Glonţul de aur, glonţul ucigaş. Marele mister din jurul morţii lui Iosif Sîrbu, primul campion olimpic din istoria României, persistă şi după 51 de ani

Glonţul de aur, glonţul ucigaş. Marele mister din jurul morţii lui Iosif Sîrbu, primul campion olimpic din istoria României, persistă şi după 51 de ani

Primul campion olimpic al României a fost Iosif Sîrbu, care a reuşit să adune 400 de puncte din tot atâtea posibile, la proba de tir, armă liberă, calibru redus, 40 focuri, poziţia culcat.

Ştiri pe aceeaşi temă

Iniţiat în tir de tatăl său, Dănilă Sîrbu, un ţăran din judeţul Alba care luase drumul Capitalei în căutarea unui trai mai bun, Iosif a dovedit de mic o perseverenţă de invidiat. În 1939, pe când avea 14 ani, a câştigat Cupa Bucureştiului. În timpul războiului, înrolat fiind, şi-a demonstrat din nou aptitudinile câştigând concursuri de tir organizate în armată. În iunie 1946, Banca Naţională a României a cumpărat 65 de hectare de teren din Pădurea Băneasa, pe care le donează Societăţii de Dare la Semn, aşa cum se numea atunci Federaţia Română de Tir Sportiv. Acolo a apărut Poligonul Tunari, cel care ulterior, în onoarea lui Iosif Sîrbu, i-a preluat numele marelui campion. Acolo, în 1946, Sîrbu cucerea primul său titlu de campion naţional, la armă liberă poziţia în picioare.

În 1947, în momentul în care s-a pus problema fondării primului club militar din România, Iosif Sîrbu a fost imediat solicitat pentru legitimare. De atunci şi până în 1964, el avea să concureze numai sub culorile Casei Centrale a Armatei, Steaua de mai apoi. În 1948 nu a putut participa la Jocurile Olimpice din cauza faptului că România a renunţat în ultimul moment să deplaseze o delegaţie la Londra, însă s-a impus la Campionatul Balcanic fără să aibă vreun adversar şi deja era considerat unul dintre cei mai buni trăgători din Europa.

Campion olimpic după numărul de „muşte”

La mijlocul secolului trecut, informaţiile circulau mult mai greu decât astăzi. Televiziunea nu exista decât pe hârtie, aparatele de radio reprezentau încă un lux, iar România făcea parte din blocul ţărilor comuniste care respectau decizia Moscovei de a se izola de lumea capitalistă. Cum nici concursurile nu erau foarte numeroase pe atunci, pentru a se perfecţiona în tehnica tragerii, Iosif Sîrbu a corespondat cu finlandezul Pauli Aapeli Janhonen, unul dintre marii campioni ai tirului din acea vreme. Anul 1952 a fost cel mai important din cariera trăgătorului român. El a obţinut două titluri şi tot atâtea medalii de argint la Campionatele Mondiale găzduite de Oslo (Norvegia), iar aceste rezultate l-au recomandat drept unul dintre favoriţii pentru Jocurile Olimpice de la Helsinki. Disputa cu ceilalţi pretendenţi n-a fost deloc simplă, mai cu seamă că la tir nu există o confruntare directă, fiecare sportiv încercând să tragă cât mai bine. Iar rezultatele afişate la finalul probei de armă liberă calibru redus, 40 de focuri din poziţia culcat, arătau că primii opt clasaţi erau despărţiţi de doar două puncte. Primul loc era ocupat, la egalitate, de Iosif Sîrbu şi rusul Boris Andreev. Amândoi aveau 400 de puncte, dar medalia de aur i-a revenit românului care era superior după numărul de „muşte” (gloanţe trimise în centrul ţintei): 33 la 28. 

A inovat un sistem de ochire cu ochiul stâng

Performanţa obţinută de român a fost elogiată în presa vremii. Sîrbu reuşise în 70 de minute să atingă perfecţiunea în tir - în 1976, de pildă, americanul Murdock avea să câştige titlul olimpic în aceeaşi probă cu un punctaj inferior (398 de puncte). Românul nu s-a bucurat însă mult timp de acel succes. El avea să afle, mai apoi, la un control oftalmologic, că riscă să-şi piardă vederea dacă îşi va mai folosi ochiul drept. Iosif nu s-a împăcat cu gândul renunţării la tir. Inventiv, ajutat şi de cadre din armată, a pus la punct un dispozitiv de ochire care îi permitea să ţintească folosind ochiul stâng. Astfel a putut participa la ediţiile din 1956 şi 1960 ale Jocurilor Olimpice, însă rezultatele n-au mai fost la fel de bune: a ocupat locul 5, respectiv 12.

Primul “Maestru Emerit al Sportului”

În vara lui 1964, Iosif Sîrbu se pregătea pentru a patra participare la cea mai importantă competiţie polisportivă. Lucrurile nu mai mergeau însă la fel de bine ca înainte. Pe 6 septembrie 1964, cu o lună înaintea startului ediţiei de la Tokyo, tocmai în poligonul pe care îl iubise atât de mult, Iosif Sîrbu a fost găsit fără suflare după ce s-a împuşcat cu propria armă. Circumstanţele dispariţiei campionului care nu împlinise încă 39 de ani au rămas învăluite în mister. S-a vorbit despre faptul că medicii i-ar fi interzis să mai practice tirul, dar şi de faptul că ar fi suferit din dragoste. În urma sa rămâne însă prima mare performanţă a sportului românesc la Jocurile Olimpice, un record mondial, dar şi faptul că a fost primul “Maestru Emerit al Sportului” din România, titlu primit în 1953. În onoarea sa, străzi din mai multe oraşe îi poartă numele, iar în Şibot, localitatea sa natală, i s-a ridicat un bust, în timp ce noile generaţii trec mai întâi pe la Şcoala Generală “Iosif Sîrbu”.
 

citeste totul despre: