George Puşcaş - Spania 1-2

Din motive pe care probabil că nu le voi înţelege niciodată, multă lume avea impresia că meciul de joi seară s-ar putea încheia altfel decât s-a terminat. O naţională care nu a mai performat de zeci de ani avea şanse, aparent, împotriva unei echipe a Spaniei care domină grupa de parcă ar juca cu nişte copii în faţa blocului.

FOTO EPA-EFE

De la o galerie care a preferat să înjure ungurii înainte de meci în loc să-şi sprijine echipa (gest care o să ne muşte de fund în ultimul hal) şi să huiduie în timpul unui moment de reculegere (un comportament absolut mizerabil), până la nişte comentatori care se purtau de parcă Spania ar trebui să-şi bage coada mediteraneană între picioare şi să tremure pentru că joacă cu marea Românie. Astea au fost aberaţiile de aseară care au transformat un meci cu un rezultat previzibil într-o mare tragedie naţională. Oh nu, ne-a bătut Spania, cine ar fi crezut?

Realitatea este că, după 90 de minute de chin, singurii jucători care au contribuit în mod pozitiv au fost Tătăruşanu, care a minimizat masacrul apărând aproape tot, şi George Puşcaş, care este unul dintre puţinii jucători cu potenţial pe care echipa naţională i-a avut în ultimii cine mai ştie câţi ani.

La finalul a 90 de minute care ar trebui, totuşi, să ne readucă cu picioarele pe pământ (lăsând la o parte faptul că nu ştiu exact de ce începusem, oricum, să plutim), George Puşcaş a fost singurul jucător care a luptat în mod constant pentru fiecare minge, a făcut tot posibilul să scoată tot ce a putut din orice fază şi a contribuit decisiv la gol şi la celelalte câteva faze periculoase.

Scorul meciului cu Spania este o minciună uriaşă. Nu a fost un meci strâns. Nu am fost aproape de egal sau, pff, victorie. În realitate, am avut un noroc uriaş cu Tătăruşanu şi cu Puşcaş, pentru că nu au aderat la mentalitatea colegilor de echipă şi s-au bătut pentru fiecare minge amărâtă din care probabil că alţii nu ar fi scos mare lucru.

Şi înainte să ne scandalizăm şi începem să înjurăm pentru că, hei, cum de îţi permiţi să îl uiţi pe Ianis Hagi, marea speranţă a mega-naţionalei României. Nu l-am uitat, ci doar m-am uitat la meci. Să analizăm realitatea. În cea mai importantă fază în care a fost implicat, lovitura liberă obţinută tot de Puşcaş după eliminarea lui Llorente, a avut grijă să-şi pleznească propriul coleg în bijuteriile regale. Asta a fost tot. În rest, a pierdut balon după balon, a greşit pasă după pasă. Nu neg, este un jucător bun, dar prea tindem să-l comparăm cu tatăl lui doar pentru că au acelaşi nume de familie. Nu este Gică Hagi şi nu va fi niciodată. Şi nici nu cred că o să îi facă bine pe viitor să fie comparat în continuare Hagi senior. Pentru că nu are talentul lui şi nici nu se va ridica vreodată la acelaşi nivel. Deşi mi-ar plăcea foarte mult să mă înşel...

Haideţi să nu ne mai amăgim. Nu vom fi prea curând la nivelul Spaniei şi va fi o minune destul de mare dacă ne vom califica la EURO 2020. Dar cred că singura certitudine care vine după acest meci trist este că în jurul lui George Puşcaş poate fi construită o echipă naţională de care putem fi mândri la un moment dat. Singurul jucător din tot lotul ăsta mediocru. Puşcaş-Spania 1-2.