Ediţia din 2014 îi survine – ca spaţiu, primei ediţii desfăşurate după Al Doilea Război Mondial. Era anul 1950, Europa nu îşi revenise suficient – abia campionatul din 1954 va demonstra că nivelul bătrânului continent crescuse la un nivel rezonabil – iar rolul de şef de orchestră revenise Americii de Sud.

Înfrângerea din finală pe care Uruguay-ul a administrat-o brazilienilor a fost interpretat de către aceştia ca o catastrofă naţională. Au urmat sinucideri, puneri la index a unor jucători, dar şi o dorinţă teribilă de revanşă. A naţiunii, dar şi a jucătorilor, umiliţi pe propriul teren de o echipă mai mică.

Timpul a trecut, iar anii 1958, 1962, 1970, 1994 şi 2002 au adus Braziliei satisfacţia deplină, ei fiind câştigătorii cupei Jules Rimet. În timp, s-a confirmat supremaţia fotbalistică a naţionalei Cariocas, chiar dacă pe continentul sud-american există o altă putere care ţine strâns: Argentina lui Kempes, Maradona, Messi etc.

Cele două ţări sud-americane ar face parte – mutatis-mutandis – din Consiliul de Securitate al fotbalului, alături de Germania, Anglia şi Spania. Oricum o dăm, Italia nu şi-ar merita locul, deoarece scandaluri mai multe privind trucarea meciurilor ca acolo nu au fost nicăieri.

Cele 5 mari sunt puteri eterne ale fotbalului, chiar dacă una este mai puternică în principal prin cluburile pe care le are, câştigând titlul mondial în 1966. Faptul că a creat fotbalul de tip modern îi adaugă la prestigiu, iar calitatea jocurilor din Premier League învedrează această poziţie.

După cum vedem, lumea fotbalului are reguli mai clare decât ceea ce politica a produs. Aici este avantajul acestui joc – creaţie divina, ca orice ramură sportivă: fiecare om poate să îl practice, fiind suficient să aibă două picioare valide, indiferent de vârstă – Sir Stanley Matthews jucând la nivel superior şi la 55 de ani.

Fotbalul are rolul de unire a oamenilor

Îmi amintesc cum la o conferinţă dedicată dreptului public, un profesor din Danemarca a scos o minge de fotbal şi ne-a invitat să jucăm, spunând că el are întodeauna o minge în portbagajul maşinii, având în permanenţă 21 de prieteni noi; dacă îmi amintesc bine, în tinereţe jucase pentru Aarhus. Eu am jucat la Moscova, într-o duminică caldă, un meci de fotbal organizat ad-hoc în faţa Pieţei Roşii, aproape de poarta de intrare în Alexandrovki Sad, alături de străini şi tineri ruşi pe care nu-i văzusem niciodată până atunci. Bucuria pe care atingerea balonului rotund ne-a dat-o a fost completată şi de dorinţa altor spectatori de a intra în joc, ceea ce s-a făcut firesc.

Oamenii se unesc în jurul ideii de sport, de competiţie, uitând pentru o clipă de necazuri, de problemele pe care viaţa le-a adus.

Astfel, ştirea primului meci de fotbal din Afganistan după 2001 a fost prezentă pe toate sursele de presă, deoarece simbolistica acestui joc era minunată. La fel, primul meci după ocuparea Bagdadului în anul 2003 a fost ştire prezentă pe toate posturile.

De altfel, este recunoscut că orice stat nou înfiinţat depune imediat două cereri de afiliere: prima la Organizaţia Naţiunilor Unite, iar cea de a doua, la FIFA, deoarece recunoaşterea sportivă este echivalentă cu cvasi-recunoaşterea politică. Aspectul acesta este recunoscut cu mândrie de oficialii fotbalului de la nivelul structurii de conducere a FIFA şi demonstrează că logica păcii este indisolubil legată de sport.

Recunoaşterea progreselor unei ţări 

Cu toate acestea, interesul statelor în materie sportivă este imens.

Sportul este locul unde se pot face puncte pe harta geopolitică, dar şi pe harta imagologică şi financiară.

Conducătorii politici nu neglijează importanţa găzduirii de competiţii sportive majore, dintre care se detaşează Jocurile Olimpice şi Campionatul Mondial de Fotbal, precum şi competiţia fotbalistică continentală, care este expresia mult mai directă a a interesului politic. Astfel, apare destul de surprinzător să vedem în preliminariile Campionatului European de fotbal naţionala Kazahstanului, o echipă ce are mai puţine contacte fotbalistice cu continentul unde s-a creat sportul-rege.

De aceea, geopolitica influenţează fotbalul în doar câteva zone: atribuirea de competiţii de vârf; sponsorizarea de echipe; transferul anumitor jucători şi antrenori, doar din diferite ţări; mândria naţională, precum şi potenţarea imaginii unui om politic prin acţiunile care au ca obiect fotbalulul.

În primul caz, este suficient să ne uităm la atribuirea locurilor de desfăşurare a campionatelor mondiale din ultimii 20 de ani: SUA – necesar pentru popularizarea sportului acolo şi atragerea atenţiei sponsorilor cu bani; Coreea de Sud şi Japonia – creşterea impactului pe care îl are deja fotbalul; Africa de Sud, Brazilia, Rusia şi Qatar – în semn de recunoaştere a forţei economice a acestora.

Sub aspect continental, Europa a oferit două exemple clare, în 2012 – competiţia finală fiind organizată în Polonia şi Ucraina, cu rol de recunoaştere a progreselor făcute de estici în mai multe direcţii de interes, precum şi atribuirea pentru 2020 mai multor ţări a unor meciuri, ceea ce va transforma competiţia într-un fel de Ligă a Campionilor la nivel de reprezentative naţionale.

Ceea ce nu s-ar fi gândit nimeni în 1980 – ca Bucureştiul să găzduiască o finală de cupă europeană a cluburilor – s-a realizat de curând, ceea ce înseamnă o recunoaştere a unor progrese făcute de societatea românească.

Bani mulţi şi cluburi mercenare

În materia cluburilor, se regăseşte mai puternic problema sposorizării şi a alcătuirii de multinaţionale. Expresia reală a interesului economic suscitat de sportul-rege, s-a ajuns la crearea unei competiţii europene în care calitatea spectacolului a crescut, chiar dacă s-au sacrificat interesele multor echipe naţionale. De aceea, şi firmele mari au înţeles că nu pot câştiga clienţi cu dare de mână în absenţa siglelor lor de pe tricourile marilor cluburi. Mai mult, sunt state care au înţeles acest lucru, şi îşi fac reclamă prin parteneriate cu anumite cluburi – a se vedea înţelegerea între Azerbaidjan şi Atletico Madrid.

Sunt bani mulţi, există spectacol mult, iar imaginea unei firme creşte. Nimeni nu are de pierdut, surprizele pot aduce şi ele bani, iar astăzi poţi vedea o mai mare diversitate etnică în echipele de fotbal decât au universităţile, toate programele de cooperare neaducând într-o ţară atâţia străini pe cât este posibil să o realizeze câţiva conducători de cluburi. Astfel, se pot dilua anumite asperităţi – chiar dacă în anumite ţări jucătorii cu pielea neagră mai sunt încă insultaţi de unii suporteri – astfel încât un mercenar cinstit şi bun poate aduce puncte nu doar pentru sine, ci şi pentru ţara sa.

Nu sunt prea apropiaţi de români ucrainenii, dar pe Mircea Lucescu îl recunosc şi apreciază; Dan Petrescu este respectat la Cracovia – aspect constatat personal – mai mult decât la Foggia, unde şi-a început cariera de jucător în afara ţării. Exemplele sunt multe, şi toate subliniază această posibilitate de împăcare a ţărilor, prin fotbal – da, cluburile sunt mercenare, suporterii sunt pasionali, dar fiecare spectator apreciază o „torpilă” de la 30 de metri în vinclu.

Trebuie să observăm şi că anumite decizii politice sunt anticipate de schimbări pe piaţa transferurilor, find dintr-o dată preferaţi jucători şi antrenori dintr-o ţară, în dauna altora – este un element sensibil, parţial neglijabil, dar care are un rol. Spre exemplu, ai putea lovi uşor o ţară – din punct de vedere economic – când ştii că de acolo îţi vin câţiva jucători buni, care au ajutat echipele din statul tău să câştige competiţii continentale?

Fotbalul calmează tensiunile geopolitice

În final, să ne gândim puţin la mîndria naţională, precum şi la rolul conducătorilor politici în această sferă. Statele se înfruntă în aceste situaţii, iar anumite victorii sau înfrângeri sunt exploatate puternic de propaganda mai mult sau mai puţin oficială a statului.

A fost o explozie de bucurie în Teheran când naţionala Iranului a învins selecţionata SUA la Campionatul Mondial din 1998, iar noi ne amintim cu încântare victoria din 1999 împotriva Ungariei, pe care o aşteptam de mult.

Sportul ajută la calmarea unor tensiuni, a orgoliilor liderilor politici, dar şi a simplilor cetăţeni. Este recunoscut că în timpul lui Franco, se mai organiza câte un meci Real Madrid – C.F. Barcelona de câte ori tensiunile din ţară se accentuau.

Mulţi lideri politici au trăit de pe urma fotbalului, exemplele fiind numeroase. Silvio Berlusconi este poate cel mai cunoscut, dar lista e mai lungă. De regulă, cu cât statul este mai puţin al legalităţii şi dreptului, cu atât manifestările de forţă ale liderilor politici ajung şi în zona sportului. Se negociază şi se urmăresc ţinte clare, ceea ce duce în timp la situaţii curioase: dispare puterea politică a unui lider, dispare aproape complet şi clubul susţinut de acesta.

Jucărie sau nu, clubul de fotbal este pentru un lider politic un loc unde i se poate identifica mai bine portretul, iar cetăţenii ar fi mai bine protejaţi de abuzuri dacă ar înţelege ce comportament are un lider în această sferă: e abuziv, e plin de „oftică” faţă de cei care i se opun, este laş sau este dedicat în întregime clubului? Ţara noastră oferă destule exemple, şi le recomand tuturor să afle mai multe despre comportamentul relativ la sport al liderilor politici români.

Complexitatea relaţiilor dintre sport şi politică este mai ridicată decât o face acest text introductiv.

Important este totuşi să nu uităm că sportul ne poate face mai buni, iar comportamentul afişat în timpul jocurilor de amatorii sportului reprezintă o oglindă foarte bună, în vederea respectării proverbului „paza bună trece primejdia rea”.

Dacă nu observă cu atenţie jucătorii, omul va avea neşansa să facă sport într-o societate/ţară-închisoare, unde bucuria nu mai este liberă şi spontană, ci la ordinul conducătorului închisorii, fie el numit preşedinte, împărat sau semizeu.