Enigmatica Mihaela Peneş. Campioana din 1964 trăieşte într-un anonimat total, împărţindu-şi existenţa între o mănăstire din Bucovina şi un cămin de bătrâni
0
A XVIII-a ediţie a Jocurilor Olimpice de vară s-a desfăşurat la Tokyo, în perioada 10 octombrie – 24 octombrie 1964, iar ceremonia a fost deschisă de însuşi împăratul Hirohito.
Tokyo trebuia să găzduiască competiţia încă din 1940, însă a pierdut această onoare din cauza izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Abia în 1958, niponii au reuşit să obţină dreptul de organizare, în dauna oraşelor Detroit, Bruxelles şi Viena. Au participat în total 5.151 de sportivi din 93 de ţări dintre care 678 femei şi 4.473 bărbaţi. care s-au întrecut în 163 de probe din 19 discipline sportive: atletism, canotaj, baschet, box, kaiac-canoe, ciclism, scrimă, fotbal, gimnastică, haltere, hochei, judo, lupte, nataţie, pentatlon modern, echitaţie, tir, volei, sporturi nautice.
Dezső Gyarmati, a cincea medalie consecutivă
Înotătorul american Don Schollander a cucerit patru medalii de aur, iar etiopianul Abebe Bikila a reuşit a doua victorie consecutivă în cursa de maraton. Înotătoarea din Australia, Dawn Fraser, s-a impus pentru a treia oară consecutiv la 100 m liber, devenind prima femeie care câştigă opt medalii (patru de aur, patru de argint), la trei ediţii ale Jocurilor Olimpice. Atletul american Al Oerter a reuşit şi el al treilea succes consecutiv la disc, în ciuda unei accidentări cervicale, care l-a forţat să poarte un echipament de protecţie. Ungurul Dezső Gyarmati, considerat cel mai rapid poloist din istorie, a cucerit cea de-a cincea medalie consecutivă în competiţia pe echipe, iar un alt ungur, luptătorul greco-roman Imre Polyák a cucerit un titlu olimpic, după ce la precedentele trei ediţii terminase pe locul al doilea. Ucraineanca Larisa Latînina a câştigat câte două medalii din fiecare metal la gimnastică, pentru Uniunea Sovietică, ajungând la un total incredibil de 18 medalii la trei ediţii consecutive. În clasamentul pe medalii, primul loc a fost ocupat de Statele Unite ale Americii, 36 de medalii de aur, 26 de argint, 28 de bronz, locul al doilea Uniunea Sovietică, 30 de medalii de aur, 31 de argint, 35 de bronz, podiumul fiind completat de Japonia, 16 medalii de aur, 5 de argint, 8 de bronz.
Delegaţia României a cuprins 147 de sportivi, care au concurat la 13 discipline, reuşind să cucerească un total de 12 medalii, rezultat care a propulsat ţara noastră pe locul 14 în clasamentul pe naţiuni. Bilanţul ţării noastre pe medalii a fost următorul: Iolanda Balaş (aur) - atletism (săritura în înălţime), Mihaela Peneş (aur) - atletism (aruncarea suliţei), Andrei Igorov (argint) - kaiac-canoe, Hilde Lauer (argint) - kaiac-canoe, Valeriu Bularcă (argint) - lupte (70 kg), Ion Tripşa (argint) - tir (pistol viteză), Lia Manoliu (bronz) - atletism (aruncarea discului), Aurel Vernescu (bronz) - kaiac-canoe, Hilde Lauer (bronz) - kaiac-canoe, Cornelia Sideri (bronz) - kaiac-canoe, Simion Cuciuc (bronz) - kaiac-canoe, Afanase Sciotnic (bronz) - kaiac-canoe, Mihai Ţurcaş (bronz) - kaiac-canoe, Aurel Vernescu (bronz) - kaiac-canoe, Ion Cernea (bronz) - lupte (57 kg), Dumitru Pârvulescu (bronz) - lupte (52 kg).
Peneş a învins-o pe recordmana lumii
Marea surpriză a competiţiei a furnizat-o Mihaela Peneş, care a adus ţării noastre cel de-al doilea titlu la acea ediţie. Concursul atletic din capitala Japoniei a fost unul deosebit în sensul că ploaia a influenţat rezultatele. Ceea ce nu a fost, totuşi, ceva neobişnuit, competiţia desfăşurându-se în octombrie. În proba masculină de aruncarea suliţei, de pildă, după calificări doar un concurent, Urs von Wartburg (Elveţia), a reuşit să-şi facă baremul pentru finală (77 metri)! Ceea ce i-a obligat pe organizatori să modifice regulamentul: le-au permis primilor 11 clasaţi să intre în lupta pentru medalii. Şi întrecerea feminină a fost la fel de interesantă. În concursul preliminar s-au înscris 16 concurente, acestea având de bifat cel puţin 51 de metri pentru a se califica în finală. Printre ele se numărau şi româncele Maria Diaconescu şi Mihaela Peneş. Mult mai experimentată, prima a reuşit fără mari probleme 51,12 metri. Peneş, în schimb, la cei 17 ani ai săi, a trecut prin mari emoţii. După ce a aruncat 43 metri, a depăşit pragul la următoarea. Aşa că mai avea o singură încercare. “Mihaela s-a concentrat mai mult, pătrunsă de momentul pe care-l trăia şi plină de hotărâre s-a dus la capătul pistei de elan. A strâns puternic manşonul suliţei şi a pornit în alergare. Restul, vă rog să ne iertaţi, nu l-am văzut... De atâta emoţie, am închis ochii!”, scriau Ilie Goga şi Romeo Vilara în cartea pe care au dedicat-o Jocurilor Olimpice din 1964. Peneş a trimis suliţa la 51,19 m şi a intrat în finală, acolo unde mare favorită era sovietica Elena Gorciakova, care, în calificări, reuşise să doboare recordul mondial din prima încercare (62,40 metri). Şi nu oricum, ci cu peste doi metri! Concursul a luat însă altă turnură. Scapată de tracul debutului, Mihaela Peneş a reuşit 60,54 metri din prima încercare şi, cum adversarele ei n-au mai reuşit să o depăşească, a devenit campioană olimpică! O clasare deosebită, locul 6, a obţinut şi Maria Diaconescu.
Atrasă de sport la Palatul Pionierilor
Peneş a mărturisit atunci că s-a apucat de sport la cinci an, făcând înot: “Mama mea, Ştefania, a fost în tinereţe o bună sportivă, campioană de gimnastică a României. Ea mi-a fost, aşadar, primul antrenor. N-a trecut prea multă vreme şi am învăţat să înot foarte bine. Am participat şi la câteva concursuri în compania mamei. După câţiva ani, mi-am făcut un prieten în persoana... atletismului”. Mihaela Peneş şi-a petrecut timpul liber mergând la Palatul Pionierilor din Bucureşti, atrasă deopotrivă de cercul “chimistului amator”, dar mai ales de terenurile de sport aflate acolo. Juca baschet sau volei, iar profesorii care se ocupau de ea îi prevedeau un viitor frumos. A optat pentru atletism, sport pe care l-a descoperit datorită antrenorului Lixandru Pandele. A progresat rapid, iar în 12 aprilie 1964, a reuşit să o învingă pe Maria Diaconescu, deţinătoarea recordului României, cu o aruncare de 45,79 metri. Aşa a putut participa la Jocurile Olimpice de la Tokyo, competiţie la care a fost trimisă “ca să capete experienţă”. Succesul Mihaelei Peneş a fost cu atât mai surprinzător cu cât în anii de dinaintea competiţiei din Japonia ea nu figurase printre campioanele României în această probă. Între 1959 şi 1963, titlul republican revenise Mariei Diaconescu, cea care câştigase medalia de argint la Campionatele Europene de la Belgrad din 1962. Abia în anul ce a urmat celui în care au avut loc Jocurile Olimpice Mihaela Peneş a câştigat primul titlu naţional la senioare (51,78 metri). Ea a repetat acest succes în 1966, 1967 şi 1968, pentru ca în 1969 victoria să-i revină Elenei Prodan.
Patru ani după aceea, la Ciudad de Mexico, Mihaela Peneş a reuşit să urce din nou pe podiumul olimpic. A trimis suliţa la 59,92 metri, din prima încercare, fiind depăşită doar de unguroaica Angéla Németh (60,36 metri). Atunci, ea a concurat deşi suferise cu doar câteva luni înainte o întindere în zona lombară. Problemele de sănătare au făcut-o să aibă evoluţii oscilante. Cu toate acestea, şi-a trecut în palmares un titlu de campioană mondială universitară (1965, Budapesta) şi o medalie de argint la Campionatul European (1966, Budapesta). În anii care au urmat retragerii din competiţie, Mihaela Peneş a activat în diverse structuri sportive, inclusiv în cadrul Comitetului Olimpic şi Sportiv Român. A rămas aceeaşi persoană care obişnuia să spună lucrurilor pe nume. La mijlocul deceniului trecut, de pildă, a fost deranjată că uneori, în presă, în dreptul numelui său era trecută formula “fostă campioană olimpică”. A reacţionat imediat, public: “Eu nu sunt o fostă campioană. Noi nu suntem foşti. Titlul pe care l-am obţinut la Tokyo nu mi-l poate lua nimeni!”. Moartea părinţilor, iar apoi a soţului, într-un interval scurt de timp, a reprezentat un şoc pentru Mihaela Peneş. Pensionată, ea a decis să se îndepărteze nu numai de sport, ci şi de lume. S-a aflat că s-a retras într-o mănăstire din nordul Moldovei, iar ulterior la un cămin de bătrâni din cartierul bucureştean Berceni.
Citeşte şi celelalte episoade ale serialului-maraton “Weekend Adevărul”:
„Vedeam doi adversari în loc de unul”: Triumful lui Nicolae Linca, singurul campion olimpic al boxului românesc, care a luptat cu o mână ruptă în 1956
1952: Din istoria Jocurilor Olimpice. Eroul ediţiei din 1952, cehoslovacul Emil Zátopek, a fost trimis de comunişti să muncească într-o mină de uraniu
1912: Japonezul care a început cursa de maraton în 1912 şi a trecut linia de sosire abia în 1967!
1900: Amatorism la umbra turnului Eiffel
Se încarcă comentariile...
