eram campion al României. Deja eram nelipsit din primul 11. Dacă în primul an jucam cu acordul lor, în al doilea an aveau chiar nevoie de mine. Iar în al treilea an, când Oblemenco şi Deselnicu au plecat la Galaţi, la 19 ani, eu eram căpitanul Universităţii Craiova. Eu acea banderolă n-am pierdut-o, am renunţat la ea în ziua în care mi-am făcut nunta, care a coincis cu semifinala aia pierdută de Universitatea Craiova cu CSU Galaţi. Era Teaşcă la Craiova antrenor. Şi am pierdut semifinala la Ploieşti, dar eu îmi programasem nunta cu un an înainte! Teaşcă m-a acuzat. Dar, pe partea cealaltă, n-a vrut niciodată să spună că exista posibilitatea ca semifinala să fie amânată cu o zi. A doua zi, la şedinţă, a încercat să arunce pe mine vina. M-am sictirit şi i-am zis: „De azi înainte nu mă mai interesează să fiu căpitanul echipei Universitatea Craiova! Ia-ţi banderola!“. Mă rog, nu eram eu prea dus la biserică, ştiu să vorbesc şi urât. Şi din ziua aia n-am mai fost căpitan la Craiova. De fapt, realizasem deja că sunt cel mai important jucător din echipă.

Statutul ăsta de vedetă v-a ajutat şi în viaţa de zi cu zi? Aţi primit casă, maşină...

Casă... Datorită faptului că eram cine eram, mi-am luat casă. Nevasta se ocupa să o aranjeze. Dar să nu credeţi că am primit cine ştie ce. Cea mai a dracu’ casă a fost un apartament cu trei camere. Şi ce mai beneficiam... Câte o aprobare de maşină. Ne ajuta să intrăm la facultate... În ceea ce priveşte banii, n-am avut niciodată relaţii bune cu conducerea. Excepţia era Corneliu Stroe (n.r. – preşedintele clubului Universitatea). Că nu era numai Stroe acolo. Erau o grămadă. Profesori universitari, ingineri... Dar cu Stroe am avut o relaţie deosebită. Îmi dădea o grămadă de bani.

Steaua şi Dinamo n-au încercat să vă ia?

Ba da, dar n-am fost tentat niciodată, pentru că o duceam foarte bine la Craiova. Vă spuneam odată că Universitatea Craiova vindea meciuri. N-am spus-o niciodată în ideea de a arăta că noi eram, vezi Doamne, nişte haimanale. Am spus-o în ideea de a demonstra că aia a fost cea mai mare echipă. Pentru că arătaţi-mi altă echipă care vindea meciuri şi câştiga campionate! Nu din astea care cumpără meciuri să câştige campionate! Noi eram obligaţi. De ce? Pentru că dacă o echipă, hai, ca să nu dau nume, ştiţi o grămadă de ele, juca pe 5.000 de lei, noi jucam pe 640 de lei. Pentru că erau 800 de lei primă şi îţi lua 20% din ei. 640 de lei.

„La Leeds am stat într-un hotel de curve“

Povesteaţi că şi în cupele europene aveaţi condiţii grele, că uneori, în deplasări, mâncau doar titularii...

Da, la Copenhaga, când am jucat cu Bold Klub (n.r. – 0-1 şi 2-0 în 1981, în turul doi din Cupa Campionilor). Ăilalţi, rezervele, aduseseră de-acasă, săracii, ţin minte că stăteam într-un hotel din ăsta de curve, ca şi la Leeds, de altfel (n.r. – 2-0 şi 2-0 pentru Craiova în 1979, turul doi din Cupa UEFA), că era ieftin. Pe unii îi băgase la mansardă. Şi scoseseră şi ei ce aduseseră de-acasă, salam de Sibiu... Mâncasem la ei şi stăteam de vorbă. Şi, la un moment dat, Ţicleanu: „Băi, uite, băi – erau pescăruşii care ciuguleau – fuga!“. Fugeau de rupeau pământul să alunge pescăruşii, să nu le mănânce mâncarea. Ei, nu se întâmpla întotdeauna, dar e de ajuns să vă spun că Universitatea n-a avut niciodată un teren de antrenament. Jucasem cu Internazionale Milano, ratasem calificarea. Şi aveam un autocar din ăsta, dacă ţineţi minte cum arătau alea care circulau prin oraş, autobuz cu volan din ăla mare. Şi la volan eram eu. Maşina nu puteam s-o întoarcem în altă parte decât pe terenul de zgură lângă stadion, că se vira greu. Şi trăgeam de volan, dă-i, dă-i, dă-i! Când am trecut prin faţa italienilor, când ne-au văzut ăia, Altobelli şi ceilalţi, şi-au făcut cruce, nu le venea să creadă, cred că în momentele alea şi-au spus: „Ia uite, bă, cine voia să ne elimine pe noi!“.

Pentru calificarea în semifinalele Cupei UEFA, în 1983, ce primă aţi avut?

Dacă nu mă-nşel, 40.000 de lei. Bani negri. N-aveau cum să fie oficial. Banii ăştia alerga Stroe şi-i făcea. Era interesant să ştiţi cum îi făcea, de unde îi făcea. Din vânzare de bilete, Dumnezeu ştie din ce. 

Vă mai amintiţi ce aţi făcut cu banii?

E mult de-atunci… Probabil îi duceam la CEC. Pe timpul ăla nu prea aveai ce să faci cu banii. Maşini străine n-aveai voie. Maşini aveam. Bucuria noastră era dacă puteam să ne schimbăm maşina în fiecare an.

Dacii sau şi altceva?

Eu nu-mi aduc aminte de o altă maşină. Ştiu de la Cami (n.r. – Rodion Cămătaru) că-şi cumpărase Mazda, la o licitaţie. Dar pe mine nu m-a preocupat să alerg, să văd dacă există maşini la licitaţii.

Ştefan Andrei şi Adrian Păunescu se spune că au protejat şi ajutat Craiova.

N-am spus niciodată că n-or fi ajutat. Posibil. Dar eu n-am simţit-o. Păunescu a fost cel care ni l-a adus pe Teaşcă. Cu care echipa nu s-a înţeles sub nicio formă. De partea cealaltă, da, Ştefan Andrei ne-a mai ajutat. Mai o aprobare pentru maşină, mai... Dar nu era un om determinant, cum era Valentin Ceauşescu pentru Steaua. Mi-am rupt piciorul la Baia Mare. Dacă i se întâmpla unui jucător de la Steaua, credeţi că acela putea pleca în străinătate să se opereze? La noi, Ştefan Andrei era ministru de Externe. De ce n-a putut-o face? Omul mi-a aranjat să mă operez la Köln. Dar ca să ajungi acolo îţi trebuie paşaport. De ce n-am putut să primesc acel paşaport.

„AM FOST LA TRAGERE ŞI BOLDICI A PIERDUT ARMA“

La ce armă aţi făcut armata?

Nu ştiu. Eram la UM 01047, n-am fost decât de trei ori pe-acolo, o dată când m-au încorporat, o dată la tragere şi o dată când trebuia să vină ministrul Olteanu şi am simţit nevoia să fiu acolo, să-i mulţumesc, pentru că el a dat ordinul ca sportivii de înaltă performanţă să facă armata pe plan local.
 

Sunteţi gradat?

Nuu, soldat! Mi-aduc aminte că am fost la o tragere şi Gabi Boldici a pierdut arma! În loc să pună pe foc cu foc, a pus pe foc automat, a apăsat pe trăgaci şi a început să tragă. S-a speriat, a aruncat arma şi a fugit! Noi nu mergeam cu unitatea în pas de defilare, luam maşina. Locotenent major era Neagoe, care ulterior a devenit general. Şi el era înnebunit după Craiova. Ne-am întors, aşadar, tot cu maşina şi au venit oamenii să predăm echipamentul. „Tu, Boldici, arma?“ „Păi...“ Mă rog, i-au adus-o ceilalţi, dar...
 

După ce v-aţi accidentat, Lucescu v-a luat la Dinamo...

Ei, chestia asta cu Dinamo e un pic cu dus şi-ntors. Nu ştiu câtă nevoie avea Dinamo de mine. Ştiu un lucru, în schimb. Că, prin aducerea mea la Dinamo, echipa nu mai era huiduită în ţară. Cred că asta l-a determinat pe Lucescu să mă aducă. În schimb, de Cămătaru avea nevoie. De partea cealaltă, din câte ştiu eu, Cămătaru ar fi refuzat să vină la Dinamo, dacă nu vin şi eu. Ce m-a făcut pe mine să vin la Dinamo: eram ferm convins că mă vor trimite în străinătate, să mă operez. N-a fost cazul. Asta nu înseamnă că nu voi rămâne recunoscător toată viaţa pentru tot ce a făcut pentru mine Dinamo, când eu nu mai reprezentam mare lucru în fotbalul românesc. Tot ce au făcut oamenii ăştia pentru mine a fost incredibil. Dovadă că şi acum mai am casă de la Dinamo! M-a ajutat să termin şcoala. Mă întreb acum de ce iubesc eu Craiova. Că, practic, Craiova nu mi-a oferit nimic, decât posibilitatea de a mă afirma.
 

Accidentarea: 21 februarie 1984, Baia Mare...

Accidentările, nu accidentarea. La Baia Mare s-a pus capăt. A fost o succesiune de accidentări. La Baia Mare a sărit ăla cu amândouă picioarele pe mine. Ei, şi din momentul ăla a început calvarul. M-am operat şi a doua oară şi...
 

Aţi primit, în perioada de glorie, vreo ofertă de transfer în străinătate?

Am şi semnat! Am semnat cu AC Milan!
 

Când?

În 30 decembrie 1982. După meciul nostru de la Florenţa (n.r. – 0-0 cu Italia în preliminariile pentru Euro 1984). Au venit la Craiova. Am semnat contractul. Trebuia să mă prezint pe 13 ianuarie la Milano.
 

Aţi negociat dumneavoastră?

Eu. N-aveam impresar. Cum nu am nici acum.
 

Cât vă oferiseră?

200.000 de dolari pe an. Gândeşte-te că Mercedesul era 17-20.000.
 

Şi ce s-a întâmplat de n-aţi mai ajuns acolo?

Generalul Stan, care pe vremea aceea era preşedintele Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, ne-a anunţat într-o zi că, dacă avem oferte din străinătate, să semnăm pentru că el are acceptul lui Ceauşescu să ne lase să plecăm. Ce s-a întâmplat între timp, nu mai ştiu. De ce n-am plecat...
 

Alte oferte aţi primit?

S-a tras de mine de zeci de ori să rămân în străinătate! N-am făcut-o... După ce am jucat la Florenţa au venit o grămadă de impresari, de cluburi după noi, că aşa s-a legat şi cu Milanul. Şi a venit Lucescu: „Uite, aşa, aşa...“. Şi am plecat atunci, noaptea, cu doi reprezentanţi ai celor de la Milan şi cu Ermano Zacchini, care la timpul acela era căsătorit cu o româncă, făcea şi pe impresarul... La 4 noaptea am ajuns înapoi la hotel şi mi-au făcut cadou oamenii o geantă Gucci din asta cu care mergi la şcoală, că ştiau că sunt student. Şi patru şampoane din esenţe de trandafiri. Oamenii credeau că noi câştigăm aceiaşi bani ca şi ei. Iar eu n-am plecat pentru că aveam nevastă, copil, eram singur la părinţi... Gândiţi-vă că, dacă aş fi rămas, în cel mult o săptămână nevastă-mea era obligată să divorţeze, părinţii – daţi afară din serviciu... E adevărat că nu conduceam Mercedes şi n-aveam palat în România, dar aveam tot ce-mi trebuia: aveam bani, eram respectat, iubit, mă ştia toată lumea, aveam prieteni, familie. De ce-aş fi făcut-o? Doar de dragul de a juca împotriva Realului?
 

„Oriunde m-aş fi dus, tot la 26 de ani mă paradeam“
 

Dar v-aţi gândit că, dacă aţi fi apucat drumul acesta, poate că nu vorbeam acum de Balaci accidentat la Baia Mare, ci de cel mai bun fotbalist român din istorie, poate chiar câştigător al Cupei Campionilor...

Eu, când merg pe stradă şi mă salută lumea, mi se umple inima de drag. Plutesc. Crezi că aş fi reacţionat altfel dacă eram cel mai bun din lume? Eram la fel. Ştiţi, poate, de ce nu m-am reîntors în fotbal ca înainte? Pentru că nu mai exista motivaţie. Fusesem cel mai bun fotbalist al României. Câştigasem campionatul, Cupa, jucasem în naţională. Dacă mai jucam cinci ani la acelaşi nivel, credeţi că se schimba ceva? Ar fi fost la fel. Primul interviu l-am dat în septembrie 1973, eram la al doilea meci în Divizia A. Printre altele, m-a întrebat ce vreau să fac în fotbal. Şi am spus că în şase luni vreau să joc în echipa naţională. Aşa am făcut. Şi tot în interviul acela am spus că, la 26 de ani, când voi fi în plină glorie, mă voi lăsa. Ca să-mi ducă lumea dorul. Am greşit cu şase luni. M-am accidentat la 26 de ani şi jumătate. Ţi se pare destin?

Poate că da.

Vezi? Oriunde m-aş fi dus în lumea asta mare, tot la 26 de ani şi jumătate mă paradeam.

Vă mai vedeţi cu prietenii din copilărie?

Da, sigur, mergeam la Roşca, la Marian, vă spuneam că putea ajunge mai mare decât mine, dacă se ţinea de fotbal. Veneau şi fraţii Boldici, Cristian şi Gabi, jucam rummy, ne uitam la televizor, mâncam. Toţi prietenii din copilărie îmi sunt apropiaţi şi acum, mai puţin Piţurcă. Era o plăcere să povestim, apoi seara mă duceam acasă.

De ce mai puţin Piţurcă?

Pentru că, aşa cum vedeţi, el nu vrea să fie prieten cu nimeni.

V-aţi certat cu el?

Nu, am avut o discuţie cu el acum un an sau doi. Ne-am întâlnit o dată, în lift, şi m-a luat: „Bă, de ce te iei de mine?“. Că i-aş fi luat apărarea lui Adrian Mititelu. Eu nu i-am luat apărarea lui Mititelu, fiindcă n-am fost niciodată prieteni, dar am luat apărarea Craiovei. Aaa, că te-am atins şi pe tine, Piţurcă, e altă poveste. Acum, iertat să-mi fie, dar Craiova în momentul ăla s-a distrus (n.r. – actualul selecţioner a fost antrenorul Craiovei în turul sezonului 2010-2011).


REFUZUL DE A FACE BLAT CU RAPIDUL

Există un episod interesant şi puţin cunoscut despre un meci fierbinte pentru promovarea în Divizia A, când eraţi antrenor la Drobeta Turnu Severin. Urma să jucaţi acasă cu Rapidul. Era sezonul 1989-1990.

Balaci: Toată noaptea am primit telefoane, x, y, z, generali, preşedinţi de club, antrenori, să dăm jocul Rapidului.

În noaptea dinaintea meciului.

Da. Şi la toţi le-am promis că da, fără niciun fel de excepţie.

Dar generalii în ce calitate vă sunau?
Eu eram încă angajat la Dinamo Bucureşti.

Da, dar despre Rapid există mitul că era echipa muncitorilor, persecutată de Securitate.

La timpul ăla, aduceţi-vă aminte că era Anghel preşedintele clubului Rapid Bucureşti. Şi dacă nu mă înşel, era maior la timpul ăla. Mulţescu era antrenor. Avea cumva legătură cu Dinamo, sau nu, Rapidul? Am primit telefoane. Nu vreau să dau nume pentru că majoritatea încă trăiesc. Atunci le-am promis tuturor că da, le dau meciul. N-au contat telefoanele. În prima repriză s-a terminat 1-1, după ce am avut noi 1-0. Au ratat Gugu, Păuna, Mănescu şi Tiţa. Măcar o dată fiecare, singur cu portarul, şi ei ne dau un gol la un contraatac, erau patru inşi ai mei şi dă gol Damaschin, ăla micu’, cu capul. În repriza a doua, jocul s-a derulat în maniera primei reprize. În minutul 80 am intrat pe teren, a fost un fault la mine, am bătut bătut lovitura liberă, i-am pus-o unuia pe cap, gol, după care mi-am cerut schimbarea, am băgat pe altul în locul meu. Am jucat trei minute, cinci minute, nu mai ştiu exact, şi am băgat pe altul în locul meu să alerge, pentru că eu nu alergam, şi să tragă de rezultat. Am bătut. Nu mă aşteptam că ar putea să se întâmple ceva. Cel de Sus mă îndeamnă să iau caseta meciului. Şi am luat caseta, o am şi acum, ca să mă fălesc că am avut la meciul ăla 27.000 de bilete vândute.

A venit tot oraşul.

Şi cred că, printre spectatori, au fost 5.000 - 6.000 fără bilete. Ajung la Bucureşti, nici nu intru în casă şi îmi spune nevastă-mea: „Ştii că au fost pe-aici ăştia de la Primărie?“.

Asta era a doua zi.

Nu, duminică. Noi am jucat la ora 11.00, iar eu, pe la ora la 17.00 am ajuns acasă, la Bucureşti. Zic: şi? Ăia, îmi povesteşte nevastă-mea, doreau să vadă în ce condiţii am făcut contractul pentru casă, că aparţine Primăriei.

În 1989, primar era Barbu Petrescu.

Balaci: Care era cu Rapidul. Nevasta îmi zice: “Mâine eşti aşteptat la Primărie. M-am dus la Primărie, era nea Pitu Vârtosu’, dacă aţi auzit de el, oltean, din Bârca, de la Adrian Păunescu. Zic, da, nea’ Pitule. “Păi, bă, ce ai făcut, le-ai promis ăstora că le dai meciul. Păi ce să fac, domnule, dacă Rapidul...” Când mi-a zis nevastă-mea, am băgat repede caseta şi toată seara am stat şi am urmărit cum nu am urmărit în viaţa mea un alt meci, să văd cei care au jucat, cei care au greşit, pentru că, la un moment dat, pe bancă fiind, aveam impresia că ei greşeau intenţionat. Cine erau cei care greşiseră? Tocmai copiii mei, adică Gugu, Mănescu, Păuna, pe care eu îi adusesem, Vali Tiţa, pe care eu îl reinventasem, dovadă că şi acum, când mă sună, îmi spune sărut’mâna.

Gugu a fost inima echipei Pandurii Târgu-Jiu, în anii ’80.

El este de lângă Craiova. Pe Gugu l-am crescut de când era un copil, iar dacă Gugu juca astăzi, era titular la echipa naţională. Mă cheamă cei de la Primărie, eram cu caseta după mine. I-am spus: mă, nea’ Pitule, uite care e povestea - sunt antrenor de fotbal, lumea de-acolo, ştii, vrea să promoveze. Eu nu puteam să iau echipa şi să spun să dea meciul Rapidului, pentru că, în momentul ăsta, eram dat afară. Ia nea’ Pitu casetă, se duce şi i-o arată lui Petrescu şi mă sună acasă pe la orele 3-4. Mă duc acolo şi îmi spune: „Păi, dă-i, mă în p…a mă-sii, că şapte inşi de la tine nu au jucat nimic, iar Rapidul - penibil“. Şi aşa a şi fost, Rapidul a fost penibil, penibil. Şi nu m-a mai bătut la cap, m-a lăsat să stau bine mersi în casă.

REVOLŢIA L-A PRINS ÎN OLTCITUL NEVESTEI
 

Unde eraţi la Revoluţie?

Mă aflam în vacanţă la Craiova, unde urma să petrec Sărbătorile. Eram antrenor-jucător în Divizia B, la Drobeta Turnu Severin. N-am realizat ce se întâmplă. Ca toată lumea, mă pregăteam de Crăciun. Când poţi să iei ceva fără bani, nu refuzi, nu? Am plecat deci la Severin, doar cunoşteam foarte bine lumea de-acolo, să iau şi carne, şi brânză, şi ouă, şi cârnaţi. Eram cu maşina nevestei, un Oltcit, pentru că avea portbagajul mai mare. N-am fost singur, m-am dus împreună cu un prieten. Am strâns toate cele necesare, se făcuse seară şi am dat o fugă până la Herculane, unde am rămas peste noapte, iar a doua zi am plecat spre Severin, pentru că trebuia să mai iau peştele. Vinul îl luasem deja. Nu ştiam nimic despre cele întâmplate deja la Timişoara. Când să trecem podul la ieşirea din Herculane, lume cât cuprinde, 1.000 – 2.000 de oameni. La un moment dat, vine cineva cu o lumânare, îmi face semn să deschid geamul, mi-o întinde şi îmi spune: “Pentru morţii de la Timişoara”. Am luat-o şi n-am zis nimic, dar m-am întrebat: ce vrea să spună ăsta? Am plecat mai departe spre Severin. Ajung acolo şi mă duc la primărie şi îl caut pe unul, Zimţea, era responsabil cu probleme economice. Le văd pe femeile alea care alergau pe-acolo. “Au fugit cu toţii”, îmi spune una dintre ele. Ce tot spune femeia asta, e tâmpită? Ca să vedeţi cât de blocat eram, nu ştiam nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu. Mă duc în centru şi mă-ntâlnesc cu secundul meu de la echipă. Paul începe să-mi povestească: “Uite, aşa-aşa, la Timişoara”. Pe partea cealaltă a străzii, unul, cu o Dacie oprită, cu geamul lăsat, stătea aşa, cu urechea spre noi. Ce p... mă-sii mai vrea şi ăsta, m-am întrebat eu. O fi vreun securist care ascultă lumea, în timp ce Paul îmi povestea din toţi plămânii ce se întâmplase la Timişoara. Tipul îmi face semn să vin la el, avea radioul pornit, şi aud doar atât: “Dictatorul a fugit!”. Îi spun lui Paul, gata, dă-l dracu’ de peşte, pa, la revedere, am plecat!

Maşinile cu număr de Bulgaria şi de Rusia

La ce v-aţi gândit în acele momente?

Sincer? Am presupus că se întâmplă ce-a fost şi la Braşov, în 1987. Pe drum spre Craiova, pe la Gura Văii, îmi face semn unul pe care-l cunoşteam ca securist. “Băi, Ilie, ia spune-mi, de unde vii?” De la Herculane, zic. “Ai văzut, pe drum, maşini cu număr de Bulgaria sau de Rusia? Sau de Ungaria?”. Am văzut, îi răspund. “Multe?” Foarte multe, da, îi spun. De ce le-am remarcat? Ştiam că pe timpul ăla veneau şi făceau bişniţă. Dar veneau cel mult doi într-o maşină, că aveau marfă. Acum, asta m-a frapat: erau patru-cinci într-o maşină. Şi maşină după maşină, maşină după maşină. “E clar”, zice securistul, “încearcă să dea o lovitură de stat”. Noroc-noroc, plec spre Craiova. Când ajung la Filiaşi, toţi ăia de la “Transformatoare” erau afară, faruri aprinse, urale, semnul victoriei. Tot nu realizam ce se întâmplă. Ajung la Craiova, n-aveam casă atunci în oraş, mergeam la socri sau la ai bătrâni. Socrii stăteau în centru, aveau apartament cu patru camere. În centru, la primărie, sus, Tudor Gheorghe cânta şi să fi fost, cred, 15.000-20.000 de oameni. Cântau şi oamenii. La Oltict, dacă vă amintiţi, era un capac la portbagaj, ca să nu se vadă ce e înăuntru. Eu nu aveam capacul ăla, se vedeau carnea, cârnaţii, ori atunci era foame în oraş atunci. Am plecat repede, am fost nevoit să ocolesc cu maşina, am luat-o pe “Interzis” şi m-am dus la soacră-mea, la apartament, în spatele Prefecturii, unde sunt fântânile arteziene. Direct în casă, am lăsat alimentele şi m-am uitat la televizor cu gura căscată. Cam asta a fost cu Revoluţia.

image

ÎN ZIUA MECIULUI CU ITALIA AM FUMAT CEL PUŢIN UN PACHET DE ŢIGĂRI“

După ’90, aţi antrenat în multe ţări arabe, atât în Maghreb, cât şi în Orientul Mijlociu. Cum aţi ajuns să intraţi în circuitul acela?

Să ştii că nu este mare diferenţă între noi şi ei. Nici ca mentalitate: aţi uitat că pe la noi au trecut turcii? Cred că sunt 300.000 de arabi în Bucureşti. Plecasem de la Severin şi am mers la federaţie. Nea Cornel Drăguşin mi-a spus: „Măi, băiatule, ştii limba engleză?“. Singura limbă pe care o vorbeam, un pic îndoielnic, era italiana. „Pune mâna şi învaţă engleza, cred că îţi găsesc o echipă în Ghana“, mi-a promis el. N-am zis nimic. Mi-am angajat o profesoară şi învăţam engleza. Într-o zi eram la federaţie, îl căutam pe nea Cornel şi m-am întâlnit cu doamna Rodica Şiclovan (n.r. – funcţionar în departamentul Relaţii Internaţionale al FRF), care mă întreabă: „Ce faci?“. Stau. „Este vicepreşedintele de la Club Africain Tunis, tocmai s-a întâlnit cu Angelo Nicolescu şi i-a propus să-l pună director tehnic al clubului. Te interesează?“. Mă interesează. Şi am plecat fără să ştiu o boabă franceză, mint, ştiam „bonjour“, „oui“ şi „merci“. Şansa vieţii. Ştii cum e. Mi-au promis aici că îmi dau 2.000 de dolari şi acolo mi-au dat 1.500. Eu sunt un tip mândru. Eram la masă cu vicepreşedintele, abia ajunseserăm, ne cazaserăm, eu şi nea Angelo, la un hotel, eram la o cafea, şi omul dă să plece la un moment dat, scoate din buzunar 10 dinari, asta însemnând 10 dolari, şi îi dă lui nea Angelo. El îi ia şi întreabă ce-i cu banii ăştia. Omul zice că sunt pentru cafea, pentru o ciocolată. I-am zis să ia banii, fiindcă am fost jucător profesionist în România şi că am bani. Adevărul este că aveam bani, 300 de mărci, pe care îi luasem de la Victor Becali în fuga aia, urmând să-i dea nevastă-mea, lucru care s-a şi întâmplat, a doua zi i-a dat banii. După episodul cu cafeaua, în seara aia, i-am zis lui nea Angelo: „Eu plec!“. M-am trezit dimineaţa, cu ei aveam întâlnire după-amiază, am căutat şi am găsit Taromul. Mă costa biletul 300 de dolari şi eu n-aveam decât 300 de mărci. Şi am fost obligat să rămân. Nu m-a deranjat faptul că salariul se micşorase subit, de la 2.000 la 1.500, pentru că ideea mea era să muncesc acolo, să fac ceva, să mă fac cunoscut. Dar modul cum ne-a tratat, ca pe servitori, m-a revoltat. Ne-am apucat de muncă, ne-am mutat la un alt hotel. Când plecasem de acasă, îmi luasem un ghid de conversaţie în limba franceză.
 

„Nu mai am nevoie de Angelo Niculescu. afară!“

Aveaţi translator la echipă?

Nea Angelo vorbea franceza destul de bine. Şi eu deja vorbeam engleză, cât să mă descurc. Şansa mea? Suporterii. Vine unul şi-mi spune: „Monsieur, vedeţi că aveţi un jucător pe care ăştia l-au suspendat, este căpitanul echipei. L-au suspendat pentru că era în conflict cu conducerea şi este cel mai bun jucător din Tunisia“. Când am ajuns la antrenament, i-am zis preşedintelui: „Îl vreau pe Lotfi Rouissi, să mi-l aduceţi înapoi, să-l văd şi eu!“. Ăla s-a numit şansa mea, pentru că vorbea engleza, franceza, italiana. Terminase Facultatea de Drept. Şi atunci nu mai aveam neapărat nevoie de nea Angelo, să-mi traducă. Vorbeam cu ăsta şi el traducea, transmitea mai departe. Plus că aveam cam 35 de ani, puteam să alerg, mă băgam cu ei la joc. Permanent, între antrenamente sau seara, eram cu acel ghid de conversaţie. Deja, într-o lună înţelegeam tot-tot ce se vorbea în jurul meu. Îmi trebuia doar un declic ca să vorbesc. Şi, la un moment dat, ne-a chemat preşedintele, după perioada de pregătire. Eu bănuiam că era ceva în neregulă cu Angelo Niculescu, că eu intram pe teren, el stătea la umbră. Şi mai venea pe teren cu un caiet deschis, cu paginile albe şi mă întreba: „Da’ ce mai faci? Da’ ce cutare?“. Continua, după care se retrăgea şi iar mai intra, după cinci minute. Nu puteam să realizez cât de periculos e moşu’. Aşa s-a întâmplat şi cu Dobrin, la Mondialul din Mexic. Mă rog, ne întreabă preşedintele cutare şi moşu’ vorbeşte franceză, dar fără să ştie că eu înţeleg perfect. „Nu, că la echipă eu fac tot, eu fac programul! Balaci doar execută, nu ai văzut că eu intru în teren?“ M-am enervat. A venit declicul, am început să vorbesc şi îl întreb pe preşedinte: „Cine e antrenor aici?“. „Păi, dumneata!“ „Cine e responsabil?“ „Păi, dumneata“ „Dacă se pierde, cine va fi dat afară?“ „Dumneata!“ „Din momentul ăsta, eu nu mai am nevoie de Angelo Niculescu! Afară!“ După aia am aflat că el fusese angajat ca director tehnic al centrului de juniori, să reorganizeze tot. Din momentul ăla am început eu să lucrez fără el. Aveam nevoie de o extremă dreapta şi l-am găsit pe Adel Sellimi, cel care a jucat ulterior la Freiburg. L-am luat pe Adel când avea 16 ani şi jumătate şi l-am făcut titular la primă echipă. Şi am câştigat, în anul ăla, campionatul şi Cupa Campionilor Africii, fără Angelo. Că el s-a umflat acolo în pene, că el a făcut, el a dres. Nu a avut nicio treabă cu ei.

Mă lăsară să merg pe jos“

Aţi luat Cupa Tunisiei, campionatul şi Cupa Campionilor Africii.

Da. Trei trofee. După care am plecat în Maroc. „Când eu am venit, mi s-a spus că este un club mare, Club Africain. Probabil, de-a lungul timpului, dar în ultimii 11 ani nu aţi câştigat un campionat, în ultimii 17 ani nu aţi câştigat o Cupă. Le-am câştigat eu“, le-am spus tunisienilor. Şi adaug: „Uitaţi care e povestea! Toţi banii din lume dacă mi-i daţi, nu mai rămân. Vă salut, la revedere!“. N-am uitat episodul care m-a indignat, cu cei 10 dinari pentru cafea.

Dumneavoastră vorbiserăţi deja cu cei din Maroc.

Vorbisem, da, cu ambasadorul Marocului, era înnebunit după fotbal, şi am plecat acolo. Iniţial, m-am dus la Fes, unde am găsit a doua cea mai bătrână echipă pe care am antrenat-o. Cea mai bătrână am găsit-o pe recent în Arabia Saudită, o echipă nou-promovată, unde cel mai tânăr avea 32 de ani şi cel mai bătrân – 42. Aşadar, la Fes am găsit o echipă bătrână, cu probleme. Uşor-uşor, am schimbat dintre ei, am adus o grămadă de tineri. S-a întrerupt campionatul pe 20 decembrie şi urma să revin pe 8 ianuarie. Când am plecat, am lăsat echipa pe locul 3, la cinci puncte de lider şi la un punct de locul doi. Stătusem deci la Fes din august până în decembrie. Eu adusesem trei jucători, trei puşti, îi văzusem în liga a II-a, că mă duceam să văd. Îi las acolo, cu promisiunea că, atunci când mă întorc, sunt legitimaţi. Mă întorc pe 8 ianuarie şi la primul meci s-a întâmplat o chestie care m-a făcut să plec. Prima, îi dăduseră afară pe copiii ăia. A doua chestie: eu ştiam că am două haimanale în echipă, fundaşul central, Rouadi, şi portarul, ambii erau deja depăşiţi, trecuţi. Şi hai să plecăm de la hotel la stadion! Plecară fiecare, se cuplară şi hai la maşini! Rouadi, portarul şi preşedintele! Şi ce se întâmplă? Îi luară, plecară şi pe mine mă lăsară. Am plecat pe jos. Ajung la stadion, intru direct la magaziner, să văd echipamentul pe care îl pregătise. Şi îl văd pe magaziner cu un teanc de bani. Zic: „Uite, te vaiţi că n-ai bani!“. Zice: „Nu, că-s banii lui Rouadi!“. Rouadi ăsta nu a avut niciodată mai mult de cinci dirhami în buzunar. De câte ori ne duceam cu echipa undeva, nu avea bani nici să-şi plătească o cafea. Cred că avea peste 100.000 de dirhami, echivalentul a 10.000 de parai. 1-0 pentru noi, mingea la portar, i-o dă lui Rouadi. Rouadi calcă pe minge, o ia atacantul advers, o bagă în poartă. Se termină 1-1. Puteam ajunge pe locul doi, la două puncte de prima clasată. Am înnebunit, amintindu-mi şi cum m-au abandonat la hotel. Am vorbit atunci cu contabilul, cel cu problemele financiare din conducerea clubului, şi i-am zis : „Am o rugăminte, dacă poţi să-i convoci“. Erau cinci acţionari. Le-am zis: „Vreau să vă anunţ că nu mai rămân, plec“. Cu Bouchta am rămas prieten, mi-a zis tot ce s-a întâmplat. El îi ştia pe ăia doi că-s haimanale. Am mers şi le-am zis: „Uite, aşa, aşa!“. Oamenii nu ştiau. Şi atunci, ăsta, financiarul, mi-a zis: „Coach, ai dreptate! Din punctul meu de vedere, dacă vrei să pleci, acuma poţi să pleci şi te plătesc până la sfârşit“. Mi-au plătit oamenii tot ce aveam de încasat până la finalul contractului. Şi am plecat cu autocarul la Casablanca, să iau avionul spre casă. Eram cu nevastă-mea după mine. La Casablanca, într-o seară mă pomenesc cu un tip la masă.

Cine era?

Laski. Mohammed. Şi zice: „Sunt preşedintele clubului Olympique de Casablanca“. Am stat vreo trei zile la Casablanca, până ne-am găsit bilet. Şi am luat Zürich-Bucureşti. La care ăla zice: „Uite, vrei să fii antrenor la noi?“. Şi zic: „Stai, domnule, las echipa cu care mă băteam la titlu şi vin şi iau echipa ta, pe locul 12?“. Un meci câştigat, 11 nule, două pierdute, ăsta era bilanţul lor. Şi zic: „Pe deasupra, tu ai antrenor“. „Nu, că vrem să-l dăm afară…“ Era un belgian. I-am spus aşa: „Plec în România. În momentul în care-l daţi afară, îmi daţi un telefon. Dar ce-mi oferi?“. La Fes avusesem 3.000 de dolari pe lună şi îmi dăduseră 10.000 la instalare. Şi el mi-a zis că îmi dă 4.500 şi 10.000 la instalare. M-a sunat la o săptămână: „Hai, eşti pregătit să vii? Că l-am dat afară!“. Când m-am dus acolo, vai de mama mea! O echipă, şi asta bătrână, cu jucători de pe la Rabat, care făceau naveta. I-am cerut să-i aducă pe cei trei copii pe care îi avusesem la Maghreb de Fes. Şi i-a luat. Trei copii de 18 ani. M-am dus la centrul de copii şi juniori şi am mai găsit unul: pe Rossi, care ulterior a jucat în Franţa, şi la Nantes, şi la Nisa. L-am luat şi pe ăla. A început echipa să meargă, mă calificai în finala Cupei Marocului, câştigai Cupa, la penalty-uri, cu Raja Casablanca. Şi terminai campionatul pe locul doi, nu pierdui niciun meci, până în ultima etapă, când am avut penalty la 0-0, l-am ratat şi am pierdut, în cele din urmă, partida. Dar oricum, să iei echipa de pe locul 12 şi să o duci pe locul doi… În anul următor am pierdut un singur meci şi am câştigat campionatul, Cupa şi de două ori Cupa Campionilor Ţărilor Arabe, pentru că nu se jucase cu un an înainte, fusese război în Kuweit. Am avut ofertă de prelungire a contractului, dar m-au sunat din zona Golfului. Aveam deja un nume.

„Regele mi-a făcut cadou maşina sa“
 

Cum v-aţi adaptat la viaţa de acolo, la căldură, la mâncare?

În Tunisia nu este cald, este exact ca şi aici. În partea cealaltă, în Golf, este un pic mai dificil, este foarte cald peste zi. Dar toate antrenamentele le făceam în nocturnă. Apoi, nimeni nu merge pe jos, pe stradă. Toată lumea, numai cu maşina. În plus, oriunde intri, oricât de mică ar fi dugheana, are aer condiţionat. Apoi, cu mâncarea. Găseşti porc peste tot. Scrie în galantarul ăla, unde vezi carnea: „Pork“.

Cu jucătorii, în timpul Ramadanului, cum făceaţi?

Ei au cinci rugăciuni. Îţi programai în aşa fel antrenamentul încât să fie între a patra şi a cincea rugăciune, pentru că ultima putea fi împinsă mai târziu.

Ţin jucătorii post sau...

În unele ţări, da, în altele, nu. Spre exemplu în Kuweit aveam doi-trei inşi care ţineau, restul nu. În Maroc, nu aveau niciun fel de treabă. În schimb, când eram în Arabia Saudită, am jucat Cupa Campionilor la ora 14.00, la miezul zilei. Pentru că ştiau că nu avem voie nici să mâncăm, nici să bem apă, nici nimic.

Mai aveţi contacte cu ei, au mai apărut oferte?

Da, şi acum sunt în contact de vreo lună. Antrenorul a fost schimbat. Am bătut palma şi pe salariu şi pe cât să iau la semnătură, dar cred că nu mai vor să plătească şi astea două luni, până se termină sezonul. Au decis să meargă cu antrenorul secund şi, din vară, să preiau eu echipa. Să vedem.

Intenţionaţi să mergeţi, deci.

Da, păi asta ştiu eu să fac.

V-am întrerupt când ne spuneaţi că aţi plecat de la 4.000 în Maroc, la...

La 13.000. Era o ofertă de nerefuzat. Şi gândiţi-vă că devenisem prieten şi cu regele, şi cu ginerele lui. Când s-a terminat sezonul, regele mi-a făcut cadou maşina sa, timp de două luni.

Ce maşină?

Un Mercedes SL 500. Aia pentru diplomaţi, mare.

Aţi încercat să învăţaţi limba arabă?

Nu, e dificilă. Înţeleg câte ceva, dar m-am oprit la franceză. A fost şi prostia asta a mea, mă gândeam că dacă sunt în Maroc şi Tunisia, care erau aproape de Europa, poate-poate găsesc ceva mai aproape de casă.

Şi nu aţi primit nimic?

Ba da, prin 1992, preşedintele de la Messina, din Italia, a venit să mă întrebe dacă nu aş fi interesat să antrenez în Serie B. I-am zis că da şi a rămas să vorbim în seara aceea. Dar au retrogradat în C1, unde nu aveau dreptul să antreneze străini. Şi a căzut totul.

Dar dacă aţi primi o ofertă din România, aţi renunţa să mai antrenaţi în Asia?

Oameni buni, eu când m-am întors, acum şapte ani, am făcut-o în ideea de a nu mai pleca. Îmi ajunseseră 21 de ani. Dar rezultatele pe care le obţinusem acolo erau considerate cu echipe de „cămile“. Alţii, când au ajuns acolo, s-a scris că au făcut rezultate extraordinare. ;

La negocieri cu arabii: ceas scump, stilou Montblanc, brichetă Dupont


 

image

Soţia resimţea regimul aparte al femeilor care există în lumea arabă?

Asta e valabil doar în Arabia Saudită. În Kuweit, de exemplu, umbli cum vrei. În Arabia Saudită, nevastă-mea s-a simţit extraordinar. Îşi trăgea halatul ăla alb, îşi punea un batic la gât şi asta era. Se mai întâmpla, dacă se întâlnea cu cineva de la poliţia lor religioasă, să-i spună să-şi pună ceva pe cap. În rest, nimic, nici nu te băgau în seamă. Aşa că vestimentaţia era una extrem de răcoroasă pentru o femeie. Atunci când intrai într-un restaurant, găseai locuri pentru familişti unde puneau un paravan, pentru ca femeile să-şi poată ridica vălul, ca să poată mânca.

Am observat că folosiţi brichete de aur.

Nu sunt din aur, sunt placate cu aur. Brichetele astea au ceva specific, pe lângă piatra specială şi gazul din ele. Aici, în spate, au o plăcuţă din aur. Să zicem că am rămas fără bani. Nu ştiu, mă fură unul. Ei bine, eu scot plăcuţa şi o las la recepţie, la hotel, pentru ca omul de acolo să ştie că mă voi întoarce să-mi plătesc totul. Să vă spun ceva, mi-a zis asta fostul meu impresar, despre cum să te prezinţi la o negociere cu arabii. Înainte de costum, înainte de toate, trebuie să ai trei lucruri: să semnezi cu stilou Montblanc, ceasul trebuie să fie scump, iar dacă eşti fumător, trebuie să ai brichetă Dupont.

Cadou, un ceas de platină cu diamante

Şi aţi ţinut cont de sfaturi?

Fii atent! Se temină, câştigăm campionatul. Mă cheamă preşedintele clubului, a doua zi, să reînnoim contractul. Ei, nu ştiu ce m-a apucat, mă dusei să mă tund. Aşa cum sunt acuma. Intrai şi-mi luai un costum Armani, cu o cravată. Mi-am luat bricheta, second-hand. Îmi luai şi Montblanc-ul, un ceas din aur. M-am dus, l-am aşteptat. „Cât îmi dai?“ „17.000.“ „Dar îmi dai 70.000 la semnătură?“ „Da!“ Când am câştigat cupa cu Al Ain, preşedintele mi-a făcut cadou un ceas din platină, bătut cu diamante. Doar 10 sunt în lume. Valoarea e de 104.000 de parai. Mi l-a adus pe tavă. Numai cutia costă vreo 400 de parai.

Cum aţi reacţionat?

Nu mi l-a adus el, ci şeful securităţii statului. I-am spus: „Mulţumeşte-i şeicului, dar eram mai mulţumit dacă îmi făcea cadou un Mercedes“. I-a spus şi mi-a transmis că, dacă anul viitor voi câştiga campio-natul, îmi dă şi un Mercedes. Plec de acolo, vin în ţară, mă apuc să-mi caut o maşină, că nu mai aveam. Găsesc un Mercedes „balenă“, la 30.000. Mă rog, anul viitor câştig campionatul, primesc un telefon. Că vrea şeicul să vorbească cu tine. Vine maşina, mă ia, intru la el, stăm vreo două ore, cafele, ţigări... Când dau să plec, se deschid uşile palatului şi văd un Mercedes exact ca al meu, din România. Alb, cu geamuri fumurii. O frumuseţe! Exact ca ăla care mă adusese, că asta m-a încurcat pe mine! Gură oltenească, proastă. I-am zis: „Mda, e frumoasă, d-asta am şi eu acasă, numai că e neagră“. Aici s-a terminat tot. N-a mai scos niciun cuvânt. S-a supărat. Am realizat apoi că asta era maşina pe care mi-o promisese el.

Şi ce s-a întâmplat?

Nu mi-a mai dat maşina. Iar eu am plecat la altă echipă, pentru că primisem de la Al Hilal o ofertă mai mare.

Dar cu maşina regelui Marocului, cea primită la Casablanca, ce aţi făcut?

Am folosit-o doi ani aici, în Bucureşti. Şi, apoi, am făcut cea mai mare prostie, am dat-o. O caut acum, dar n-o mai găsesc. Maşini ca aia, am văzut acum, se fac doar la comandă. Ar trebui să coste un minimum 200.000.

Cu cât aţi dat-o?

Am dat-o la schimb. Pentru un Opel Frontera, pentru fata mea. Asta a vrut ea, aşa era moda. Nu mai am cum să dau de maşina regelui. Dacă aş găsi-o... Mamă, ce-aş lua-o eu!...

„Fumam şi două-trei pachete pe zi

Cum v-aţi apucat de fumat?

Când am câştigat primul campionat. În 1973-1974.

Şi aţi fumat constant?

Şi două, şi trei pachete pe zi. Şi când jucam, şi când nu jucam şi înainte de meci.

Înaintea meciului cu Italia, din 1983, aţi fumat?

Da’ cum! Meciul a fost seara, cred că am fumat cel puţin un pachet!

Şi antrenorii ce v-au zis?

Dacă acceptam să-mi zică ei ceva, însemna că trebuie să accept şi pretenţiile lor de a fi însurat sau nu. Cum să-mi dirijeze cineva viaţa?

Dar resimţeaţi fumatul la antrenamente sau în meci?

Păi, asta puteţi să o spuneţi voi, care m-aţi văzut jucând. Toată lumea mai bea şi mai fumează. Şmecheria e să ştii când să o faci. Johan Cruyff, şi nu o spun eu, o spunea Pişti Kovaci, fuma pe zi două pachete de ţigări fără filtru şi bea o sticlă de whiskey.

De pildă, înaintea meciului cu Italia, aţi fumat un pachet de ţigări?

Da. Că s-a jucat seara. Dar, să vă întreb ceva. Arăt a om de 58 de ani? Şi gândiţi-vă că nu am făcut rabat de la absolut nimic. Dar n-am fost băutor, cum zice lumea. Dacă ne aşezăm acuma, până mâine dimineaţă, nu pot să beau mai mult de două sticle de vin.

Toată lumea mai bea şi mai fumează. Şmecheria e să ştii când să o faci.
Arăt a om de 58 de ani? Şi gândiţi-vă că nu am făcut rabat de la absolut nimic. Dar n-am fost băutor, cum zice lumea.
Sport



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite